Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului

VII. Imperialismul, stadiu deosebit al capitalismului

Trebuie să încercăm acum să facem o sinteză a celor spuse mai sus despre imperialism şi să tragem anumite concluzii. Imperialismul a apărut ca o dezvoltare şi continuare directă a însuşirilor esenţiale ale capitalismului în general. Dar capitalismul a devenit imperialism capitalist numai pe o anumită treaptă, foarte înaltă, a dezvoltării lui, atunci cînd unele însuşiri esenţiale ale capitalismului au început să se transforme în contrarul lor, cînd pe toată linia s-au format şi au ieşit la iveală trăsăturile unei epoci de tranziţie de la capitalism la o formaţiune social-economică superioară. Din punct de vedere economic, esenţial în acest proces este faptul că libera concurenţă capitalistă este înlocuită cu monopolurile capitaliste. Libera concurenţă este însuşirea esenţială a capitalismului şi a producţiei de mărfuri în general; monopolul este antipodul liberei concurenţe, dar aceasta din urmă a început să se transforme sub ochii noştri în monopol, creînd marea producţie, înlăturînd mica producţie, înlocuind-o pe cea dintîi printr-o producţie şi mai mare, ducînd concentrarea producţiei şi a capitalului pînă la un punct în care ea a început să genereze şi generează monopolul: carteluri, sindicate, trusturi, precum şi capitalul, care se contopeşte cu acestea din urmă, al unei duzini da bănci operînd cu miliarde. În acelaşi timp, monopolurile, generate de libera concurenţă, nu o înlătură pe aceasta, ci există deasupra ei şi alături de ea, creînd astfel o serie de contradicţii, fricţiuni şi conflicte deosebit de ascuţite. Monopolul este trecerea de la capitalism la un sistem superior.

Dacă ar fi necesar să se dea imperialismului o definiţie cît se poate de scurtă, ar trebui să se spună că imperialismul este stadiul monopolist al capitalismului. O asemenea definiţie ar cuprinde principalul, căci, pe de o parte, capitalul financiar este capitalul bancar al cîtorva bănci monopoliste foarte mari contopit cu capitalul uniunilor monopoliste de industriaşi, iar pe de altă parte împărţirea lumii înseamnă trecerea de la o politică colonialistă care se extinde nestînjenit asupra unor regiuni neocupate încă de nici un stat capitalist la o politică colonialistă de stăpînire exclusivă a teritoriilor globului împărţit în întregime.

Dar, deşi comode, pentru că rezumă principalul, definiţiile prea scurte sînt totuşi insuficiente din moment ce din ele trebuie să deducem în mod special trăsături cît se poate de esenţiale ale fenomenului care se cere definit. De aceea, fără a uita semnificaţia convenţională şi relativă a tuturor definiţiilor în general, care nu pot îmbrăţişa niciodată legături multilaterale ale unui fenomen în dezvoltarea sa deplină, trebuie să dăm imperialismului o definiţie care să cuprindă următoarele cinci trăsături esenţiale:

1) concentrarea producţiei şi a capitalului, concentrare care a atins o treaptă de dezvoltare atît de înaltă, încît a creat monopolurile, care au un rol hotărîtor în viaţa economică;
2) contopirea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui „capital financiar“, a unei oligarhii financiare;
3) exportul de capital, spre deosebire de exportul de mărfuri, capătă o însemnătate deosebit de mare;
4) se formează uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor, care împart între ele lumea, şi
5) împărţirea teritorială a globului pămîntesc între cele mai mari puteri capitaliste a luat sfîrşit.

Imperialismul este capitalismul ajuns în stadiul de dezvoltare în care s-a statornicit dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar, a căpătat o însemnătate deosebit de mare exportul de capital, a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi a luat sfîrşit împărţirea întregului teritoriu al globului între cele mai mari ţări capitaliste.

Mai încolo vom vedea cum poate şi cum trebuie să fie definit altfel imperialismul, dacă avem în vedere nu numai noţiunile pur economice fundamentale (la care se limitează definiţia de mai sus), ci şi locul istoric al acestui stadiu al capitalismului în raport cu capitalismul în general, sau raportul dintre imperialism şi cele două curente principale din mişcarea muncitorească. Aici însă trebuie să subliniem că, în accepţia arătată, imperialismul reprezintă, fără îndoială, un stadiu deosebit al dezvoltării capitalismului. Pentru a da cititorului posibilitatea de a-şi face o idee cît mai fundamentată despre imperialism, am căutat cu tot dinadinsul să cităm cît mai multe opinii exprimate de economiştii burghezi care se văd nevoiţi să recunoască faptele incontestabile privind economia contemporană a capitalismului. În acelaşi scop am reprodus date statistice amănunţite care permit să se vadă în ce măsură a crescut capitalul bancar etc., în ce anume şi-a găsit expresia trecerea cantităţii în calitate şi transformarea capitalismului dezvoltat în imperialism. E, fireşte, de prisos să mai spunem că în natură şi în societate toate hotarele sînt relative şi mobile şi că ar fi lipsit de sens să ne lansăm în controverse pe tema, de pildă, în care an anume sau în care deceniu a avut loc statornicirea „definitivă“ a imperialismului.

Dar în ceea ce priveşte definiţia imperialismului trebuie să arătăm că sîntem în totală divergenţă, în primul rînd, cu Karl Kautsky, principalul teoretician marxist din epoca aşa-zisei Internaţionale a II-a, adică din epoca 1889-1914. Împotriva ideilor fundamentale exprimate în definiţia pe care am dat-o noi imperialismului, Kautsky s-a pronunţat în termeni categorici şi în 1915, şi chiar încă în noiembrie 1914, declarînd că prin imperialism nu trebuie să înţelegem o „fază“ sau o treaptă în dezvoltarea economiei, ci o politică, şi anume o anumită politică „preferată“ de capitalul financiar, că imperialismul nu trebuie „identificat“ cu „capitalismul contemporan“, că, dacă prin imperialism trebuie să înţelegem „toate fenomenele capitalismului contemporan“ - cartelurile, protecţionismul, dominaţia financiarilor, politica colonialistă -, înseamnă că problema dacă imperialismul constituie o necesitate pentru capitalism se reduce la „o tautologie arhiplată“, căci nimeni nu va contesta, „fireşte, că imperialismul constituie o necesitate vitală pentru capitalism“ etc. Pentru a înfăţişa cît mai exact ideea lui Kautsky, vom reproduce definiţia pe care a dat-o el imperialismului şi care este direct îndreptată împotriva esenţei ideilor expuse de noi (căci obiecţiile venind din tabăra marxiştilor germani, care de ani de zile propagă asemenea idei, îi sînt de mult cunoscute lui Kautsky ca obiecţii ale unui anumit curent din sînul marxismului).

Iată definiţia lui Kautsky:

„Imperialismul este un produs al capitalismului industrial care a atins un grad înalt de dezvoltare. El constă în tendinţa fiecărei naţiuni capitaliste industriale de a-şi anexa sau subordona regiuni agrare (subliniat de Kautsky) din ce în ce mai mari, indiferent de naţiunile care populează aceste teritorii“[1].

Această definiţie nu e bună de nimic, pentru că desprinde în mod unilateral, adică arbitrar, numai o singură problemă (deşi extrem de importantă atît privită în sine, cît şi în legătura ei cu imperialismul) - problema naţională, legînd-o în mod arbitrar şi greşit numai de capitalul industrial din ţările care anexează alte naţiuni şi scoţînd în evidenţă, tot atît de arbitrar şi de greşit, anexarea de regiuni agrare.

Imperialismul este tendinţa spre anexiuni - iată la ce se reduce partea politică a definiţiei lui Kautsky. Este o idee justă, dar extrem de incompletă, deoarece din punct de vedere politic imperialismul înseamnă în general tendinţa spre violenţă şi reacţiune. Pe noi însă ne preocupă aici aspectul economic al problemei, pe care însuşi Kautsky l-a introdus în definiţia sa. Erorile din definiţia lui Kautsky sar în ochi. Caracteristic pentru imperialism nu-i nicidecum capitalul industrial, ci cel financiar. Nu este întîmplător faptul ca în Franţa tocmai dezvoltarea deosebit de rapidă a capitalului financiar, concomitent cu slăbirea celui industrial, a provocat, cu începere din penultimul deceniu al secolului trecut, o ascuţire extremă a politicii anexioniste (colonialiste). Caracteristică pentru imperialism este tocmai tendinţa de a anexa nu numai regiuni agrare, ci chiar şi regiuni dintre cele mai industriale (poftele germane în privinţa Belgiei, poftele franceze în privinţa Lorenei), căci, în primul rînd, faptul că împărţirea lumii e deja terminată face ca la o reîmpărţire imperialiştii să întindă mîna spre orice fel de teritorii, iar în al doilea rînd, esenţială pentru imperialism este rivalitatea între cîteva mari puteri care tind spre hegemonie, adică spre acaparare de teritorii nu atît direct pentru sine, cît pentru a-l slăbi pe adversar şi a submina hegemonia lui (Belgia este pentru Germania deosebit de importantă ca punct de sprijin împotriva Angliei; Bagdadul, pentru Anglia, ca punct de sprijin împotriva Germaniei etc.).

Kautsky se referă în special - şi în repetate rînduri - la englezi, care ar fi stabilit semnificaţia pur politică a cuvîntului imperialism în accepţia pe care i-o dă Kautsky. Să luăm pe englezul Hobson. în lucrarea sa „Imperialismul“, apărută în 1902, citim:

„Noul imperialism se deosebeşte de cel vechi, în primul rînd, prin aceea că în locul tendinţelor unui singur imperiu în creştere el pune teoria şi practica unor imperii rivale, fiecare dintre ele fiind călăuzit de aceeaşi poftă de expansiune politică şi de profit comercial, iar în al doilea rînd prin aceea că interesele financiare sau cele legate de investiţiile de capital predomină asupra intereselor comerciale“[2].

Vedem, aşadar, că referirea lui Kautsky la englezi în general este lipsită de orice temei real (el s-ar fi putut referi cel mult la imperialiştii englezi vulgari sau la apologeţii făţişi ai imperialismului). Vedem cum Kautsky, pretinzîndu-se a fi în continuare un apărător al marxismului, face în fapt un pas înapoi în comparaţie cu social-liberalul Hobson, care apreciază mai just cele două particularităţi istoric-concrete ale imperialismului contemporan“ (definiţia lui Kautsky nu este decît o mostră de desconsiderare a concretului istoric!): 1) concurenţa dintre cîteva imperialisme şi 2) predominarea financiarului asupra negustorului. Dar cînd se vorbeşte mai ales de anexarea unei ţări agrare de către o ţară industrială. înseamnă că pe primul plan se pune rolul predominant al negustorului.

Definiţia lui Kautsky este nu numai greşită şi nemarxistă. Ea serveşte ca bază unui întreg sistem de concepţii care o rup - pe toată linia - şi cu teoria marxistă, şi cu practica marxistă, lucru despre care vom mai vorbi în cele ce urmează. Este cît se poate de puerilă logomahia stîrnită de Kautsky pe tema dacă treapta contemporană a capitalismului trebuie să fie numită imperialism sau treaptă a capitalului financiar. Numiţi-o cum vreţi; asta n-are nici o importanţă. Esenţialul e că el, Kautsky, rupe politica imperialismului de economia lui, vorbind de anexiuni ca despre o politică „preferată“ de capitalul financiar şi opunîndu-i o altă politică burgheză, care ar fi posibilă pe aceeaşi bază a capitalului financiar. Reiese că monopolurile în domeniul economic ar fi compatibile cu metode nemonopoliste, neviolente, neanexioniste în domeniul politic. Reiese că împărţirea teritorială a globului, care a fost încheiată tocmai în epoca capitalului financiar şi care generează specificul formelor actuale ale rivalităţii dintre marile state capitaliste, ar fi compatibilă cu o politică neimperialistă. Rezultă o cocoloşire, o estompare a celor mai fundamentale contradicţii proprii treptei contemporane a capitalismului, în locul unei dezvăluiri a adîncimii lor, rezultă reformism burghez în loc de marxism.

Kautsky polemizează cu Cunow, apologetul german al imperialismului şi al anexiunilor, care argumentează simplist şi cinic: imperialismul este capitalismul contemporan; dezvoltarea capitalismului este inevitabilă şi progresistă; înseamnă deci că imperialismul este progresist şi, în consecinţă, trebuie să ne prosternăm în faţa lui şi să-i cîntăm osanale! Asta ne aminteşte de felul caricatural în care narodnicii înfăţişau pe la 1894-1895 poziţia marxiştilor ruşi: dacă marxiştii consideră că în Rusia capitalismul este inevitabil şi are un caracter progresist, înseamnă că trebuie să deschidă cîrciumi şi să se îndeletnicească cu sădirea capitalismului. Kautsky obiectează lui Cunow: Nu! Imperialismul nu este capitalismul contemporan, ci numai una dintre formele politicii promovate de capitalismul contemporan, iar noi putem şi trebuie să luptăm împotriva acestei politici, să luptăm împotriva imperialismului, împotriva anexiunilor etc.

La prima vedere, această obiecţie pare pe deplin acceptabilă, dar în fapt nu înseamnă decît o propovăduire mai subtilă, mai disimulată (şi de aceea mai primejdioasă) a împăcării cu imperialismul, căci o „luptă“ împotriva politicii trusturilor şi băncilor care nu atinge bazele lor economice se reduce la reformism şi pacifism burghez, la deziderate pioase şi inofensive. A ocoli contradicţiile existente, a ignora pe cele mai importante dintre ele, în loc de a le dezvălui în toată adîncimea lor, - iată la ce se rezumă teoria lui Kautsky, teorie care nu are nimic comun cu marxismul. Bineînţeles că o astfel de „teorie“ nu serveşte decît la apărarea ideii unităţii cu cei de teapa lui Cunow!

„Din punct de vedere pur economic - scrie Kautsky - nu este exclus ca sistemul capitalist să parcurgă încă o fază nouă: extinderea politicii cartelurilor asupra politicii externe, faza ultraimperialismului“[3], adică a supraimperialismului, a unirii imperialismelor din lumea întreagă, şi nu a luptei dintre ele, faza suprimării războaielor în condiţiile capitalismului, faza „exploatării în comun a lumii de către capitalul financiar unit pe scară internaţională“[4].

De această „teorie a ultraimperialismului“ ne vom ocupa ceva mai jos, pentru a arăta în mod amănunţit, cît de categoric şi de irevocabil o rupe ea cu marxismul. Deocamdată însă, în conformitate cu planul general al acestei expuneri, trebuie să aruncăm o privire asupra datelor economice precise referitoare la această chestiune. Este oare „ultraimperialismul“ posibil „din punct de vedere pur economic“ sau nu e decît o ultraabsurditate ?

Dacă prin punct de vedere pur economic înţelegem o abstracţie „pură“, atunci tot ce se poate spune se va reduce la teza că dezvoltarea duce la crearea de monopoluri, prin urmare la crearea unui monopol mondial unic, a unui trust mondial unic. Este o teză incontestabilă, dar şi complet lipsită de conţinut, în genul afirmaţiei că „dezvoltarea duce“ la fabricarea produselor alimentare în laboratoare. În acest sens, „teoria“ ultraimperialismului este tot atît de absurdă cum ar fi o „teorie a ultraagriculturii“.

Dar dacă e vorba de condiţiile „pur economice“ din epoca capitalului financiar ca epocă istorică concretă, al cărei început coincide cu primii ani ai secolului al XX-lea, răspunsul cel mai bun la abstracţiile searbede ale „ultraimperialismului“ (care servesc exclusiv tendinţei ultrareacţionare de a abate atenţia de la adîncimea contradicţiilor existente) constă în a le opune realitatea economică concretă a economiei mondiale contemporane. Vorbăria goală a lui Kautsky pe tema ultraimperialismului alimentează, între altele, ideea fundamental greşită, care aduce apă la moară apologeţilor imperialismului, că dominaţia capitalului financiar ar atenua inegalitatea dezvoltării economiei mondiale şi contradicţiile dinăuntrul ei, pe cînd în realitate ea le adînceşte.

În broşura sa „Introducere în economia mondială“[5] R. Calwer încearcă să totalizeze principalele date pur economice care ne dau posibilitatea de a înfăţişa în mod concret relaţiile din cadrul economiei mondiale la hotarul dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. El împarte lumea întreagă în cinci „regiuni economice principale“: 1) regiunea Europei centrale (întreaga Europă fără Rusia şi Anglia); 2) regiunea britanică; 3) regiunea rusă; 4) regiunea Asiei de răsărit şi 5) regiunea americană, incluzînd coloniile în „regiunile“ statelor cărora le aparţin ele şi „lăsînd la o parte“ cîteva ţări nerepartizate pe regiuni, cum sînt Persia, Afganistanul şi Arabia în Asia, Marocul şi Abisinia în Africa etc.

Iată, pe scurt, datele economice furnizate de Calwer cu privire la aceste regiuni:

 

 

Suprafaţă

Populaţie

Căi de comunicaţie

Comerţ

Industrie

 

Principalele regiuni economice ale lumii

milioane km2

milioane de locuitori

căi ferate (mii km)

flota comercială (milioane de tone)

(importul şi exportul laolaltă) (miliarde de mărci)

extracţie de cărbune (milioane de tone)

producţia de fontă (milioane de tone)

numărul fusurilor in industria bumbacului (milioane)

1)

regiunea Europei centrale

27,6
  (23,6)[6]

388
(146)

204

  8

41

251

15

26

2)

regiunea britanică

28,9
  (28,6)[6]

398
(355)

140

11

25

249

  9

51

3)

regiunea rusă

22

131

  63

  1

  3

  16

  3

  7

4)

regiunea Asiei de răsărit

12

389

   8

  1

  2

    8

       0,02

  2

5)

regiunea americană

30

148

379

  6

14

245

14

19

Vedem aici trei regiuni în care capitalismul a atins un grad înalt de dezvoltare (sînt puternic dezvoltate şi căile de comunicaţie, şi comerţul, şi industria): regiunea Europei centrale, regiunea britanică şi cea americană. Printre statele din aceste regiuni sînt trei care domină lumea: Germania, Anglia şi Statele Unite ale Americii. Rivalitatea imperialistă şi lupta dintre ele au căpătat un caracter extrem de ascuţit datorită faptului că Germania dispune de o regiune foarte mică şi de puţine colonii; crearea „Europei centrale“ aparţine încă viitorului şi această regiune se naşte în focul unei lupte înverşunate. Deocamdată, trăsătura caracteristică a întregii Europe este fărîmiţarea politică. În regiunile britanică şi americană concentrarea politică este, dimpotrivă, foarte mare, dar aici există o disproporţie enormă între întinsele colonii ale celei dintîi şi extrem de micile colonii ale celei de-a doua. Or, în colonii, capitalismul abia începe să se dezvolte. Lupta pentru America de Sud devine tot mai ascuţită.

În celelalte două regiuni - regiunea rusă şi cea a Asiei de răsărit -, capitalismul este slab dezvoltat. În cea dintîi, densitatea populaţiei este extrem de mică, iar în cea de-a doua, extrem de mare; în cea dintîi, concentrarea politică este mare, pe cînd în cea de-a doua, ea lipseşte cu desăvîrşire. Împărţirea Chinei abia a început, şi lupta dintre Japonia, Statele Unite etc. pentru împărţirea acestei ţări se ascute tot mai mult.

Cît de jalnic apare în lumina acestei realităţi - enorma diversitate a condiţiilor economice şi politice, extrema discrepanţă dintre ritmurile de dezvoltare ale diferitelor ţări etc., lupta înverşunată dintre statele imperialiste - basmul stupid al lui Kautsky despre un ultraimperialism „paşnic“. Ce altceva este aceasta dacă nu încercarea reacţionară a unui mic-burghez speriat de a se ascunde de cumplita realitate? Nu este oare clar că cartelurile internaţionale, care lui Kautsky i se par a fi germenii „ultraimperialismului“ (aşa cum prepararea tabletelor în laborator „ar putea“ fi considerată drept germene al ultraagriculturii), ne oferă un exemplu de împărţire şi reîmpărţire a lumii, de trecere de la o împărţire paşnică la una nepaşnică şi viceversa? Nu este oare clar că capitalul financiar din S.U.A. şi din alte ţări, care cu participarea Germaniei şi-a împărţit în chip paşnic lumea întreagă - bunăoară, în cadrul sindicatului internaţional al şinelor de cale ferată sau al trustului internaţional al navigaţiei comerciale -, reîmparte acum aceeaşi lume pe baza noului raport de forţe, care se schimbă pe cale cu totul nepaşnică?

Capitalul financiar şi trusturile nu slăbesc, ci accentuează deosebirile în ceea ce priveşte ritmul de dezvoltare a diferitelor părţi ale economiei mondiale. Şi din moment ce raportul de forţe s-a schimbat, în ce alt mod ar putea fi rezolvate, în condiţiile capitalismului, contradicţiile existente dacă nu prin forţă? Date extrem de precise cu privire la ritmul diferit de dezvoltare a capitalismului şi a capitalului financiar în întreaga economie mondială găsim în statistica căilor ferate[7]. În ultimele decenii de dezvoltare imperialistă, lungimea căilor ferate a crescut după cum urmează:

Căi ferate (în mii km)

1890

 

1913

 

+

 

              Europa .........................................................

224

346

+122

              Statele Unite ale Americii ............................

268

411

+143

              Toate coloniile .............................................

  82

125

210

347

+128

+222

              Statele independente şi semiindependente
              din Asia şi America ......................................

  43

137

  +94

  

Total .............................................................

617

 

1104

Mai rapid ca oriunde, aşadar, s-au dezvoltat, căile ferate în colonii şi în ţările independente (şi semiindependente) din Asia şi America. Se ştie că capitalul financiar al celor mai mari 4-5 state capitaliste taie şi spînzură aici nestînjenit. Două sute de mii de kilometri de linii ferate noi în colonii şi în alte ţări ale Asiei şi Americii înseamnă peste 40 de miliarde da mărci capital nou investit, în condiţii deosebit de avantajoase, cu garanţii speciale de rentabilitate, cu comenzi grase pentru oţelării etc. etc.

Mai rapid ca oriunde se dezvoltă capitalismul în colonii şi în ţările de peste ocean. Dintre ele se ridică noi puteri imperialiste (Japonia). Lupta dintre imperialismele mondiale se ascute. Creşte tributul pe care-l ia capitalul financiar de la întreprinderile deosebit de rentabile din colonii şi din ţările de peste ocean. La împărţirea acestei „prăzi“, o parte excepţional de mare revine unor ţări care nu deţin întotdeauna locul întîi în ceea ce priveşte ritmul de dezvoltare a forţelor de producţie. În statele cele mai mari, luate laolaltă cu coloniile lor, lungimea căilor ferate era după cum urmează:

(în mii km)

1890

1913

 

              Statele Unite ..................................................

268

413

+ 145

              Imperiul britanic..............................................

107

208

+ 101

              Rusia .............................................................

  32

  78

+   46

              Germania ......................................................

  43

  68

+   25

              Franţa ............................................................

  41

  63

+   22

              Total în aceste 5 state ...................................

491

830

+ 339

Aşadar, circa 80% din lungimea totală a căilor ferate sînt concentrate în mîinile celor 5 mari puteri. Dar concentrarea proprietăţii asupra acestor căi, concentrarea capitalului financiar este incomparabil mai mare, căci milionarii englezi şi francezi, de pildă, deţin o parte foarte mare din acţiunile şi obligaţiunile căilor ferate americane, ruse etc.

Datorită coloniilor sale, Anglia şi-a extins reţeaua „sa“ feroviară cu 100.000 km, de patru ori mai mult decît Germania. Este însă îndeobşte cunoscut că în acest răstimp ritmul dezvoltării forţelor de producţie ale Germaniei, şi în special al dezvoltării producţiei de cărbune şi de fier, a fost incomparabil mai rapid decît în Anglia, fără să mai vorbim de Franţa şi Rusia. În 1892, Germania a produs 4.900.000 de tone de fontă, faţă de 6.800.000 de tone cît a produs Anglia, pe cînd în 1912 producţia ei de fontă a fost de 17.600.000 de tone, faţă de 9.000.000 în Anglia, ceea ce înseamnă un adaus enorm faţă de ea![8] Se pune întrebarea: în condiţiile capitalismului, ce alt mijloc, în afară de război, putea să existe pentru înlăturarea neconcordanţei dintre dezvoltarea forţelor de producţie şi acumularea capitalului, de o parte, şi împărţirea coloniilor şi a „sferelor de influenţă“ ale capitalului financiar, de altă parte?

 

 

 


 

[1]. „Die Neue Zeit“, 1914, 2 (vol. 32), p. 909, din 11 septembrie 1914. Cf. 1915, 2, p. 107 şi urm. - Lenin

[2]. Hobson. „Imperialism“, L., 1902, p. 324. - Lenin

[3]. „Die Neue Zeit“, 1914, 2 (vol. 32) din 11 septembrie 1914, p. 921. Cf. 1915, 2, p. 107 şi urm. - Lenin

[4]. „Die Neue Zeit“, 1915, 1 din 30 aprilie 1915, p. 144. - Lenin

[5]. R. Calwer. „Einführung in die Weltwirtschaft“. Brl., 1906. - Lenin

[6]. În paranteză se arată suprafaţa şi populaţia coloniilor. - Lenin

[7]. Statistisches Jahrbuch für das Deutsche Reich, 1915; Archiv für Eisenbahnwesen, 1892; unele date de amănunt cu privire la repartizarea căilor ferate între coloniile diferitelor ţări pe 1890 au trebuit să fie calculate cu oarecare aproximaţie. - Lenin

[8]. Cf., de asemenea, Edgar Crammond. „The Economic Relations of the British and German Empires“ „Journal the Royal Statistical Society“, 1914, July, pp. 777 ss. - Lenin