Se convenise ca cineva să vină la Stockholm şi să-i aducă lui Vladimir Ilici acte pe un nume străin, cu care acesta să poată trece graniţa şi să se poată stabili la Petrograd. Dar tovarăşul cu actele întîrzia, şi Ilici era nevoit să aştepte inactiv, în timp ce în Rusia evenimentele revoluţionare luau tot mai multă amploare. El a stat la Stockholm două săptămîni şi a sosit în Rusia la începutul lunii noiembrie. Eu am venit vreo 10 zile mai tîrziu, după ce am aranjat în prealabil toate treburile la Geneva. Un copoi s-a ţinut scai de mine, îmbarcîndu-se pe acelaşi vapor la Stockholm, iar apoi urcîndu-se în trenul care mergea de la Hanko la Helsmgfors. În Finlanda, revoluţia era în toi. Am vrut să dau o telegramă la Petrograd, dar o finlandeză veselă şi zîmbitoare mi-a răspuns că nu poate primi telegrame, deoarece funcţionarii de la poştă şi telegraf sînt în grevă. În vagoane toată lumea vorbea tare. Am început să discut cu un „activist“[1] finlandez care, nu ştiu de ce, vorbea nemţeşte. El îmi înfăţişa succesele revoluţiei. „Am arestat toţi copoii — mi-a spus el — şi i-am băgat la închisoare“. Eu l-am căutat atunci cu privirea pe copoiul care mă urmărea. „Dar s-ar putea să apară alţii“ — i-am răspuns rîzînd şi uitîndu-mă cu înţeles la cel care mă urmărea. Finlandezul a priceput despre ce e vorba. „O — exclamă el, — Spuneţi-ne numai dacă observaţi vreunul, şi-l vom aresta îndată !“ Tocmai ne apropiam de o gară mică. Copoiul meu s-a ridicat şi a coborît în gara unde trenul nu oprea decît un minut. De atunci nu l-am mai văzut...
Stătusem aproape patru ani în străinătate şi mi-era un dor nespus de Petrograd. Acum oraşul clocotea, ştiam acest lucru, şi liniştea din gara Finlanda, unde am coborît din tren, era într-un contrast atît de izbitor cu ceea ce îmi imaginam despre Petrograd şi revoluţie, încît am avut deodată impresia că n-am coborît la Petrograd, ci la Pargolovo. Descumpănită, am întrebat un birjar care se afla pe-acolo : „Ce gară e asta ?“ El s-a dat doi paşi înapoi, m-a măsurat ironic cu privirea şi, punîndu-şi mîinile în şolduri, mi-a răspuns : „Asta nu e gară, ci oraşul Sankt-Petersburg“.
Pe treptele din faţa gării m-a întîmpinat Piotr Petrovici Rumeanţev. Mi-a spus că Vladimir Ilici locuieşte la ei, şi am plecat împreună undeva, pe Peski. Îl văzusem prima dată pe Piotr Petrovici Rumeanţev la înmormîntarea lui Şelgunov. Pe atunci era încă tînăr de tot, avea părul cîrlionţat, mergea în fruntea demonstraţiei şi cînta. În 1896 l-am întîlnit la Poltava. Era în fruntea social-democraţilor de acolo. Abia scăpase din închisoare, era palid şi nervos. Se distingea prin inteligenţa sa, se bucura de o mare influenţă şi îmi făcea impresia că e un tovarăş bun.
În 1900 l-am întîlnit la Ufa, unde venise din Samara. Părea obosit şi cam decepţionat.
În 1905 a apărut din nou la orizont. Ajunsese publicist, avea o situaţie materială bună. Făcuse burtă, arăta ca un om căruia îi place să trăiască bine, dar, cînd lua cuvîntul, spunea lucruri cu cap. A condus excelent campania pentru boicotul comisiei Şidlovski şi în general a avut o atitudine de bolşevic ferm. Curînd după Congresul al III-lea a fost cooptat în C.C.
Avea un apartament frumos, bine mobilat, şi la început Ilici a stat la el fără să fie anunţat la poliţie.
Lui Vladimir Ilici nu i-a plăcut niciodată să locuiască la alţii, deoarece aceasta îl împiedica să lucreze. Imediat după sosirea mea, Ilici a început să stăruie să ne stabilim undeva. Am închiriat nişte camere mobilate pe Bulevardul Nevski, fără să fim anunţaţi la poliţie. Îmi amintesc că am stat de vorbă cu servitoarele, care mi-au povestit ce se petrece la Petrograd, relatîndu-mi o mulţime de amănunte vii şi semnificative. Fireşte, i-am istorisit imediat totul lui Ilici, care a apreciat capacităţile mele de informare, şi de atunci am devenit reporterul lui zelos. De obicei, cînd stăteam în Rusia, eu puteam să circul mult mai liber decît Vladimir Ilici şi să stau de vorbă cu un număr mult mai mare de oameni. Din două-trei întrebări pe care mi le punea, eu îmi dădeam seama ce ar vrea să afle şi iscodeam pretutindeni. Nici acum nu mi-am pierdut încă obiceiul de a formula în gînd fiecare impresie pentru Ilici.
Chiar în ziua următoare am strîns în această privinţă o recoltă destul de bogată. Căutînd o locuinţă, am trecut şi pe strada Troiţkaia. În timp ce vizitam un apartament gol, am intrat în vorbă cu portarul. El mi-a povestit multe despre satul lui, despre moşier, a spus că pămîntul nu mai trebuie să fie al boierilor, ci să treacă în stăpînirea ţăranilor.
Între timp am hotărît să ne instalăm în mod legal. Maria Ilinicina ne-a găsit o locuinţă la nişte cunoscuţi, pe Bulevardul Greceski. Îndată ce ne-am anunţat la poliţie, o droaie de agenţi de poliţie au început să mişune în jurul casei. Proprietarul, speriat, n-a închis ochii toată noaptea. Umbla cu revolverul în buzunar, hotărît să întîmpine poliţia cu arma în mînă. „Să-i dăm pace. Cine ştie ce poveste mai iese de aici“ — a spus Ilici. Ne-am mutat din nou în mod ilegal. Mie mi s-a dat buletinul de identitate al unei oarecare Praskovia Evghenevna Oneghina ; cu acest buletin am şi locuit tot timpul. Vladimir Ilici şi-a schimbat de cîteva ori actele.
Cînd a sosit Vladimir Ilici în Rusia, începuse să apară cotidianul legal „Novaia jizn“. Ziarul era editat de Maria Fedorovna Andreeva (soţia lui Gorki), iar redactor-şef era poetul Minski. Din redacţie făceau parte Gorki, Leonid Andreev, Cirikov, Balmont, Teffi şi alţii. Printre colaboratori se numărau bolşevicii Bogdanov, Rumeanţev, Rojkov, Goldenberg, Orlovski, Lunacearski, Bazarov, Kamenev şi alţii. Secretar al ziarului „Novaia jizn“ şi al tuturor ziarelor bolşevice care au apărut după el în această perioadă a fost Dmitri Ilici Leşcenko ; tot el făcea cronica, reportajele de la şedinţele Dumei, era cap limpede etc.
Primul articol al lui Vladimir Ilici a apărut la 10 noiembrie. El începea cu cuvintele : „Condiţiile activităţii partidului nostru se schimbă radical. A fost cucerită libertatea întrunirilor, a asociaţiilor, a presei“[2]. Şi Ilici se grăbeşte să profite de aceste noi condiţii de activitate, pentru a trasa imediat şi cu îndrăzneală liniile principale ale „noului curs“. Aparatul conspirativ al partidului trebuia menţinut. Era însă absolut necesar ca alături de aparatul conspirativ să se creeze organizaţii noi, legale şi semilegale, de partid (sau afiliate partidului). Trebuiau antrenate în partid cadre largi de muncitori. Clasa muncitoare este în mod instinctiv şi spontan social-democrată, iar activitatea de mai bine de 10 ani a social-democraţiei contribuise în mare măsură ca acest caracter spontan să devină conştient. „La Congresul al III-lea al partidului — scria Vladimir Ilici într-o notă la acest articol — mi-am exprimat dorinţa ca în comitetele de partid să revină aproximativ 8 muncitori la 2 intelectuali. Cît de învechită este acum această dorinţă !
Acum e de dorit ca în noile organizaţii de partid să revină la un membru de partid din rîndurile intelectualilor social-democraţi cîteva sute de muncitori social-democraţi“[3].
Adresîndu-se „tovarăşilor din comitete“, care se temeau ca nu cumva partidul să se dizolve în masă, Vladimir Ilici scria : „Nu vă băgaţi în cap grozăvii imaginare, tovarăşi !“[4]. Acum, intelectualitatea social-democrată trebuie să meargă în „popor“. „Acum iniţiativa muncitorilor înşişi se va manifesta în proporţii la care noi, conspiratorii de ieri şi «membrii cercurilor» de ieri, nu îndrăzneam nici să visăm“[5]. „Sarcina noastră în momentul de faţă nu este atît de a găsi norme de organizare pe baze noi, cît de a desfăşura o muncă foarte vastă şi foarte îndrăzneaţă“[6]. „Pentru a pune organizarea pe o bază nouă este nevoie de un nou congres al partidului“[7].
Acestea erau principalele idei din primul articol „legal“ al lui Ilici. Trebuia combătut vechiul „sistem de organizare în cercuri“, a cărui existenţă se putea constata pretutindeni.
Fireşte, în primele zile după sosire m-am dus dincolo de bariera Nevski, la fosta şcoală serală duminicală Smolenskaia. Acum nu se mai predau acolo nici „geografia“, nici „ştiinţele naturii“. În clasele arhipline de muncitori şi muncitoare se ducea muncă de propagandă. Propagandişti ai partidului ţineau conferinţe. Mi-a rămas întipărită în amintire una din ele. Un tînăr propagandist expunea după Engels tema „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“. Muncitorii şedeau nemişcaţi, căutînd cu multă sîrguinţă să-şi însuşească cele expuse de vorbitor. Nu s-au pus nici un fel de întrebări. La parterul clădirii, nişte fete de-ale noastre, din partid, organizau un club pentru muncitori, aşezau paharele aduse din oraş.
Cînd i-am povestit lui Ilici impresiile mele, el tăcu îngîndurat. Altceva voia el : ca muncitorii să fie activi ei înşişi. Nu se putea spune că nu erau activi, dar această activitate nu se manifesta la adunările de partid. Liniile pe care se desfăşurau munca de partid şi iniţiativa muncitorilor parcă nu se întîlneau. Nivelul muncitorilor crescuse enorm în aceşti ani. Simţeam în mod deosebit acest lucru de fiecare dată cînd întîlneam foşti „elevi“ de-ai mei de la şcoala duminicală. Într-o zi m-a strigat pe stradă un muncitor brutar. Era un fost elev de-al meu, „socialistul Bakin“. Cu zece ani în urmă fusese trimis din post în post, „la urmă“ pentru că îi spusese cu naivitate directorului fabricii „Maxwell“ că la trecerea de la doi selfactori la trei „intensitatea muncii“ creşte. Acum el era întru totul un social-democrat conştient, şi am stat mult de vorbă cu el despre revoluţia în curs, despre organizarea maselor muncitoreşti. Mi-a povestit şi despre greva brutarilor.
Însăşi apariţia primului articol al lui Ilici, în care se scria deschis despre congresul partidului, despre aparatul conspirativ de partid, transforma ziarul „Novaia jizn“ într-un organ făţiş de partid. Se înţelege de la sine că oameni ca Minski, Balmont etc. nu mai puteau continua să lucreze la ziar. S-a produs o precizare a poziţiilor, şi ziarul a trecut cu totul în mîinile bolşevicilor. El a devenit şi din punct de vedere organizatoric un organ de partid, apărînd sub controlul şi sub conducerea partidului.
Următorul articol al lui Ilici din „Novaia jizn“ a fost consacrat unei probleme fundamentale a revoluţiei ruse, şi anume relaţiilor dintre proletariat şi ţărănime. Nu numai menşevicii aveau o concepţie greşită despre aceste relaţii ; şi printre bolşevici existau unii tovarăşi care exagerau problema referitoare la „otrezki“. Dintr-un punct de începere a agitaţiei, ei transformau aceste „otrezki“ într-un scop în sine, pe care continuau să-l menţină chiar şi atunci cînd viaţa făcuse posibile şi necesare agitaţia şi lupta pe cu totul altă bază.
Articolul „Proletariatul şi ţărănimea“ era un articol de directivă, care formula clar lozinca partidului : proletariatul din Rusia luptă împreună cu ţărănimea pentru pămînt şi libertate, iar împreună cu proletariatul internaţional şi cu muncitorii agricoli luptă pentru socialism.
Reprezentanţii bolşevicilor au început să aplice această lozincă şi în Sovietul de deputaţi ai muncitorilor. Acesta luase fiinţă ca organ de luptă al proletariatului încă la 13 octombrie, cînd Vladimir Ilici se mai afla în străinătate. Nu-mi amintesc cuvîntarea rostită de Vladimir Ilici la Sovietul de deputaţi ai muncitorilor[8]. Îmi amintesc de o adunare la Societatea economică liberă, unde se strînseseră mulţi membri de partid dornici să-l asculte pe Vladimir Ilici. Ilici a prezentat un raport asupra problemei agrare. Acolo l-a cunoscut el pentru prima oară pe Aleksinski. Nu mai ţin minte aproape nimic din ceea ce s-a petrecut la această adunare. Văd parcă prin ceaţă o uşă cenuşie, spre care se strecura Vladimir Ilici prin mulţime ca să iasă din sală. Probabil că alţi tovarăşi îşi amintesc mai bine această şedinţă. Îmi aduc aminte numai că adunarea s-a ţinut în noiembrie şi că la ea a fost şi Vladimir Ivanovici Nevski.
Vladimir Ilici a arătat imediat, în articolele din noiembrie, faptul că Sovietele de deputaţi ai muncitorilor erau organe de luptă ale poporului răsculat. El a formulat chiar atunci ideea că un guvern revoluţionar provizoriu se poate constitui numai în focul luptei revoluţionare. De asemenea el a arătat că partidul social-democrat trebuie să caute prin toate mijloacele să-şi asigure influenţa în Sovietele de deputaţi ai muncitorilor.
Din motive conspirative, nu locuiam împreună cu Ilici. El lucra toată ziua la redacţie, care se întrunea nu numai la sediul ziarului „Novaia jizn“, ci şi într-o locuinţă conspirativă sau acasă la Dmitri Ilici Leşcenko, pe strada Glazovskaia. Tot din motive de conspiraţie nu era indicat ca eu să merg pe acolo. Ne vedeam de cele mai multe ori la redacţia ziarului. Acolo însă Ilici era întotdeauna ocupat. Abia după ce Vladimir Ilici, înzestrat cu acte foarte bune, s-a stabilit într-o casă situată la intersecţia străzilor Basseinaia şi Nadejdinskaia, am putut să merg la el. Trebuia să intru prin bucătărie şi puteam vorbi numai cu glas scăzut, dar reuşeam totuşi să discutăm despre tot ceea ce ne interesa.
La un moment dat, el a făcut o călătorie la Moscova. Îndată după ce s-a întors, am trecut pe la el. Am fost uimită cît de mulţi agenţi se zăreau pe la toate colţurile. „De ce s-au apucat să te fileze în halul ăsta ?“ — l-am întrebat pe Vladimir Ilici. De la sosire încă nu ieşise din casă şi nu ştia acest lucru. Am început să despachetez şi de o dată am descoperit în valiză nişte ochelari mari, albaştri. „Ce-i asta ?“. Am aflat că la Moscova i se dăduseră lui Vladimir Ilici aceşti ochelari şi o lădiţă finlandeză de lemn galben. Apoi a fost instalat în ultima clipă într-un expres. Toţi copoii s-au repezit pe urmele lui, luîndu-l, probabil, drept un expropriator. Trebuia să plecăm cît mai repede. Am ieşit la braţ ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, am pornit în direcţia inversă celei în care aveam treabă, am schimbat trei birje la rînd, am trecut printr-o curte cu două ieşiri şi, după ce am scăpat de agenţi, ne-am dus la Rumeanţev. Noaptea am petrecut-o, după cît mi se pare, la familia Vitmer, nişte vechi cunoştinţe de-ale mele. Am trecut cu birja pe lîngă casa unde locuia Vladimir Ilici şi am văzut că agenţii erau tot acolo. Ilici nu s-a mai întors în acea locuinţă. După vreo două săptămîni am trimis o fată să-i ia lucrurile şi să plătească gazdei.
Pe atunci, eram secretar al C.C. şi mă consacram în întregime acestei munci. Al doilea secretar fusese numit Mihail Sergheeviei — M. I. Vainstein. Aveam ca ajutoare pe Vera Rudolfovna Menjinskaia. Acesta era tot secretariatul. Mihail Sergheevici se ocupa mai mult de organizaţia militară şi era tot timpul ocupat să îndeplinească sarcinile primite de la Nikitici (L. B. Krasin). Eu mă ocupam de locuinţele conspirative, de legăturile cu comitetele şi de oameni. Acum e greu să-ţi închipui cît de simplă era tehnica din acea vreme a secretariatului C.C. Îmi amintesc că noi nu veneam la şedinţele C.C., nimeni nu ne dădea dispoziţii, nu întocmeam procese-verbale, iar adresele cifrate le păstram în cutii de chibrituri, în scoarţele cărţilor şi în alte ascunzişuri de acest fel. Aproape totul îl făceam din memorie. La noi veneau o mulţime de oameni cu care trebuia să stăm de vorbă şi să le dăm cele necesare : material de propagandă, buletine de identitate, instrucţiuni, sfaturi. Astăzi nici nu pot să pricep cum izbuteam să facem faţă şi cum lucram necontrolaţi de nimeni, lăsînd totul, cum s-ar zice, „în voia soartei“. De obicei, cînd mă întîlneam cu Ilici, îi povesteam totul amănunţit. Pe tovarăşii cei mai interesanţi, care se prezentau cu problemele cele mai importante, îi trimiteam direct la membri ai C.C.-ului.
Ciocnirea cu guvernul se apropia. Ilici scria fără ocol în „Novaia jizn“ că armata nu poate şi nu trebuie să fie neutră şi că tot poporul trebuie să se înarmeze. La 26 noiembrie a fost arestat Hrustalev-Nosar. L-a înlocuit Troţki. La 2 decembrie Sovietul de deputaţi ai muncitorilor a publicat un manifest în care chema poporul să refuze să plătească impozitele către stat. La 3 decembrie, 8 ziare, printre care şi „Novaia jizn“, au fost suspendate pentru că publicaseră acest manifest. Cînd în ziua de 3 m-am dus, ca de obicei, la redacţie, încărcată cu tot felul de materiale ilegale, în faţa intrării m-a oprit un vînzător de ziare. „Ziarul «Novoe Vremea» !“ — striga el tare, iar între două strigăte m-a prevenit cu jumătate de glas : „La redacţie e percheziţie !“. „Poporul e cu noi“ — a spus în legătură cu aceasta Vladimir Ilici.
Pe la mijlocul lunii decembrie a avut loc Conferinţa de la Tammerfors. Ce păcat că nu s-au păstrat procesele-verbale ale acestei conferinţe ! Ea s-a desfăşurat într-o atmosferă de nemaipomenit avînt. Era în toiul revoluţiei, toţi tovarăşii manifestau un puternic entuziasm, toţi se arătau gata de luptă. În pauzele dintre şedinţe, delegaţii învăţau să tragă cu arma. Într-o seară am fost la o mare adunare finlandeză ţinută la lumina făcliilor ; atmosfera solemnă a adunării corespundea pe deplin stării de spirit a delegaţilor. Nu cred ca vreunul din delegaţii la conferinţă s-o fi uitat. Erau acolo Lozovski, Baranski, Iaroslavski şi mulţi alţii. Mi s-au întipărit în minte numele acestor tovarăşi, deoarece „rapoartele de la faţa locului“ prezentate de ei erau extrem de interesante.
Conferinţa de la Tammerfors, la care s-au întrunit numai bolşevicii, a adoptat o rezoluţie cu privire la necesitatea pregătirii şi organizării imediate a insurecţiei armate.
La Moscova această insurecţie se desfăşura din plin, şi, de aceea, conferinţa a fost extrem de scurtă. Dacă memoria nu mă înşală, ne-am întors la Petrograd chiar în ajunul trimiterii regimentului Semionovski la Moscova. În orice caz, mi s-a întipărit în minte următoarea scenă. Nu departe de biserica Troiţkaia am văzut un soldat din acest regiment mergînd cu chipul încruntat. Alături de el păşea un tînăr muncitor cu şapca în mînă, care căuta cu înflăcărare să-l convingă de ceva, îl ruga ceva. Feţele lor erau atît de expresive, încît se vedea limpede că muncitorul îi roagă pe soldat să nu-şi îndrepte arma împotriva muncitorilor, şi tot atît de clar era că soldatul nu se declara de acord cu el.
Comitetul Central a adresat proletariatului din Petrograd chemarea de a sprijini proletariatul răsculat din Moscova, dar nu s-a realizat o acţiune unită. Astfel, un raion destui de şters ca Moskovski a trecut la acţiune, un raion înaintat ca Nevski n-a trecut. Ţin minte cum tuna şi fulgera atunci Stanislav Volski, care se ocupa de agitaţie tocmai în acest raion. El a fost cuprins imediat de o mare deprimare şi aproape că începuse să se îndoiască de elanul revoluţionar al proletariatului. Volski pierdea din vedere faptul că muncitorii din Petrograd obosiseră în timpul grevelor precedente şi mai ales că ei simţeau cît de prost sînt înarmaţi şi organizaţi pentru lupta decisivă cu ţarismul. Iar din exemplul Moscovei văzuseră că va fi vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte.
[1]. Activiştii — membri ai „Partidului finlandez al rezistenţei active“ — un partid radical-burghez din Finlanda, care urmărea restabilirea autonomiei Finlandei şi chiar separarea totală de Rusia prin „rezistenţă activă“. În ceea ce priveşte metodele de luptă, activiştii se apropiau de socialiştii-revoluţionari, cu care încheiaseră chiar un acord formal. După revoluţia din 1905, „activiştii“ au încetat să mai joace vreun rol în viaţa politică, iar în 1917 au trecut de partea albilor. — Nota red.
[2]. V. I. Lenin, Opere. vol. 10, E.S.P.L.P. 1958, pag. 13. — Nota red.
[3]. Op. cit., pag. 20.
[4]. Op. cit., pag. 16.
[5]. Op. cit., pag. 20.
[6]. Ibid.
[7]. Op. cit., pag. 13.
[8]. La 26 (13) noiembrie, la şedinţa a 17-a a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, Vladimir Ilici a ţinut o cuvîntare în problema lock-outului declarat de capitalişti ca răspuns la introducerea de către muncitori în fabrici şi uzine a zilei de lucru de 8 ore. Hotărîrea propusă de Vladimir Ilici a fost adoptată în ziua următoare la o şedinţă a Comitetului. Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor (Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 35-36). — Nota red.