Filozofia clasică germană a elaborat pe baze idealiste dialectica modernă, a adus contribuţii hotărîtoare la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă (Kant), subliniind caracterul activ al cunoaşterii, supunînd unei analize sistematice formele şi categoriile logice şi gnoseologice, a integrat omul în natură (Feuerbach). 

A reflectat marile transformări sociale ale epocii (mai ales revoluţia burgheză franceză din 1789) şi descoperirile ştiinţelor naturii, constituindu-se îndeosebi pe terenul cercetării formelor vieţii spirituale şi a formelor culturii. Ca „teorie germană a revoluţiei franceze“ (Marx), filozofia clasică germană a oglindit năzuinţele progresiste, dar şi slăbiciunea burgheziei germane: ea a avut un caracter contradictoriu, în cadrul ei întîlnindu-se tendinţele iluministe şi umaniste cu conservatismul. Dialectica filozofiei clasice germane, ca şi materialismul şi ateismul feuerbachian, au constituit izvoare teoretice ale gîndirii lui Marx.