N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

BERNA
1914-1915

La 5 septembrie am trecut, în sfîrşit, frontiera elveţiană şi ne-am îndreptat spre Berna.

Nu ne hotărîsem încă definitiv unde să ne oprim — la Geneva sau la Berna. Ilici se simţea atras de Geneva, cu care era obişnuit. Odinioară lucrase cu spor acolo la „Société de lecture“ („Societatea de lectură“) şi frecventase o bibliotecă rusească bine înzestrată etc. Dar tovarăşii din Berna susţineau că Geneva s-a schimbat mult, că sosiseră acolo numeroşi emigranţi din alte oraşe şi din Franţa şi e o forfotă de neînchipuit. Fără a lua o hotîrîre definitivă, am închiriat pînă una-alta o cameră la Berna.

Imediat Ilici a început să corespondeze cu cei de la Geneva, ca să afle dacă nu sînt acolo oameni care pleacă în Rusia (ei trebuiau folosiţi pentru a se stabili legăturile cu Rusia), dacă mai există tipografia rusească, dacă vor putea fi tipărite acolo manifeste ruseşti etc.

A doua zi după sosirea noastră din Galiţia, toţi bolşevicii care se aflau pe atunci la Berna — Şklovski, soţii Safarov, Samoilov, deputat în Dumă, Goberman şi alţii — au organizat într-o pădure o consfătuire, în cadrul căreia Ilici şi-a expus punctul de vedere asupra evenimentelor curente. În rezoluţia adoptată, războiul care izbucnise a fost caracterizat ca un război imperialist, de jaf, iar comportarea conducătorilor Internaţionalei a II-a, care votaseră pentru acordarea creditelor de război, a fost calificată drept trădare a cauzei proletariatului. În rezoluţie se spunea : „Din punctul de vedere al clasei muncitoare şi al maselor muncitoare ale tuturor popoarelor din Rusia, răul cel mai mic ar fi înfrîngerea monarhiei ţariste şi a armatelor ei, care asupresc Polonia, Ucraina şi un şir de popoare din Rusia“[1]. Această rezoluţie, care cerea ca în toate ţările să se desfăşoare propaganda în favoarea revoluţiei socialiste, a războiului civil, a luptei necruţătoare împotriva şovinismului şi „patriotismului“ tuturor ţărilor fără excepţie, trasa în acelaşi timp un program de acţiune pentru Rusia : lupta împotriva monarhiei, propaganda în favoarea revoluţiei, lupta pentru republică, pentru eliberarea popoarelor asuprite de velicoruşi, pentru confiscarea pămînturilor moşiereşti şi pentru ziua de lucru de 8 ore.

Rezoluţia de la Berna era de fapt o sfidare adresată întregii lumi capitaliste. Fireşte, ea nu a fost adoptată pentru a fi pusă la dosar. În primul rînd, ea a fost trimisă secţiilor din străinătate ale bolşevicilor. Apoi Samoilov a luat cu el tezele pentru a le discuta atît cu membrii Comitetului Central care se aflau în Rusia, cît şi cu membrii fracţiunii din Dumă. Nu se ştia încă pe ce poziţie se situaseră ei. Legăturile cu Rusia erau întrerupte. Abia mai tîrziu s-a aflat că membrii C.C. care se aflau în Rusia şi deputaţii bolşevici din Dumă adoptaseră de la început o linie justă. Pentru muncitorii înaintaţi din ţara noastră, pentru organizaţiile noastre de partid, rezoluţiile congreselor internaţionale cu privire la război nu au constituit un simplu petic de hîrtie, ci o călăuză în acţiune.

Chiar din primele zile ale războiului, de îndată ce s-a anunţat mobilizarea, Comitetul Central a scos un manifest cu lozinca : „Jos războiul ! Război războiului !“ La Petersburg, muncitorii dintr-o serie de întreprinderi au declarat grevă în ziua mobilizării rezerviştilor. S-a încercat chiar să se organizeze o demonstraţie. Dar războiul a provocat un asemenea dezmăţ al patriotismului ultrareacţionar, a întărit atît de mult reacţiunea militară, încît nu s-a putut face mare lucru. Fracţiunea noastră din Dumă a aplicat cu fermitate linia combaterii războiului, linia continuării luptei împotriva guvernului ţarist. Această fermitate i-a impresionat pînă şi pe menşevici, şi fracţiunea social-democrată a adoptat în unanimitate o rezoluţie comună, căreia i s-a dat citire de la tribuna Dumei. Rezoluţia era redactată în termeni foarte prudenţi, multe lucruri nu erau spuse pînă la capăt, dar ea era totuşi o rezoluţie de protest, care a stîrnit indignarea tuturor celorlalţi membri ai Dumei. Această indignare a crescut şi mai mult cînd fracţiunea social-democrată (pe atunci tot în unanimitate) nu a participat la votarea creditelor de război şi în semn de protest a părăsit sala de şedinţe. Organizaţia bolşevică a trecut repede în adîncă ilegalitate, a început să scoată manifeste care cuprindeau indicaţii asupra felului cum trebuie folosit războiul în vederea desfăşurării şi adîncirii luptei revoluţionare. Propaganda împotriva războiului a început şi în provincie. Ştirile din provincie arătau că această propagandă se bucură de succes în rîndurile muncitorilor cu tendinţe revoluţionare. Despre toate acestea, noi, cei din străinătate, am aflat mult mai tîrziu.

Membrii grupurilor noastre din străinătate, care nu cunoscuseră avîntul revoluţionar din ultimele luni din Rusia şi care tînjeau în emigraţie, de unde mulţi ar fi dorit să scape cu orice preţ, nu manifestau aceeaşi fermitate ca deputaţii noştri şi ca organizaţiile bolşevice din Rusia. Pentru mulţi problema războiului nu era clară, şi îi preocupa mai ales să stabilească cine este agresorul.

În cele din urmă majoritatea grupului de la Paris s-a pronunţat împotriva războiului şi a înscrierii ca voluntari în armatele beligerante, dar o parte din tovarăşi — Sapojkov (Kuzneţov), Kazakov (Britman, Sviaghin), Misa Edişerov (Davîdov), Moiseev (Ilia, Zefir) şi alţii — s-au înrolat ca voluntari în armata franceză. Voluntarii — menşevici, o parte din bolşevici, socialişti-revoluţionari (în total aproximativ 80 de oameni) — au adoptat o declaraţie în numele „republicanilor ruşi“, pe care au publicat-o în presa franceză. Cu prilejui plecării voluntarilor din Paris, Plehanov le-a urat într-o cuvîntare drum bun.

Majoritatea grupului de la Paris a condamnat acţiunea celor care s-au înrolat ca voluntari. În alte grupuri însă problema nu era complet clarificată. Vladimir Ilici îşi dădea seama că într-un moment atît de critic este deosebit de important ca fiecare bolşevic să fie pe deplin conştient de însemnătatea evenimentelor care aveau loc. Se impunea un schimb tovărăşesc de păreri, nu era cazul să se fixeze chiar de la început fiecare nuanţă, trebuia să se ajungă pînă la urmă la un acord deplin. Iată de ce în răspunsul la o scrisoare a tov. Karpinski, în care acesta expunea punctul de vedere al secţiei din Geneva, Ilici a scris : „Poate ar fi mai bine ca «critica» şi «anticritica» mea să constituie obiectul discuţiei ?“[2]

Ilici ştia că în cadrul unei discuţii tovărăşeşti poţi ajunge mai bine la o înţelegere decît prin corespondenţă. Dar vremurile nu erau de aşa natură, încît să te poţi mărgini multă vreme la discuţii tovărăşeşti în cadrul cercului restrîns al bolşevicilor.

La începutul lunii octombrie s-a aflat că Plehanov, care se întorsese de la Paris, a şi ţinut o cuvîntare la Geneva şi se pregăteşte să prezinte un referat la Lausanne.

Poziţia lui Plehanov îl îngrijora mult pe Vladimir Ilici. Credea şi nu credea că Plehanov devenise un defensist. „Pur şi simplu, nu-mi vine a crede — spunea el. — Probabil, aceasta se datoreşte faptului că în trecut Plehanov a fost militar“ — a adăugat el îngîndurat. La 10 octombrie, cînd a sosit o telegramă din Lausanne, prin care se anunţa că Plehanov îşi va prezenta referatul în ziua următoare, adică la 11 octombrie, Ilici s-a apucat să pregătească şi el un referat, iar eu am căutat să-l scutesc de orice altă treabă ; am stabilit cu tovarăşii cine va pleca din partea grupului de la Berna etc. Noi ne instalaserăm definitiv la Berna. Pe atunci stăteau acolo şi soţii Zinoviev, care sosiseră la vreo două săptămîni după noi. Tot acolo locuia şi Inessa,

Nu am putut pleca la Lausanne, dar tovarăşii mi-au povestit apoi amănunţit tot ce s-a petrecut acolo. După ce am citit însă în „Zapiski Instituta Lenina“ amintirile lui F. Ilin despre acea şedinţă şi cunoscînd toate preocupările de atunci ale lui Ilici mi l-am închipuit, de parcă aş fi fost acolo. Mi-a mai dat detalii despre adunare şi Inessa. Se strînseseră acolo tovarăşi de-ai noştri din diferite localităţi : din Berna veniseră Zinoviev, Inessa, Şklovski ; din Baugy-sur-Montreux — Rozmirovici, Krîlenko, Buharin ; erau de faţă şi tovarăşii din Lausanne.

Iiici se temea că nu va reuşi să participe la referatul lui Plehanov şi să spună tot ce avea pe suflet, că menşevicii nu vor admite atîţia bolşevici. Îmi dau seama că în acel moment n-avea de loc poftă să stea de vorbă cu ceilalţi despre tot felul de fleacuri, înţeleg şiretlicurile naive la care a recurs ca să rămînă singur. Mi-l închipui în mijlociii agitaţiei de la masa servită la soţii Movşovici, cufundat în gîndurile sale şi atît de frămîntat, încît mîncarea i se oprea în gît. Este uşor de înţeles şi gluma puţin forţată, spusă în şoaptă tovarăşilor de lîngă el în legătură cu cuvîntul introductiv al lui Plehanov, care declara că nu se pregătise să vorbească în faţa unui public atît de numeros. „Pişicherul.“ — a zis Ilici, dar apoi a ascultat cu multă atenţie ce spunea Plehanov. Ilici a fost de acord cu prima parte a referatului, în care Plehanov îi ataca pe germani şi l-a aplaudat. În partea a doua Plehanov a expus punctul de vedere defensist. Totul devenise clar. S-a înscris la cuvînt numai Ilici. S-a apropiat de masă cu o cană de bere în mînă. A vorbit calm şi numai paloarea feţii îi trăda emoţia. Ilici a spus că acest război nu s-a dezlănţuit întîmplător, că el a fost pregătit de întregul caracter al dezvoltării societăţii burgheze. Congresele internaţionale — de la Stuttgart, Copenhaga şi Basel — au stabilit care trebuie să fie atitudinea socialiştilor faţă de războiul iminent. Social-democraţii îşi vor îndeplini datoria numai în cazul cînd vor lupta împotriva dezmăţului şovin din ţările lor. Războiul început trebuie transformat într-o ciocnire decisivă a proletariatului cu clasele guvernante.

Ilici avea la dispoziţie numai 10 minute şi n-a spus decît lucrurile esenţiale. Plehanov i-a răspuns cu obişnuitele sale spirite. Menşevicii, care formau marea majoritate a asistenţei, l-au aplaudat cu înflăcărare pe Plehanov. Se crease impresia că Plehanov ieşise învingător.

La 14 octombrie, trei zile mai tîrziu, în acelaşi local unde-şi ţinuse referatul Plehanov — la Maison du peuple (Casa poporului) — a fost anunţat un referat al lui Ilici. Sala era arhiplină. Referatul s-a bucurat de mult succes. Ilici, foarte bine dispus, era în vervă. El şi-a dezvoltat pe larg concepţia asupra războiului, ca război imperialist. În cadrul referatului, Vladimir Ilici a arătat că în Rusia a şi apărut un manifest al Comitetului Central împotriva războiului, că manifeste similare au fost difuzate de organizaţia din Caucaz şi de alte cîteva organizaţii. Ilici a menţionat de asemenea în referat că cel mai bun ziar socialist din Europa era pe atunci ziarul „Golos“, la care colabora Martov. „Fiindcă am avut divergenţe frecvente şi profunde cu Martov — a spus Ilici —, trebuie să afirm cu atît mai categoric că acest publicist face acum tocmai ceea ce trebuie să facă un social-democrat. El critică guvernul său, demască burghezia sa, ocărăşte pe miniştrii săi“.

În multe convorbiri particulare, Ilici şi-a exprimat părerea că ar fi bine dacă Martov ar trece cu totul de partea noastră. Dar Ilici nu prea credea că Martov se va menţine pe poziţia adoptată ştiind cît de influenţabil este. „Martov scrie aşa, atîta timp cît este singur“ — adăuga Ilici. Referatul lui Ilici s-a bucurat de un succes imens. El a ţinut acelaşi referat — „Proletariatul şi războiul“ — şi la Geneva.

Cînd s-a întors din călătoria întreprinsă pentru ţinerea referatelor, Ilici a găsit o scrisoare de la Şleapnikov, care îl informa din Stockholm despre munca din Rusia, despre telegrama adresată de Vandervelde fracţiunii din Dumă şi despre răspunsul dat acestuia de deputaţii menşevici şi bolşevici. Emil Vandervelde era reprezentantul Belgiei în Biroul Socialist Internaţional ; cînd s-a declarat războiul, el a devenit ministru în guvernul belgian. Cu puţin timp înainte de război fusese în Rusia, văzuse cum luptă muncitorii de acolo împotriva absolutismului, dar nu înţelesese cît de profundă este această luptă. Vandervelde a trimis cîte o telegramă ambelor părţi ale fracţiunii social-democrate din Dumă. El îndemna fracţiunea social-democrată să-şi aducă aportul pentru a determina guvernul rus să ducă un război hotărît împotriva Germaniei, de partea Antantei.

Deputaţii menşevici, care în primul moment refuzaseră să voteze creditele de război, au început să şovăie cînd au aflat de poziţia adoptată de majoritatea partidelor socialiste. De aceea răspunsul lor către Vandervelde a avut un cu totul alt caracter : ei au declarat că nu se vor opune războiului. Fracţiunea bolşevică a trimis un răspuns în care respingea categoric orice posibilitate de a sprijini războiul şi de a înceta lupta împotriva guvernului ţarist. În acest răspuns, mai erau încă destule lucruri exprimate insuficient de limpede, dar linia generală era justă. Se simţea cît de importantă este legătura dintre bolşevicii din străinătate şi cei din Rusia. De aceea, Ilici a insistat foarte mult ca Şleapnikov să rămînă la Stockholm şi să întărească legăturile cu fracţiunea din Duma şi, în general, cu tovarăşii din Rusia. Acest lucru putea fi organizat cei mai bine prin Stockholm.

De îndată ce Ilici a venit de la Cracovia la Berna, el i-a scris lui Karpinski, întrebîndu-l dacă la Geneva se poate tipări un manifest. O lună mai tîrziu, s-a hotărît ca tezele adoptate în primele zile după sosirea sa la Berna să fie publicate sub formă de manifest. Ilici i-a scris din nou lui Karpinski în legătură cu tipărirea acestuia, trimiţîndu-i scrisoarea cu cineva care pleca la Geneva, pentru a păstra caracterul profund conspirativ al acestei acţiuni. Pe atunci nu se ştia încă ce atitudine vor adopta autorităţile elveţiene faţă de propaganda antimilitaristă.

A doua zi după primirea primei scrisori a lui Şleapnikov, Vladimir Ilici i-a scris lui Karpinski : „Dragă K. ! Tocmai pe cînd mă aflam la Geneva s-au primit veşti îmbucurătoare din Rusia. A sosit şi textul răspunsului dat de social-democraţii ruşi către Vandervelde. De aceea am hotărît ca, în loc de un manifest, să scoatem numărul următor al ziarului «Soţial-Demokrat», Organul Central... Pe luni îţi vom trimite mici modificări la manifest şi o altă semnătură (căci acum, după ce am luat legătura cu Rusia, apărem în mod oficial)“[3].

La sfîrşitul lunii octombrie, Ilici a plecat din nou să prezinte referate mai întîi la Montreux, apoi la Zürich. La Zürich a luat cuvîntul şi Troţki, care şi-a exprimat indignarea în legătură cu faptul că Ilici l-a numit pe Kautsky „trădător“. Ilici, însă, a pus intenţionat toate problemele într-un mod extrem de acut pentru a se vedea limpede linia adoptată de fiecare. Lupta împotriva defensiştilor era în toi.

Această luptă nu avea un caracter intern de partid, nu privea numai problemele ruseşti, ci se desfăşura pe plan internaţional.

„Internaţionala a II-a a murit învinsă de oportunism“ — spunea Vladimir Ilici. — Trebuiau strînse forţe pentru constituirea unei noi Internaţionale, a III-a, curăţită de oportunism.

Dar pe ce forţe se putea conta ?

În afară de social-democraţii ruşi, numai social-democraţii sîrbi nu votaseră creditele de război. În Skupşcină (parlamentul sîrb) existau numai doi social-democraţi. În Germania, la începutul războiului toţi social-democraţii votaseră creditele de război, dar chiar la 10 septembrie Karl Liebknecht, F. Mehring, Rosa Luxemburg şi Clara Zetkin au întocmit o declaraţie în care protestau împotriva poziţiei adoptate de majoritatea social-democraţiei germane. Abia la sfîrşitul lunii octombrie ei au reuşit să publice această declaraţie în ziarele elveţiene, căci în ziarele germane acest lucru nu s-a putut face. Dintre ziarele germane, poziţia cea mai de stînga o adoptase chiar de la începutul războiului „Bremer Bürger-Zeitung“ („Ziarul cetăţenesc din Bremen“), care a declarat la 23 august că „internaţionala proletară“ s-a destrămat. În Franţa, partidul socialist în frunte cu Guesde şi Vaillant s-a rostogolit în mocirla şovinismului. Dar printre membrii de rînd ai partidului, starea de spirit antirăzboinică era destul de puternică. Pentru partidul belgian era caracteristică atitudinea lui Vandervelde. În Anglia, şovinismului lui Hyndman şi al întregului partid socialist britanic i se opuneau MacDonald şi Keir Hardie din Partidul laburist independent, care era un partid oportunist. În ţările neutre exista un puternic curent antirăzboinic, dar el avea mai ales un caracter pacifist. Cel mai revoluţionar era Partidul socialist italian, în frunte cu ziarul „Avanti !“ („Înainte !“) ; el combătea şovinismul şi demasca interesele care stăteau la baza incitărilor la război. Acest partid era sprijinit de majoritatea covîrşitoare a muncitorilor înaintaţi. La 27 septembrie a avut loc la Lugano o conferinţă socialistă italo-elveţiană. La conferinţă au fost trimise tezele noastre despre război. Conferinţa a caracterizat războiul ca un război imperialist şi a cerut proletariatului internaţional să lupte pentru pace.

În general, protestele împotriva şovinismului, declaraţiile internaţionaliste, răsunau încă foarte slab, erau răzleţe, şovăielnice, dar Ilici nu se îndoia că ele vor deveni tot mai ferme. În tot cursul toamnei era plin de energie şi foarte combativ.

Amintirile despre această toamnă se leagă în mintea mea de tabloul pădurii din împrejurimile Bernei. În anul acela toamna a fost minunată. Locuiam la Berna pe strada Distelweg, o ulicioară curată şi liniştită, la capătul căreia se afla pădurea ce se întindea pe o distanţă de cîţiva kilometri. Ceva mai sus de noi, peste drum, locuia Inessa, la o depărtare de 5 minute — soţii Zinoviev, iar la 10 minute — soţii Şklovski. Hoinăream ore întregi pe cărările din pădure, aşternute cu frunze galbene. De cele mai multe ori ne plimbam în trei — Vladimir Ilici, Inessa şi cu mine. Vladimir Ilici îşi expunea planurile de luptă pe linie internaţională. Inessa manifesta cel mai viu interes pentru toate acestea. Ea participa în modul cel mai direct la lupta ce se desfăşura : ducea corespondenţa, traducea diferitele noastre documente în limbile franceză şi engleză, strîngea materiale, discuta cu oamenii etc. Uneori stăteam ore în şir pe povîrnişul însorit al unui munte printre tufe şi arbuşti. Ilici făcea conspecte de cuvîntări şi articole, îşi preciza formulările, eu studiam limba italiană după un manual de Toussaint, Inessa îşi cosea o fustă şi se desfăta încălzindu-se la razele soarelui de toamnă, căci încă nu-şi revenise pe deplin după anii de închisoare. Seara ne adunam cu toţii în cămăruţa lui Grigori (Grigori, Lilina şi băieţaşul lor, Stiopa, locuiau într-o singură cameră) şi, după ce glumea cu micul Stiopa, aproape adormit în pătuţul său, Ilici trecea la problemele curente.

Principalele coordonate ale luptei au fost formulate de Ilici în mod precis şi lapidar în scrisoarea din 17 octombrie către Şleapnikov.

Kautsky „acum e mai dăunător decît t o ţ i. Atît de periculoasă şi de infamă este sofistica lui, care (în «Neue Zeit») camuflează, prin fraze rotunjite şi netezite, mîrşăvia oportuniştilor. Oportuniştii reprezintă un rău făţiş. «Centrul» german, în frunte cu Kautsky, reprezintă un rău ascuns, înfrumuseţat diplomatic, care aruncă praf în ochii muncitorilor, le întunecă mintea şi conştiinţa şi este cel mai periculos. Sarcina noastră în momentul de faţă este să ducem o luptă deschisă şi neîmpăcată împotriva oportunismului internaţional şi împotriva celor care îl camuflează (Kautsky). Acest lucru îl vom face în Organul Central, pe care îl vom scoate curînd (şi care va apărea, probabil, în două pagini). Trebuie să depunem acum toate eforturile spre a întreţine ura legitimă a muncitorilor conştienţi împotriva mîrşavei comportări a germanilor, şi să facem din această ură o concluzie politică împotriva oportunismului şi a oricărei îngăduinţe faţă de el. Aceasta este o sarcină internaţională. Ea ne revine nouă şi nimănui altcuiva. Nu ne putem da în lături de la îndeplinirea ei. Este greşită lozinca unei «simple» refaceri a Internaţionalei (deoarece pericolul pe care-l prezintă o putredă rezoluţie împăciuitoristă care ar adopta linia Kautsky-Vandervelde este foarte, foarte mare !). Este greşită lozinca «păcii» — lozinca trebuie să fie transformarea războiului naţional în război civil. (Această transformare poate fi de lungă durată, poate necesita şi va necesita o serie de condiţii preliminare, dar întreaga activitate trebuie dusă tocmai pe linia unei asemenea transformări, în spiritul şi în direcţia ei). Nu sabotarea războiului, nu acţiuni izolate, individuale în acest spirit, ci propagandă de masă (nu numai în rîndurile «civililor») care să ducă la transformarea războiului în război civil.

În Rusia şovinismul se ascunde îndărătul frazeologiei despre «la belle France» [despre „frumoasa Franţă“] şi despre nefericita Belgie (dar Ucraina ? etc.), sau îndărătul urii «poporului» faţă de germani (şi de „kaiserism“). De aceea datoria noastră indiscutabilă este să luptăm împotriva acestor sofisme. Şi pentru ca lupta să urmeze o linie clară şi precisă e nevoie de o lozincă care s-o sintetizeze. Această lozincă este : pentru noi, ruşii, din punctul de vedere al intereselor maselor muncitoare şi ale clasei muncitoare din Rusia, e în afară de orice îndoială că înfrîngerea ţarismului în actualul război ar constitui acum, imediat, răul cel mai mic. Căci ţarismul este de o sută de ori mai rău decît kaiserismul. Nu sabotarea războiului, ci combaterea şovinismului şi îndreptarea întregii propagande şi agitaţii în direcţia realizării, pe plan internaţional, a unei uniri (apropieri, solidarizări, înţelegeri selon les circonstances [după împrejurări]) a proletariatului în vederea războiului civil. Ar fi greşit să îndemnăm la acte individuale de împuşcare a ofiţerilor etc. şi tot greşit ar fi să venim cu argumente în genul aceluia că noi, pasămite, nu vrem să dăm ajutor kaiserismului. În primul caz ar rezulta o deviere spre anarhism, în al doilea caz o deviere spre oportunism. Ceea ce trebuie să facem noi e să pregătim acţiuni de masă (sau cel puţin, colective) nu numai în rîndurile armatei unei singure naţiuni şi să orientăm în această direcţie întreaga muncă de propagandă şi agitaţie. Orientarea muncii (care trebuie dusă cu perseverenţă, în mod sistematic şi, poate, timp îndelungat) în spiritul transformării războiului naţional în război civil — acesta este esenţialul. Cît despre momentul acestei transformări, asta-i altă chestiune, nelămurită încă. Trebuie să lăsăm ca acest moment să se coacă şi «să-l facem să se coacă» în mod sistematic...

După părerea mea, în momentul de faţă lozinca păcii este greşită. E o lozincă filistină, o lozincă de popi. Lozinca proletarilor trebuie să fie : război civil.

În mod obiectiv, din schimbarea radicală a situaţiei din Europa decurge această lozincă pentru epoca războiului de masă. Din rezoluţia de la Basel decurge aceeaşi lozincă.

Noi nu putem nici «promite», nici «decreta» războiul civil, dar sîntem datori să lucrăm — chiar şi un timp îndelungat dacă va fi nevoie — în această direcţie. Amănunte vei găsi în articolul din O.C.“[4].

La două luni şi jumătate după începerea războiului, Ilici elaborase deja o linie clară şi precisă de luptă. Această linie şi-a pus pecetea pe întreaga sa activitate ulterioară. Faptul că examina problemele dintr-un unghi internaţional a imprimat un caracter nou şi întregii activităţi a lui Ilici legate de munca în Rusia, i-a dat o nouă vigoare, noi nuanţe. Fără anii de muncă grea în domeniul construcţiei de partid, al organizării clasei muncitoare din Rusia, Ilici n-ar fi putut găsi atît de repede şi de ferm linia justă în ceea ce privea noile sarcini ridicate de războiul imperialist. Fără participarea intensă şi directă la lupta internaţională, Ilici n-ar fi putut conduce cu atîta fermitate proletariatul rus la victoria din Octombrie.

Numărul 33 ai ziarului „Soţial-Demokrat“ a apărut la 1 noiembrie 1914. La început s-au tipărit numai 500 de exemplare, dar apoi tirajul a trebuit să fie mărit cu încă 1.000. La 14 noiembrie Ilici l-a anunţat cu multă bucurie pe Karpinski că Organul Central a fost adus pînă la un punct apropiat de frontieră şi în curînd va fi expediat mai departe.

Prin intermediul lui Naine şi al lui Graber, la 13 noiembrie s-a putut publica o expunere prescurtată a manifestului în ziarul elveţian „La Sentinelle“ („Sentinela“), care apărea în limba franceză în centrul muncitoresc Chaux-de-Fonds din cantonul Neuchâtel. Ilici triumfa. Am trimis manifestul, în traducere, ziarelor franceze, engleze şi germane.

În vederea desfăşurării propagandei în rîndurile francezilor, Vladimir Ilici i-a scris lui Karpinski cerînd să se organizeze la Geneva prezentarea unui referat al Inessei în limba franceză. De asemenea i-a scris lui Şleapnikov să ia cuvîntul la congresul din Suedia. Şleapnikov a vorbit, şi încă foarte bine. În felul acesta se dezvolta treptat „activitatea internaţională“ a bolşevicilor.

Mai prost stăteau lucrurile în ceea ce priveşte legăturile cu Rusia. Şleapnikov trimisese un material interesant din Petersburg pentru nr. 34 al Organului Central. Dar în acelaşi număr apăruse ştirea privitoare la arestarea a 5 deputaţi bolşevici. Legăturile cu Rusia slăbeau din nou.

Concomitent cu lupta înverşunată împotriva trădării cauzei proletariatului de către Internaţionala a II-a, Ilici s-a apucat să scrie, îndată după sosirea sa la Berna, articolul „Karl Marx“ pentru Dicţionarul enciclopedic al lui Granat. În acest articol prezentînd învăţătura lui Marx, Ilici a început prin a caracteriza concepţia acestuia despre lume în capitolele „Materialismul filozofic“ şi „Dialectica“, în continuare a expus doctrina economică a lui Marx şi a arătat în sfîrşit cum aborda el problema socialismului şi a tacticii luptei de clasă a proletariatului.

De obicei învăţătura lui Marx nu era pînă atunci expusă în felul acesta. Pentru capitolele despre materialismul filozofic şi despre dialectică, Ilici recitise cu multă atenţie operele lui Hegel şi ale altor filozofi şi nu abandonase această muncă nici după terminarea articolului despre Marx. Prin studiile sale în domeniul filozofiei, el urmărea să-şi însuşească metoda cu ajutorul căreia filozofia să poată fi transformată într-o călăuză concretă în acţiune. Scurtele sale observaţii cu privire la tratarea dialectică a tuturor fenomenelor, făcute în 1921 în timpul disputelor cu Troţki şi Buharin în problema sindicatelor, arată cum nu se poate mai bine cît de mult l-au ajutat pe Ilici în această privinţă studiile sale de filozofie începute după sosirea la Berna, care au reprezentat o continuare a preocupărilor sale similare din anii 1908-1909, cînd a luptat împotriva machiştilor.

Lupta şi învăţătura, învăţătura şi activitatea ştiinţifică se îmbinau întotdeauna cît se poate de bine la Ilici ; între ele exista întotdeauna legătura cea mai profundă şi nemijlocită, deşi la prima vedere puteai crede că este vorba de preocupări paralele.

La începutul anului 1915 a continuat munca intensă de unire a grupurilor bolşevice din străinătate. Se ajunsese la o anumită înţelegere, dar vremurile erau de aşa natură încît coeziunea devenise mai necesară ca oricînd. Înainte de război, centrul grupurilor bolşevice, aşa numitul C.O.S. (Comitetul organizaţiilor din străinătate), se găsea la Paris. Acum acest centru trebuia mutat în Elveţia, într-o ţară neutră, şi anume la Berna, unde se afla şi redacţia Organului Central. Trebuia să se ajungă la o înţelegere perfectă în toate problemele : aprecierea războiului, noile sarcini care stăteau în faţa partidului, căile de dezvoltare a acestora. — Trebuia precizată de asemenea activitatea grupurilor. Cei de la Baugy, de pildă (Krîlenko, Buharin, Rozmirovici), hotărîseră să editeze propriul lor organ din străinătate, „Zvezda“, şi porniseră cu atîta pripeală la organizarea acestei acţiuni, încît nu se înţeleseseră nici măcar cu Organul Central. Am aflat despre planul lor de la Inessa. Or, editarea acestei publicaţii nu era prea indicată. Nu ajungeau banii nici pentru editarea O.C. Pe de altă parte, deşi deocamdată nu existau divergenţe, ele puteau să apară în orice moment. O frază imprudentă putea fi folosită de adversari şi răstălmăcită în fel şi chip. Trebuia să fim uniţi. Împrejurările impuneau acest lucru. La sfîrşitul lunii februarie a fost convocată la Berna o conferinţă a secţiilor din străinătate. În afară de secţiile din Elveţia, a participat şi cea de la Paris ; aceasta din urmă a fost reprezentată de Grişa Belenki. El a descris amănunţit starea de spirit defensistă de la Paris, care la începutul războiului influenţase şi grupul lor. Tovarăşii de la Londra nu au putut să vină şi au transmis altora mandatul lor. Tovarăşii de la Baugy au şovăit multă vreme dacă să vină sau nu la conferinţă şi au venit abia la sfîrşitul ei. Împreună cu dînşii au sosit şi „japonezii“, cum îi numeam noi pe tovarăşii Peatakov şi Boş (sora lui E. F. Rozmirovici) din Kiev, care fugiseră din Siberia — unde fuseseră deportaţi — prin Japonia şi America. Era o perioadă cînd ne cramponam febril de fiecare nou tovarăş de idei. „Japonezii“ ne-au plăcut. Sosirea lor întărea, fără îndoială, forţele noastre din străinătate.

La conferinţă s-a adoptat o rezoluţie clară despre război, s-au purtat discuţii contradictorii în jurul lozincii Statelor Unite ale Europei (împotriva ei a obiectat cu deosebită înflăcărare Inessa), s-a stabilit caracterul muncii secţiilor din străinătate, s-a hotărît să nu se editeze ziarul de la Baugy şi s-a ales un nou C.O.S., format din tovarăşi de la Berna : Şklovski, Kasparov, Inessa Armand, Lilina, Krupskaia.

Înainte de război, în 1913, Kasparov locuise la Berlin. Ilici aflase despre el de la tovarăşii noştri din Baku : Enukidze, Şaumian şi alţii. În perioada aceea, Ilici era preocupat în mod deosebit de problema naţională şi căuta să stabilească legături cît mai strînse cu cei care se interesau de această problemă şi o abordau în mod just.

În vara anului 1913, Kasparov scrisese pentru revista „Prosveşcenie“ un articol cu privire la problema naţională. Ilici îi răspunsese : „Am primit şi am citit articolul d-tale. După părerea mea, tema este bine aleasă şi just tratată, dar insuficient cizelată din punct de vedere literar. Există prea multă — cum să spun ? — «agitaţie», care nu se potriveşte pentru un articol într-o problemă teoretică. Cred că ar trebui fie d-ta singur să-ţi refaci articolul, fie să încercăm noi lucrul acesta“[5]. Alegerea problemei naţionale ca temă pentru un articol, tratarea ei justă însemnau foarte mult, şi Ilici i-a cerut de îndată lui Kasparov să strîngă material în această problemă pentru a concretiza ceea ce i se părea interesant. El era convins că tov. Kasparov va sezisa esenţialul. În ianuarie 1914, intenţionînd să se ducă pentru scurtă vreme la Berlin, Ilici i-a scris lui Kasparov că trebuie neapărat să se întîlnească cu el şi a stabilit amănuntele întrevederii.

Momentele de luptă intensă, momentele de avînt apropie oamenii. În iulie 1914 mişcarea muncitorească a început să se dezvolte rapid la Petersburg. Am primit o scrisoare în care se spunea că valul revoluţionar creşte. Pînă atunci, cînd îi scria lui Kasparov, Ilici începea întotdeauna scrisoarea cu „Dragă tovarăse“ ; de atunci însă i se adresează altfel, ştiind că şi pe Kasparov avîntul revoluţionar l-a impresionat tot atît de mult ca şi pe noi. „Dragă prietene ! — îi scrie Ilici. — Te rog foarte mult să fii aşa de bun şi să ne informezi despre desfăşurarea zilelor revoluţionare în Rusia. Nu primim ziare. Te rog...“[6] În continuare el expune un întreg program pentru stabilirea de legături.

Cînd a început războiul, Kasparov a trebuit să se mute din Germania la Berna. Ne-am întîlnit ca nişte buni prieteni. La Berna ne vedeam în fiecare zi şi Kasparov a devenit foarte repede unul dintre tovarăşii cei mai apropiaţi din grupul nostru. Acum el a fost inclus în C.O.S.

Problema cea mai importantă pe ordinea de zi era concentrarea forţelor pe scară internaţională. Cît de grea era această sarcină a arătat-o clar Conferinţa de la Londra a partidelor socialiste din ţările Antantei (Anglia, Belgia, Franţa, Rusia), care a avut loc la 14 februarie 1915. Această conferinţă a fost convocată de Vandervelde, dar a organizat-o Partidul laburist independent din Anglia, în frunte cu Keir Hardie şi MacDonald. Înainte de conferinţă, ei se pronunţaseră împotriva războiului, pentru o uniune internaţională. La început, Partidul laburist independent intenţionase să invite delegaţi din Germania şi din Austria, dar francezii au declarat că în acest caz nu vor lua parte la conferinţă. Din partea Angliei au participat 11 delegaţi, din partea Franţei — 16, a Belgiei — 3, iar din partea Rusiei — 3 socialişti-revoluţionari. A participat şi 1 delegat din partea Comitetului organizatoric menşevic. În numele nostru urma să ia cuvîntul Litvinov. Era limpede de la bun început ce fel de conferinţă va fi aceasta şi care vor fi rezultatele ei, de aceea s-a hotărît ca Litvinov să citească doar o declaraţie a Comitetului Central. Ilici a întocmit pentru Litvinov un proiect al acestei declaraţii. În ea se cerea ca Vandervelde, Guesde şi Sembat să demisioneze imediat din guvernele burgheze ale Belgiei şi Franţei, ca toate partidele socialiste să sprijine pe muncitorii ruşi în lupta acestora împotriva ţarismului. În declaraţie se arăta că social-democraţii din Germania şi din Austria au săvîrşit o crimă monstruoasă faţă de socialism şi faţă de Internaţională, votînd creditele de război şi încheind „o pace civilă“ cu iuncherii, popii şi burghezia. Socialiştii belgieni şi francezi nu procedaseră însă nici ei mai bine. Muncitorii din Rusia întind o mînă tovărăşească socialiştilor care acţionează ca Liebknecht, ca socialiştii din Serbia şi din Italia, ca tovarăşii britanici din Partidul laburist independent şi unii membri ai Partidului socialist britanic, ca tovarăşii arestaţi din Partidul nostru muncitoresc social-democrat din Rusia.

„Aceasta este calea pe care vă chemăm, calea socialismului. Jos şovinismul, care duce la pieire cauza proletară ! Trăiască socialismul internaţional !“[7] Cu aceste cuvinte se încheia declaraţia. Ea a fost semnată, în afară de C.C., şi de reprezentantul social-democraţilor letoni, Berzin. Preşedintele nu i-a permis lui Litvinov să citească declaraţia pînă la capăt. Litvinov i-a înmînat declaraţia preşedintelui şi a părăsit şedinţa, declarînd că P.M.S.D.R. refuză să participe la conferinţă. După plecarea lui Litvinov, conferinţa a adoptat o rezoluţie prin care se pronunţa în favoarea „războiului de eliberare“, pînă la victoria asupra Germaniei ; Keir Hardie şi MacDonald au votat şi ei această rezoluţie.

Între timp continuau pregătirile în vederea Conferinţei internaţionale a femeilor. Era, desigur, important nu numai ca această conferinţă să se ţină, dar şi ca ea să nu aibă un caracter pacifist, ci să adopte o poziţie net revoluţionară. De aceea era necesar să se desfăşoare o vastă muncă pregătitoare. Aceasta i-a revenit în cea mai mare parte Inessei. Ea ajuta redacţia O.C. la traducerea diferitelor documente, participase de la început la lupta împotriva defensismului, aşa că era cum nu se poate mai indicată pentru această muncă. În plus, ea cunoştea mai multe limbi străine. Inessa a purtat corespondenţă cu Clara Zetkin, cu Balabanova, cu Kollontai, cu englezoaicele, a întărit primele legături internaţionale. Aceste legături erau extrem de slabe, se întrerupeau continuu, dar Inessa relua mereu munca de la început. La Paris locuia tovarăşa Stal şi, prin intermediul ei, Inessa coresponda cu tovarăşii francezi. Cel mai uşor erau de întreţinut legăturile cu Balabanova : ea lucra în Italia şi participa la munca ziarului „Avanti !“. În aceasta perioadă, Partidul socialist italian a avut orientarea cea mai revoluţionară. În Germania, starea de spirit antidefensistă devenea tot mai puternică. La 2 decembrie K. Liebknecht a votat împotriva creditelor de război. Conferinţa internaţională a femeilor a fost convocată de Clara Zetkin, care era secretara Biroului internaţional al femeilor socialiste. Ea lupta împreună cu K. Liebknecht, Rosa Luxemburg şi F. Mehring împotriva majorităţii şovine din Partidul social-democrat german. Inessa întreţinea legături cu ea. În ceea ce o priveşte pe Kollontai, în perioada de care vorbim ea se îndepărtase de menşevici. În ianuarie ne-a scris lui Vladimir Ilici şi mie, trimiţindu-ne totodată şi un manifest. „Stimate şi dragă tovarăşă ! — i-a răspuns Vladimir Ilici. — Vă sînt foarte recunoscător pentru manifestul trimis (deocamdată nu pot decît să-l predau membrilor de aici ai redacţiei revistei «Rabotniţa» ; ei au şi trimis o scrisoare Clarei Zetkin, care are, pare-se, un conţinut asemănător cu cel al scrisorii dv.)“[8] În continuare, Vladimir Ilici explică poziţia bolşevicilor. „Pe cît se pare, dv. nu sînteţi în întregime de acord cu lozinca războiului civil, rezervmdu-i, ca să zicem aşa, un loc subordonat (şi, poate, chiar convenţional), după lozinca păcii. Pe de altă parte, subliniaţi că «trebuie să promovăm o lozincă care să-i unească pe toţi».

Vă voi mărturisi sincer că în momentul de faţă mă tem mai mult decît de orice de o asemenea tendinţă spre o unificare fără discernămînt, care, sînt convins, este cea mai primejdioasă şi mai dăunătoare pentru proletariat“[9]. În corespondenţa sa cu A. Kollontai în legătură cu conferinţa, Inessa pornea tocmai de la aceste teze ale lui Ilici. Kollontai nu a reuşit să vină la conferinţă.

Conferinţa internaţională de la Berna a avut loc între 26 şi 28 martie. Delegaţia cea mai numeroasă şi mai bine organizată era cea germană, în frunte cu Clara Zetkin. Delegate din partea C.C. din Rusia, au fost Armand, Lilina, Ravici, Krupskaia şi Rozmirovici, iar din partea polonezilor „rozlamovişti“ — Kamenskaja (Domskaja), care se situa pe aceleaşi poziţii ca şi delegaţia Comitetului Central. Din partea ruşilor au mai fost două delegate ale Comitetului organizatoric. Balabanova a participat din partea Italiei. Louise Saumoneau, delegata franceză, era puternic influenţată de Balabanova. O stare de spirit net pacifistă aveau olandezele. Roland-Holst, care făcea parte pe atunci din aripa de stînga, nu a putut veni la conferinţă ; a sosit o delegată a partidului Troelstra, un partid pe de-a-ntregul şovin. Delegatele engleze erau membre ale Partidului laburist independent, care ducea o politică oportunistă ; elveţienele manifestau şi ele tendinţe pacifiste. Această tendinţă a precumpănit la conferinţă. Fireşte, dacă se face o comparaţie cu Conferinţa de la Londra, care avusese loc cu o lună şi jumătate înainte, se realizase, fără doar şi poate, un important pas înainte. Avea însemnătate însuşi faptul că la această conferinţă participaseră socialiste reprezentînd ţări care erau în război.

Majoritatea delegatelor germane făceau parte din grupul K. Liebknecht — Rosa Luxemburg. Acest grup începuse să se desolidarizeze de şoviniştii din partid, să lupte împotriva guvernului ţării lor. Rosa Luxemburg fusese arestată. Dar aceasta era atitudinea pe care o aveau în propria lor ţară. Într-un for internaţional însă, credeau că trebuie să manifeste o atitudine cît mai concesivă, fiind delegaţii ţării care în acel moment învingea pe toate fronturile. Dacă conferinţa, convocată cu atîta greutate, ar fi eşuat, toată răspunderea ar fi fost aruncată în seama lor. Nereuşita conferinţei i-ar fi bucurat pe şoviniştii din toate ţările, şi în primul rînd pe social-patrioţii din Germania. De aceea Clara Zetkin făcea concesii pacifiştilor, ceea ce îi răpea rezoluţiei conţinutul revoluţionar. Delegaţia noastră, delegaţia C.C. al P.M.S.D.R., împărtăşea punctul de vedere al lui Ilici, expus în scrisoarea către Kollontai. Nu se punea problema unei unificări fără discernămînt, ci a unificării în vederea luptei revoluţionare împotriva şovinismului, în vederea luptei revoluţionare intransigente a proletariatului împotriva clasei dominante. Rezoluţia, elaborată de o comisie formată din delegate germane, engleze şi olandeze, nu condamna şovinismul. Noi am prezentat o declaraţie proprie. Ea a fost susţinută de Inessa. În sprijinul ei a vorbit şi reprezentanta poloneză, Kamenskaja, Celelalte delegaţii nu ne-au sprijinit. Toate condamnau politica noastră „scizionistă“. Curînd însă viaţa a arătat cît de justă fusese poziţia noastră. Pacifismul naiv al englezoaicelor şi al olandezelor nu a făcut să progreseze cîtuşi de puţin activitatea pe arena internaţională. Un rol însemnat în terminarea cît mai grabnică a războiului l-a jucat lupta revoluţionară şi desolidarizarea de şovinişti.

Ilici a depus toate eforturile şi toată pasiunea sa pentru a strînge forţele în vederea luptei pe frontul internaţional. „Nu e nici o nenorocire că sîntem atît de puţini — a spus el o dată —, alături de noi vor fi milioane“. El a elaborat şi rezoluţia noastră pentru conferinţa femeilor care urma să se ţină la Berna şi a urmărit lucrările ei. Dar se simţea cît de greu îi vine să deţină rolul unui simplu conducător din culise într-o acţiune de o uriaşă importanţă, care se desfăşura atît de aproape şi la care ar fi dorit din tot sufletul să participe nemijlocit.

Mi-a rămas întipărită în minte următoarea scenă. Eram împreună cu Inessa la spital, unde făcusem o vizită lui Abram Skovno, care fusese operat. A venit Ilici şi a încercat s-o convingă pe Inessa să se ducă imediat la Clara Zetkin pentru a-i demonstra justeţea poziţiei noastre. El spunea că ea trebuie să înţeleagă, nu poate să nu înţeleagă, că în momentul de faţă nu ai voie să aluneci spre pacifism, ci este necesar să pui toate problemele în modul cel mai categoric. Şi Ilici înşira mereu tot felul de argumente cu care Inessa trebuia să încerce s-o convingă pe Clara Zetkin. Inessa nu voia să se ducă, considerînd că discuţia nu va da nici un rezultat. Ilici insista pe un ton rugător. Convorbirea dintre Inessa şi Clara Zetkin nu a avut totuşi loc.

La 17 aprilie s-a ţinut la Berna o a doua conferinţă internaţională : conferinţa tineretului socialist. În Elveţia se strînseseră pe atunci destui de mulţi tineri, veniţi din diferite ţări beligerante, care nu voiau să plece pe front şi să ia parte la războiul imperialist ; ei emigraseră în Elveţia neutră. Fireşte că aceşti tineri aveau o stare de spirit revoluţionară. De aceea nu este întîmplător că prima conferinţă internaţională, după cea a femeilor, a fost conferinţa tineretului socialist.

La această conferinţă au vorbit, în numele C.C. al partidului nostru, Inessa şi Safarov.

În martie mi-a murit mama. Fusese un tovarăş apropiat, care ne ajutase în toată munca noastră. În Rusia, ascundea materialele ilegale, în timpul percheziţiilor, ducea pachete tovarăşilor închişi, transmitea diferite sarcini. Locuise cu noi atît în Siberia cît şi în străinătate. Ne ducea gospodăria, îi îngrijea pe tovarăşii care veneau la noi, cosea literatură ilegală în căptuşeala hainelor, făcea „umplutura“ în scrisorile scrise cu cerneală simpatică etc. Toţi tovarăşii o iubeau. Ultima iarnă fusese foarte grea pentru ea. O părăsiseră puterile. Îi era dor de Rusia, dar nu aveam pe nimeni acolo care s-o poată îngriji. Avea discuţii în contradictoriu cu Vladimir Ilici, dar întotdeauna îi purta de grijă. Vladimir Ilici era şi el atent cu ea. Într-o zi, mama şedea tare necăjită. Era o fumătoare pătimaşă şi uitase să-şi cumpere ţigări. Fiind sărbătoare, era imposibil să găseşti undeva ţigări. Ilici a observat acest lucru. „Nu te amărî, îţi fac eu rost imediat“, a spus el, şi colindă cafenelele pînă cînd găsi undeva nişte ţigări. Într-o zi, cu puţin înaintea morţii sale, mama mi-a spus : „Nu, singură n-am să plec în Rusia, am să plec împreună cu voi“. Altădată a început să vorbească despre religie. Se socotea credincioasă, dar nu mergea cu anii la biserică, nu ţinea posturile, nu făcea rugăciuni şi, în general, religia nu juca nici un rol în viaţa ei. Totuşi nu-i plăceau discuţiile pe această temă. În pragul morţii, însă a spus : „Am fost credincioasă în tinereţe, dar după ce am trăit şi am cunoscut viaţa, am văzut că toate astea nu sînt decît fleacuri“. De multe ori ne-a spus ca, atunci cînd va muri, s-o incinerăm. Căsuţa în care locuiam la Berna se afla lîngă pădure. Cînd soarele de primăvară a început să se facă simţit, mama şi-a exprimat dorinţa de a merge în pădure. Ne-am dus cu ea, am stat vreo jumătate de oră pe o bancă, dar după aceea cu greu s-a mai tîrît pînă acasă. A doua zi a început agonia. I-am îndeplinit dorinţa şi am incinerat-o la crematoriul din Berna.

Am stat cu Vladimir Ilici vreo două ore la cimitir, aşteptînd ca paznicul să aducă urna cu cenuşă. Era caldă încă. El ne-a arătat unde s-o îngropăm..

Viaţa noastră a început să semene şi mai mult cu viaţa unor studenţi. Gazda noastră — o spălătoreasă bătrînă şi bigotă — ne-a rugat să ne căutăm altă cameră, pentru că ea doreşte ca în casa ei să stea oameni credincioşi. Ne-am mutat în altă parte.

La 10 februarie a avut loc procesul celor cinci deputaţi bolşevici din Dumă : Petrovski, Muranov, Badaev, Samoilov, Şagov. Toţi aceştia, împreună cu L. B. Kamenev, au fost condamnaţi la deportare.

În articolul din 29 martie 1915 „Ce-a dovedit procesul Fracţiunii muncitoreşti social-democrate ruse ?“, Ilici scria : „Faptele arată că avangarda conştientă a muncitorilor din Rusia s-a strîns în fapt în jurul C.C. şi al Organului Central încă din primele luni ale războiului. Oricît de neplăcut ar fi acest fapt pentru o «fracţiune» sau alta, el este însă incontestabil. Cuvintele citate în actul de acuzare : «E necesar să ne îndreptăm armele nu împotriva propriilor noştri fraţi, sclavi salariaţi din alte ţări, ci împotriva guvernelor şi partidelor burgheze şi reacţionare din toate ţările» — vor răspîndi prin mijlocirea procesului şi au şi răspîndit în întreaga Rusie chemarea la internaţionalism proletar, la revoluţie proletară. Datorită procesului, lozinca de clasă a avangărzii muncitorilor din Rusia a pătruns acum pînă în masele cele mai largi.

Şovinismul care a cuprins toată burghezia şi o parte din mica burghezie, şovăielile celeilalte părţi şi această chemare a clasei muncitoare, — iată tabloul real, obiectiv al împărţirii noastre în categorii politice. «Perspectivele», speranţele, lozincile trebuie să fie în concordanţă cu acest tablou real, şi nu cu bunele intenţii ale intelectualilor şi fondatorilor de grupuleţe.

Ziarele pravdiste şi activitatea de «tip muranovist»[10] au creat unitatea a 4/5 din muncitorii conştienţi ai Rusiei. Aproape 40.000 de muncitori cumpărau «Pravda» ; cei care o citeau erau mult mai numeroşi. Chiar dacă războiul, închisoarea, Siberia, ocna o va diviza în cinci sau în zece grupuri, această pătură nu va putea fi nimicită. Ea trăieşte. Ea este pătrunsă de spirit revoluţionar şi de antişovinism. Ea este singura care se află în mijlocul maselor populare şi în adîncul lor, propovăduind internaţionalismul oamenilor muncii, al exploataţilor, al asupriţilor. Ea este singura care a rezistat în mijlocul destrămării generale. Ea este singura care duce păturile semiproletare de la social-şovinismul cadeţilor şi al trudovicilor, de la social-şovinismul lui Plehanov şi al revistei «Naşa Zarea» spre socialism. Procesul Fracţiunii muncitoreşti social-democrate ruse a arătat întregii Rusii că această pătură există, a scos în evidenţă ideile ei, activitatea ei, chemarea ei la «înfrăţirea cu sclavii salariaţi din celelalte ţări».

Cu această pătură trebuie să acţionăm, unitatea acestei pături trebuie să fie apărată împotriva social-şoviniştilor ; numai urmînd această cale poate mişcarea muncitorească din Rusia să se dezvolte spre revoluţia socială, şi nu spre naţional-liberalismul «european»“[11].

Viaţa a arătat foarte curînd cît de multă dreptate a avut Lenin. Ilici muncea fără răgaz pentru popularizarea ideilor internaţionalismului, pentru demascarea social-şovinismului în diferitele sale forme.

După moartea mamei am făcut o recidivă a bolii lui Basedow, şi medicii m-au trimis la munte. Ilici a găsit, cu ajutorul anunţurilor din ziare, o pensiune ieftină, hotelul „Mariental“ din Sörenberg, o localitate care nu era la modă, situată la poalele muntelui Rothorn. Am stat acolo toată vara.

Cu puţin înainte de plecare, „japonezii“ (tov. Boş şi Peatakov) au venit la Berna cu proiectul de a crea în străinătate o revistă ilegală voluminoasă, în care să poată fi dezbătute temeinic toate problemele mai importante. Această revistă, „Kommunist“, urma să fie editată de redacţia Organului Central, completată cu P. şi N. Kievski (tov. Boş şi Peatakov). S-a căzut de acord asupra realizării acestui proiect. În timpul verii, Ilici a scris pentru „Kommunist“ un amplu articol, intitulat „Falimentul Internaţionalei a II-a“. Tot în cursul verii, în vederea pregătirii conferinţei internaţionaliştilor, Ilici a scris în colaborare cu Zinoviev broşura „Socialismul şi războiul“.

La Sörenberg ne-am instalat foarte bine ; de jur împrejur erau păduri, munţi înalţi, iar pe vîrful muntelui Rothorn era chiar zăpadă. Poşta funcţiona cu punctualitatea specific elveţiană. Am constatat că pînă şi într-un sat mic şi pierdut din creierul munţilor cum era Sörenberg puteai primi gratuit orice carte de la bibliotecile din Berna sau Zrich. Era de ajuns să trimiţi bibliotecii respective o carte poştală în care să indici adresa şi cartea cerută. Nimeni nu te întreba absolut nimic, nu-ţi cerea nici un fel de adeverinţe sau garanţii că nu-ţi vei însuşi cartea. Atmosfera era cu totul alta decît cea din Franţa birocratică. După două zile, primeai cartea învelită într-o mapă, de care era legat cu sfoară un cartonaş. Pe o parte a cartonaşului figura adresa celui ce a cerut cartea, iar pe partea cealaltă — adresa bibliotecii. Acest lucru îţi permitea să studiezi chiar şi în această localitate îndepărtată. Ilici lăuda în fel şi chip civilizaţia elveţiană. La Sörenberg puteai studia foarte bine. După cîtva timp a venit acolo şi Inessa. Ne sculam de vreme şi pînă la prînz — care se servea, ca în toată Elveţia, la ora 12 — fiecare dintre noi studia într-un alt colţ al grădinii. În timpul acesta, Inessa cînta adesea la pian şi era deosebit de plăcut să citeşti ascultînd muzică. După masă ne duceam uneori pe munte pentru tot restul zilei. Lui Ilici îi plăceau foarte mult munţii, îi plăcea să urce în amurg pe culmile mai scunde din jurul vîrfului Rothorn, de unde ţi se deschidea o privelişte minunată, iar la picioare se întindea o ceaţă trandafirie. Îi mai plăcea să hoinărească pe Schrattenfluh (un munte care se înălţa la vreo 2 km depărtare de noi), căruia noi îi spuneam, traducîndu-i numele, „paşi blestemaţi“. Era aproape imposibil să urci pe platoul de pe vîrful lui din pricina grohotişului adus de pîraiele de primăvară. Pe Rothorn urcam rar, deşi de acolo se deschidea o admirabilă panoramă a Alpilor. Ne culcam o dată cu găinile. Culegeam flori alpine şi fructe ; toţi eram pasionaţi după ciuperci : se găseau foarte multe mînătărci, dar pe lîngă ele creşteau şi tot felul de alte ciuperci ; discutam întotdeauna cu atîta aprindere din ce soi fac parte, încît ai fi putut crede că ne certăm pentru cine ştie ce rezoluţie principială.

În Germania lupta începuse să ia amploare. În aprilie a apărut revista „.Die Internationale“, întemeiată de Rosa Luxemburg şi Franz Mehring, dar a fost imediat suspendată. A apărut broşura „Criza social-democraţiei germane“ de Junius (Rosa Luxemburg). S-a publicat un apel al social-democraţilor germani de stînga, semnat de Karl Liebknecht şi intitulat „Duşmanul principal este în propria ta ţară“, iar la începutul lunii iunie K. Liebknecht şi Duncker au întocmit „Scrisoarea deschisă către Comitetul Central al partidului social-democrat şi către fracţiunea din Reichstag“, în care protestau împotriva atitudinii majorităţii social-democrate faţă de război. Această „Scrisoare deschisă“ a fost semnată de. 1.000 de activişti ai partidului.

Dîndu-şi seama de creşterea influenţei social-democraţilor de stînga, Comitetul Central al Partidului social-democrat din Germania a hotărît să pornească la luptă deschisă şi, pe de o parte, a publicat un manifest, semnat de Kautsky, Haase şi Bernstein, în care se declarau împotriva anexiunilor şi făceau apel la unitatea partidului, iar pe de altă parte a luat atitudine, în numele său şi în numele fracţiunii din Reichstag, împotriva opoziţiei de stînga.

În Elveţia, Robert Grimm convocase la Berna pentru ziua de 11 iulie o consfătuire preliminată, consacrată pregătirii conferinţei internaţionale a celor de stînga. La consfătuire au luat parte şapte persoane (Grimm, Zinoviev, P. B. Akselrod, Varski, Valeţki, Balabanova şi Morgari). De fapt, în afară de Zinoviev, la această consfătuire preliminară nu au luat parte militanţi cu adevărat de stînga şi, în urma discuţiilor purtate, s-a creat impresia că nici unul dintre participanţi nu dorea efectiv convocarea unei conferinţe a celor de stînga.

Vladimir Ilici era foarte agitat şi le scria mereu lui Zinoviev, Radek, Bersin, Kollontai, tovarăşilor din Lausanne, străduindu-se ca la apropiata conferinţă să se asigure participarea celor care se situau într-adevăr pe poziţii de stînga şi ca între aceştia să existe o coeziune cît mai mare. Pe la mijlocul lunii august, bolşevicii întocmiseră : 1) un manifest, 2) rezoluţiile, 3) un proiect de declaraţie. Toate acestea au fost trimise spre discutare tovarăşilor care se situau pe poziţiile cele mai de stînga. Pînă în octombrie a fost tradusă în limba germană broşura lui Lenin şi Zinoviev „Socialismul şi războiul“.

Conferinţa a avut loc între 5 şi 8 septembrie la Zimmerwald ; au participat delegaţi din 11 ţări (în total 38 de persoane). Din aşa-zisa stîngă de la Zimmerwald făceau parte numai 9 persoane (Lenin, Zinoviev, Berzin, Höglund, Nerman, Radek, Borchardt, Platten, iar după conferinţă li s-a alăturat şi Roland-Holst). La conferinţă au mai participat din partea ruşilor Troţki, Akselrod, I. Martov, Natanson, Cernov şi un bundist. Troţki nu s-a alăturat stîngii de la Zimmerwald.

Vladimir Ilici a sosit la conferinţă cu cîteva zile mai înainte şi la 4 septembrie a prezentat, în cadrul unei consfătuiri parţiale, un raport cu privire la caracterul războiului şi la tactica pe care trebuie s-o adopte conferinţa internaţională. Discuţiile s-au purtat în jurul „manifestului“. Cei de stînga au propus proiectul lor de manifest şi un proiect de rezoluţie cu privire la război şi la sarcinile social-democraţilor. Majoritatea a respins proiectul celor de stînga şi a adoptat un „manifest“ mult mai vag şi mai puţin combativ. Cei de stînga au semnat manifestul comun. În articolul „Un prim pas“, Vladimir Ilici a apreciat astfel Conferinţa de la Zimmerwa.d : „Trebuia oare Comitetul nostru Central să semneze un manifest care păcătuieşte prin inconsecvenţă şi timiditate ? — întreabă Ilici şi răspunde : — Noi credem că da. Că nu sîntem de acord — că nu este de acord nu numai Comitetul Central, ci toată partea de stînga, internaţională, revoluţionar-marxistă a conferinţei, — s-a spus deschis şi într-o rezoluţie separată, şi într-un proiect separat de manifest, şi în declaraţia separată cu privire la votarea unui manifest de compromis. Noi n-am ascuns nici o iotă din concepţiile, lozincile şi tactica noastră. La conferinţă a fost distribuită ediţia germană a broşurii «Socialismul şi războiul». Noi am răspîndit, răspîndim şi vom răspîndi vederile noastre într-o măsură nu mai mică decît aceea în care va fi răspîndit manifestul. Că acest manifest înseamnă un pas înainte spre adevărata luptă împotriva oportunismului, spre o sciziune şi o ruptură cu el, acesta e un fapt incontestabil. Ar însemna că dăm dovadă de sectarism dacă am refuza să facem acest pas înainte împreună cu minoritatea germanilor, francezilor, suedezilor, norvegienilor şi elveţienilor, din moment ce ne păstrăm libertatea deplină şi posibilitatea deplină de a critica inconsecvenţa şi de a lupta pentru a obţine mai mult“[12]. La Conferinţa de la Zimmerwald, cei de stînga şi-au organizat un birou propriu şi s-au constituit, în general, ca un grup aparte.

Deşi Vladimir Ilici a scris, în preajma Conferinţei de la Zimmerwald, că trebuie să prezentăm kautskiştilor proiectul nostru de rezoluţie : „Olandezii + noi + germanii de stînga + 0 şi aceasta nu e rău, iar mai tîrziu nu va fi zero, ci vor fi toţi !“, totuşi ritmul în care se dezvolta mişcarea era încă foarte lent, şi Ilici nu se prea împăca cu aceasta. Articolul „Un prim pas“ începe tocmai prin a sublinia ritmul lent al dezvoltării mişcării revoluţionare : „Dezvoltarea mişcării socialiste internaţionale înaintează lent în epoca aceasta de criză neînchipuit de gravă, provocată de război“[13]. De aceea Ilici s-a întors destul de nervos de la Conferinţa de la Zimmerwald.

A doua zi după întoarcerea lui Ilici de la Zimmerwald am urcat pe Rothorn. Am urcat cu o „poftă fără seamăn“, dar, cînd am ajuns sus, Ilici s-a culcat deodată pe jos, într-un fel foarte incomod, aproape pe zăpadă, şi a adormit. S-a înnorat, apoi norii s-au împrăştiat, s-a deschis o privelişte minunată, dar Ilici dormea adînc, fără să se mişte. A dormit aşa mai bine de un ceas. Se vedea că Zimmerwald îi uzase serios nervii şi îl vlăguise.

Ca să-şi revină, Ilici a avut nevoie de cîteva zile de şedere la Sörenberg şi de plimbări pe munte. Kollontai se pregătea să plece în America şi Ilici i-a scris că este necesar să facă tot posibilul pentru a uni elementele internaţionaliste de stînga de acolo. La începutul lunii octombrie ne-am întors la Berna. Ilici a plecat să ţină un referat la Geneva despre Conferinţa de la Zimmerwald, a continuat să corespondeze cu Kollontai despre americani etc.

În toamna anului 1915 am trăit într-o atmosferă apăsătoare. Berna era prin excelenţă un centru administrativ şi un oraş al şcolilor. Existau multe biblioteci bune, numeroşi oameni de ştiinţă trăiau acolo, dar întreaga viaţă era îmbibată de spirit mic-burghez. Berna este un oraş foarte „democratic“ — soţia preşedintelui republicii scutură în fiecare zi covoarele de pe balcon —, dar aceste covoare, confortul casnic o absorb pe femeia din Berna. Toamna am închiriat o cameră cu lumină electrică şi ne-am adus acolo valiza şi cărţile. În ziua mutării au venit la noi în vizită soţii Şklovski, iar eu le-am arătat cît de frumos arde lumina electrică. Dar imediat după ce ne-au plecat musafirii, gazda a dat buzna în casă şi ne-a cerut să ne mutăm chiar a doua zi, pentru că ea nu permite ca în locuinţa ei să se ardă ziua lumina electrică. Ne-am gîndit că, probabil, nu este în toate minţile. A doua zi ne-am şi mutat într-o altă cameră, mai modestă, fără electricitate. În Elveţia domnea un filistinism puternic. O dată a venit la Berna o trupă de teatru rusească care juca în limba germană ; se prezenta „Cadavrul viu“ de L. Tolstoi. Ne-am dus şi noi. Piesa era foarte bine jucată. Asupra lui Ilici, care ura din adîncul sufletului orice convenţionalism şi filistinism, această piesă a produs o impresie extraordinară. A vrut să meargă s-o mai vadă o dată. În general, piesa a plăcut foarte mult ruşilor. A plăcut şi elveţienilor. Dar ce anume le-a plăcut lor în piesă ? Le era tare milă de soţia lui Protasov, i-a impresionat soarta ei. Spuneau : „Ce soţ rău a nimerit ! Şi cînd te gîndeşti că erau oameni bogaţi, cu situaţie, şi ar fi putut să trăiască fericiţi. Biata Liza !“.

În toamna aceea studiam cu mai mult zel decît oricînd în biblioteci, ne plimbam din obişnuinţă, dar toate acestea nu puteau risipi senzaţia că sîntem închişi în această colivie democratică mic-burgheză. Undeva lupta revoluţionară se intensifica, viaţa pulsa din plin, dar toate acestea erau atît de departe.

De la Berna era destul de greu să stabileşti legături directe cu cei de stînga. Mi-aduc aminte că o dată Inessa a plecat în Elveţia franceză să stabilească legătura cu Naine şi Graber, militanţi elveţieni de stînga. Nu a reuşit să se vadă cu ei, pentru că ba Naine era la pescuit, ba Graber era ocupat cu treburi casnice. „Tata este astăzi ocupat, la noi se spală rufele, şi el le pune la uscat“, i-a comunicat respectuos Inessei fetiţa lui Graber. Să pescuieşti, să pui rufele la uscat nu e un lucru rău. Şi Ilici păzea adesea cratiţa cu lapte să nu dea în foc, dar cînd rufele şi undiţele te împiedică să discuţi lucrurile cele mai importante, să discuţi despre organizarea celor de stînga, aceasta nu mai este chiar atît de bine. Apoi Inessa şi-a făcut rost de acte false şi a plecat la Paris. După ce s-au întors de la Zimmerwald, Merrheim şi Bourderon au înfiinţat, la Paris, Comitetul pentru restabilirea legăturilor internaţionale ; bolşevicii erau reprezentaţi în acest comitet de Inessa. Ea a trebuit să lupte acolo mult ca să promoveze linia de stînga, care, în cele din urmă, a triumfat. Inessa i-a descris amănunţit lui Vladimir Ilici în scrisorile sale munca pe care a desfăşurat-o.

„Dragă Vladimir Ilici — scrie Inessa în cartea poştală, din 25 ianuarie 1916 —, îţi mulţumesc pentru scrisoare ; ea m-a liniştit şt m-a încurajat foarte mult. În ziua aceea eram tocmai foarte necăjită din cauza eşecului cu Merrheim. Acum, după ce d-ta îmi scrii că Troţki refuză să colaboreze la revista olandeză, îmi explic mai bine şi refuzul lui Merrheim de a colabora la ea ; probabil că există o legătură între aceste două refuzuri. Scrisoarea d-tale a fost cum nu se poate mai bine venită şi pentru că mi-a întărit definitiv părerea pe care mi-o formasem despre caracterul muncii, dar de care nu eram sigură. În general o duc bine aici. Ce-i drept, e foarte obositor, mă istovesc treburile. De pildă, astăzi am aşteptat timp de patru ore la o întîlnire. În schimb, am obţinut, în sfîrşit, un permis la biblioteca naţională şi am aflat multe amănunte asupra felului cum trebuie să cauţi în cataloage, ca şi alte informaţii necesare. Cu bine“.

Concomitent cu această scrisoare, în coperţile unei cărţi, Inessa a trimis o descriere amănunţită a muncii sale. Iat-o :

„Dragi prieteni, vă trimit numai cîteva rînduri, pentru că am foarte puţin timp. De cînd v-am scris ultima oară s-au ţinut două adunări ale «comitetului de acţiune». La una s-a discutat un apel (în legătură cu faptul că «minoritatea» din partidul francez merge împreună cu «minoritatea» germană, şi nu cu «majoritatea» în problema refacerii Internaţionalei). Proiectul lui Troţki a fost respins şi înlocuit cu proiectul lui Merrheim, în care nu se pomeneşte de refacere, ci se spune numai că «Internaţionala trebuie să se bazeze pe lupta de clasă, pe lupta împotriva imperialismului, pe lupta pentru pace. La o asemenea Internaţională aderăm şi noi». Apoi se arată că Internaţionala care nu s-ar întemeia pe aceste baze ar fi o înşelare a proletariatului. Eu am propus cîteva amendamente. Am cerut să se vorbească de lupta împotriva social-şoviniştilor (mi s-a răspuns că acest lucru se va introduce la sfîrşit), să se arate că Internaţionala luptă împotriva imperialismului (s-a acceptat), în sfîrşit m-am pronunţat împotriva cuvintelor «la o asemenea Internaţională aderăm şi noi», propunînd să se formuleze «vom reorganiza Internaţionala pe baza etc.». Pentru acest «vom reorganiza», Merrheim şi Bourderon m-au atacat cu vehemenţă. Merrheim mi-a spus că noi sîntem guesdeişti (procedee vechi), că gîndim abstract, că nu ţinem seama de împrejurări, că în Franţa socialiştii nici nu vor să audă de o sciziune etc. I-am răspuns că guesdeistul de vechiul tip nu era chiar atît de rău, că acum tocmai tactica noastră este vie şi viabilă, deoarece putem uni în jurul nostru forţele proletare numai dacă opunem clar şi răspicat punctul nostru de vedere punctului de vedere al şoviniştilor ; am adăugat că trădarea de care s-au făcut vinovaţi conducătorii a stîrnit neîncredere şi dezamăgire, că, citind broşura noastră, mulţi muncitori din fabrici au spus : «Aceasta este foarte bine, dar nu mai există socialişti», că noi trebuie să aducem maselor vestea bună că socialiştii există şi că putem s-o facem numai dacă o vom rupe definitiv cu şoviniştii“.

În continuare Inessa relata despre munca cu tineretul, despre planul de publicare a manifestelor, despre legăturile cu mecanicii, croitorii, muncitorii de la lucrările de terasament şi cu alte secţii ale sindicatelor etc. Inessa a desfăşurat o muncă intensă şi în mijlocul grupului nostru de la Paris, s-a văzut cu Sapojkov, un membru al grupului, care la început plecase voluntar pe front, iar acum împărtăşea concepţiile bolşevicilor şi începuse să desfăşoare propagandă în rîndurile soldaţilor francezi.

Tov. Sklovski organizase un mic laborator chimic, şi o seamă de tovarăşi de-ai noştri, ca, de pildă, Kasparov, Zinoviev, lucrau acolo pentru a-şi cîştiga existenţa. Zinoviev privea îngîndurat eprubetele şi baloanele care apăruseră în toate locuinţele.

La Berna se putea desfăşura o activitate mai cu seamă teoretică. În anii războiului, foarte multe chestiuni deveniseră mai clare. De pildă, era foarte caracteristic modul cum se punea problema Statelor Unite ale Europei. În declaraţia C.C. publicată la 1 noiembrie 1914 în Organul Central se spunea : „Lozinca politică imediată a social-democraţiei din Europa trebuie să fie formarea Statelor Unite republicane ale Europei. Totodată, spre deosebire de burghezie, care e gata «să promită» pînă şi luna de pe cer, numai şi numai ca să atragă proletariatul în şuvoiul general al şovinismului, social-democraţii vor lămuri cît de falsă şi absurdă este această lozincă dacă nu este completată cu lozinca răsturnării revoluţionare a monarhiilor germană, austriacă şi rusă“[14]. În martie, în timpul conferinţei secţiilor din străinătate, această lozincă a provocat discuţii aprinse. În darea de seamă asupra conferinţei se spunea :

„...În problema lozincii «Statelor Unite ale Europei» discuţia a căpătat un caracter politic unilateral, şi s-a hotărît ca discutarea acestei probleme să fie amînată pînă cînd se va analiza în presă latura economică a problemei“[15].

Problema imperialismului, a esenţei sale economice, a exploatării ţărilor slabe de către statele capitaliste puternice, a exploatării coloniilor s-a pus în întreaga ei amploare. De aceea, Organul Central a ajuns la concluzia : „Din punctul de vedere al condiţiilor economice ale imperialismului, adică al exportului de capital şi al împărţirii lumii între puterile coloniale «înaintate» şi «civilizate», în regimul capitalist lozinca Statelor Unite ale Europei este sau irealizabilă, sau reacţionară... Crearea Statelor Unite ale Europei în condiţiile capitalismului ar echivala cu o înţelegere pentru împărţirea coloniilor“[16].

Dar ar fi fost oare posibil să se formuleze o altă lozincă, şi anume lozinca Statelor Unite ale lumii ? Iată ce a scris Ilici în aceasta privinţă : „Statele Unite ale lumii (şi nu ale Europei) constituie forma de stat a unirii şi libertăţii naţiunilor, pe care o legăm de socialism, — pînă în momentul cînd victoria deplină a comunismului va duce la dispariţia definitivă a oricărui stat, inclusiv a statului democratic. Ca lozincă de sine stătătoare, lozinca Statelor Unite ale lumii e îndoielnic că ar fi justă, în primul rînd, pentru că ea coincide cu socialismul, iar în al doilea rînd pentru că ar putea da naştere unei interpretări greşite despre imposibilitatea victoriei socialismului într-o singură ţară şi despre atitudinea unei asemenea ţări faţă de celelalte“[17]. Acest articol arăta cum nu se poate mai bine ce-l framînta pe Ilici la sfîrşitul anului 1915. E limpede că el era preocupat, pe de o parte, de studierea tot mai profundă a rădăcinilor economice ale războiului mondial, adică ale imperialismului, iar pe de altă parte de stabilirea căilor pe care le va urma lupta mondială pentru socialism.

Tocmai aceste probleme îl preocupau pe Vladimir Ilici la sfîrşitul anului 1915 şi în 1916, cînd el aduna materiale pentru lucrarea sa „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului“ şi îi recitea mereu pe Marx şi Engels ca să-şi poată face o idee mai limpede despre epoca revoluţiei socialiste, despre căile şi dezvoltarea ei.

 

 

 


 

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 21, Editura politică, 1959, pag. 4. — Nota red.

[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 130. — Nota red.

[3]. Op. cit., pag. 134-135.

[4]. Op. cit., pag. 136-139.

[5]. V. I. Lenin, Opere, ed. a 3-a rusă, vol. XXIX, pag. 93. — Nota red.

[6]. „Culegeri din Lenin“, vol. XIII, pag. 241. — Nota red.

[7]. V. I. Lenin, Opere, ed. a 3-a rusă, vol. XVIII, pag. 123. — Nota red.

[8]. „Culegeri din Lenin“, vol. II, pag. 221. — Nota red.

[9]. Ibid.

[10]. Muranov a declarat la proces că el a organizat pe muncitori în jurul partidului sub lozincile C.C. al partidului şi a arătat cum trebuie folosit parlamentul în scopuri revoluționare. — Nota red.

[11]. V. I. Lenin, Opere, vol. 21, Editura politică, 1959, pag. 162-163. — Nota red.

[12]. Op. cit., pag. 383.

[13]. Op. cit., pag. 379.

[14]. Op. cit., pag. 19.

[15]. Op. cit., pag. 144.

[16]. Op. cit., pag. 334, 335.

[17]. Op. cit., pag. 336.