Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului

VIII. Parazitismul şi putrefacţia capitalismului

Trebuie să examinăm acum o altă latură foarte importantă a imperialismului, căreia în majoritatea consideraţiilor pe această temă i se acordă prea puţină importanţă. Una dintre deficienţele marxistului Hilferding este că el a făcut aici un pas înapoi faţă de nemarxistul Hobson. Vorbim de parazitismul propriu imperialismului.

După cum am văzut, principala bază economică a imperialismului o constituie monopolul. Acesta este un monopol capitalist sau, cu alte cuvinte, unul izvorît din capitalism şi care, în condiţiile generale ale capitalismului, ale producţiei de mărfuri şi ale concurenţei, se află într-o contradicţie permanentă şi ireductibilă cu aceste condiţii generale. Cu toate acestea, ca orice monopol, el generează inevitabil o tendinţă spre stagnare şi putrefacţie. În măsura în care se stabilesc, fie şi numai temporar, preţuri de monopol, în aceeaşi măsură dispar pînă la un anumit grad stimulentele progresului tehnic, şi deci ale oricărui alt progres, alo oricărui mers înainte, în aceeaşi măsură apare, de asemenea, posibilitatea economică de a frîna în mod artificial progresul tehnic. Un exemplu: în America, un oarecare Owens a inventat o maşină pentru fabricarea sticlelor care înseamnă o adevărată revoluţie în acest domeniu. Cartelul german al fabricanţilor de sticle a cumpărat brevetele lui Owens şi le-a închis în sertar, împiedicînd astfel folosirea lor. Fireşte că în condiţiile capitalismului monopolul nu este niciodată în stare să înlăture cu desăvîrşire şi pentru foarte mult timp concurenţa de pe piaţa mondială (acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care teoria ultraimperialismului este o teorie absurdă). Fireşte că posibilitatea de a reduce cheltuielile de producţie şi de a mări profiturile prin introducerea unor perfecţionări tehnice acţionează în favoarea schimbărilor. Dar tendinţa spre stagnare şi putrefacţie, proprie monopolului, continuă să acţioneze la rîndul ei, şi în unele ramuri ale industriei, în unele ţări, pentru anumite intervale de timp, ea devine precumpănitoare.

Monopolul stăpînirii unor colonii deosebit de întinse, bogate sau favorabil aşezate acţionează în aceeaşi direcţie.

Mai departe. Imperialismul înseamnă o acumulare uriaşă de capital bănesc într-un număr mic de ţări, acumulare care, după cum am văzut, se ridică la 100-150 de miliarde de franci în hîrtii de valoare. De aici rezultă o creştere extraordinară a clasei sau, mai exact, a păturii rentierilor, adică a persoanelor care trăiesc din „tăierea cupoanelor“ şi care nu au nici o legătură cu vreo întreprindere, unica lor profesiune fiind trîndăvia. Exportul de capital, una dintre cele mai importante baze economice ale imperialismului, accentuează şi mai mult aceasta totală lipsă de legătură a păturii rentierilor cu producţia şi imprimă întregii ţări care trăieşte din exploatarea muncii cîtorva colonii şi ţări de dincolo de ocean pecetea parazitismului.

„În 1893 - scrie Hobson - capitalul englez investit în străinătate reprezenta circa 15% din întreaga avuţie Regatului Unit“[1]. Reamintim că, în perioada 1893-1915, acest capital s-a mărit aproximativ de două ori şi jumătate. „Imperialismul agresiv - citim mai departe la Hobson -, care-l costă atît de scump pe contribuabil şi care are pentru industriaş şi comerciant o însemnătate atît de mică..., constituie o sursă de mari profituri pentru capitalistul care caută plasament pentru capitalul său“... (în limba engleză, această noţiune exprimă printr-un singur cuvînt: „investor“, adică „investitor de capital“, rentier). „Întregul venit anual pe care Marea Britanie îl obţine din întregul său comerţ exterior şi colonial, din import şi export, este evaluat de statisticianul Giffen la 18.000.000 l.st. (aproape 170.000.000 de ruble) în 1899, socotind 2½% la întreaga valoare a exportului şi importului însumînd 800.000.000 l.st.“ Oricît de mare ar fi acest venit, el nu poate explica imperialismul agresiv al Marii Britanii, care-l explică însă foarte bine cele 90.000.000 - 100.000.000 l.st. reprezentînd venitul la capitalul „investit“, păturii de rentieri.

Venitul rentierilor întrece de cinci ori venitul provenit din comerţul exterior al celei mai „comerciale“ ţări din lume! Iată esenţa imperialismului şi a parazitismului imperialist.

Noţiunea de „stat-rentier“ (Rentnerstaat) sau de stat-cămătar devine, de aceea, un termen curent în literatura economică referitoare la imperialism. Lumea s-a împărţit în două: pe de o parte, un mănunchi de state-cămătari, iar pe de alta, o majoritate uriaşe formată din state debitoare. „Printre investiţiile de capital în străinătate - scrie Schulze-Gaevernitz - primul loc îl deţin cele care revin ţărilor politiceşte dependente sau ţărilor aliate: Anglia acordă împrumuturi Egiptului, Japoniei, Chinei, Americii de Sud. La nevoie, flota de război a Angliei joacă rolul de portărel. Forţa politică a Angliei o apără împotriva revoltei debitorilor“[2]. În lucrarea sa „Sistemul economic al investiţiilor de capital în străinătate“, Sartorius von Waltershausen spune că Olanda este un model de „stat-rentier“ şi arată că, în momentul de faţă, Anglia şi Franţa sînt pe cale de a deveni şi ele astfel de state“[3]. Schilder consideră că cinci ţări industriale - Anglia, Franţa, Germania, Belgia şi Elveţia - au „un caracter pronunţat de ţări creditoare“. Olanda nu este inclusă în această categorie numai pentru că e „slab dezvoltată din punct de vedere industrial“[4]. Statele Unite sînt o ţară creditoare numai pe continentul american.

„Anglia - scrie Schulze-Gaevernitz - se transformă treptat dintr-un stat industrial într-un stat creditor. Cu toată creşterea absolută a producţiei industriale şi a exportului de produse industriale, creşte însemnătatea relativă pe care o au pentru întreaga economie naţională veniturile provenite din dobînzi şi dividende, din emisiuni, comisioane şi speculaţii. După părerea mea, tocmai acest fapt constituie baza economică a avîntului imperialist. Între creditor şi debitor se stabilesc legături mai trainice decît între vînzător şi cumpărător“[5]. În ceea ce priveşte Germania, editorul revistei berlineze „Die Bank“, A. Lansburgh, scria în 1911, într-un articol intitulat „Germania - stat-rentier“, următoarele: „În Germania este frecvent ironizată preferinţa francezilor pentru viața de rentier, dar în acelaşi timp se uită că, în măsura în care e vorba de burghezie, condiţiile din Germania devin din ce în ce mai asemănătoare cu cele din Franţa“[6].

Statul-rentier este statul capitalismului parazitar, al capitalismului în putrefacţie, şi această împrejurare nu poate să nu aibă repercusiuni atît asupra tuturor condiţiilor social-politice din ţările respective, în general, cît şi asupra celor două curente principale din mişcarea muncitorească, în special. Pentru a învedera cît mai convingător justeţea acestei afirmaţii, dăm cuvîntul unui autor ca Hobson, care ca martor este cel mai „demn de crezare“, pentru că nu poate fi bănuit de părtinire faţă de „ortodoxismul marxist“, iar pe de altă parte este englez şi cunoaşte bine starea de lucruri din ţara cea mai bogată atît în colonii şi în capital financiar, cît şi în experienţă imperialistă.

Descriind, sub impresia încă proaspătă a războiului anglo-bur, legătura dintre imperialism şi interesele „financiarilor“, creşterea profiturilor lor de pe urma comenzilor, a livrărilor etc., Hobson scria: „Diriguitorii acestei politici net parazitare sînt capitaliştii; dar aceleaşi motive influenţează şi asupra atitudinii unor anumite categorii de muncitori. În multe oraşe, principalele ramuri industriale depind de comenzile pe care face statul; imperialismul centrelor industriei metalurgice şi de construcţii navale se datoreşte în mare măsură acestui fapt“. După părerea autorului, slăbirea vechilor imperii a fost provocată de următoarele împrejurări: 1) „parazitismul economic“ şi 2) alcătuirea armatei din elemente provenite din rîndurile popoarelor dependente. „Prima este practica parazitismului economic, care constă în aceea că statul dominant foloseşte provinciile şi coloniile sale, precum şi ţările dependente, în scopul îmbogăţirii clasei sale conducătoare şi al coruperii claselor sale de jos, pentru ca acestea să rămînă docile“. Posibilitatea unei asemenea coruperi - sub orice formă s-ar face ea - presupune, adăugăm noi, existenta unui profit înalt de monopol.

Referitor la cea de-a doua împrejurare, Hobson scrie: „Unul dintre cele mai stranii simptome ale orbirii imperialismului este uşurinţa cu care Marea Britanie, Franţa şi celelalte naţiuni imperialiste pornesc pe acest drum. Marea Britanie a mers cel mai departe în această privinţă. Majoritatea bătăliilor prin care am cucerit imperiul nostru indian au fost duse de trupele noastre alcătuite din indigeni; în India, ca şi în Egipt în ultima vreme, mari armate permanente se află sub comanda unor britanici; aproape toate războaiele pentru cucerirea Africii, cu excepţia părţii ei sudice, le-au purtat pentru noi indigenii“.

Perspectiva împărţirii Chinei îi sugerează lui Hobson următoarele consideraţii de ordin economic: „Cea mai mare parte din ţările Europei occidentale ar putea căpăta atunci aspectul şi caracterul pe care îl au astăzi unele regiuni din aceste ţări: sudul Angliei, Riviera, regiunile din Italia şi din Elveţia, prin excelenţă turistice, locuite de bogătaşi, şi anume: un mănunchi de aristocraţi bogaţi care încasează dividende şi pensii din îndepărtatul Orient, iar alături de ei un grup ceva mai mare de funcţionari de carieră şi de negustori şi un număr mai mare de servitori şi de muncitori din transporturi şi din industria care lucrează la finisarea produselor. Principalele ramuri industriale ar dispărea, iar produsele alimentare şi semifabricatele de mare consum ar veni ca tribut din Asia şi din Africa“. „Iată ce perspective ne deschide o uniune mai largă a statelor occidentale, o federaţie europeană a marilor puteri: ea nu numai că nu ar stimula progresul civilizaţiei mondiale, ci ar putea crea imensa primejdie a unui parazitism occidental: separarea unui grup de naţiuni industriale avansate, ale căror clase de sus primesc un tribut enorm din Asia şi din Africa şi cu ajutorul acestui tribut întreţin mase docile de funcţionari şi de slugi, care nu se mai ocupă cu producţia de produse agricole şi industriale de masă, ci cu prestarea de servicii personale sau cu o munca industrială de importanţă secundară, sub controlul unei noi aristocraţii - aristocraţia finanţei. Cei care nu ezită să respingă pur şi simplu această teorie“ (trebuia spus: perspectivă), „pe motivul că nici nu merită să fie examinată, ar trebui să se gîndească la condiţiile economice şi sociale existente azi în districtele din sudul Angliei, care au şi fost aduse într-o astfel de situaţie. Ei ar trebui să se gîndească ce extindere colosală ar putea lua acest sistem dacă China ar fi supusă controlului economic al unor asemenea grupuri de financiari, de «investitori de capital», controlului unor funcţionari din aparatul lor de stat şi economic care să pompeze profituri din cel mai mare rezervor potenţial pe care l-a cunoscut vreodată lumea, în scopul de a consuma aceste profituri în Europa. Situaţia este, bineînţeles, mult prea complicată, iar jocul forţelor mondiale prea puţin susceptibil de calculare pentru a permite ca aceasta sau orice altă tălmăcire a viitorului într-o singură direcţie să fie foarte verosimilă. Dar influenţele care dirijează actualmente imperialismul Europei occidentale acţionează în această direcţie, şi dacă nu vor întîmpina nici o împotrivire, dacă nu vor fi abătute în altă direcţie, vor continua să acţioneze tocmai în direcţia unei asemenea desăvîrşiri a procesului“[7].

Autorul are perfectă dreptate: dacă forţele imperialismului n-ar întîmpina împotrivire, ele ar duce tocmai la o astfel de situaţie. Semnificaţia unor „State Unite ale Europei“ în condiţiile de azi, în condiţiile imperialismului, este aici just apreciată. Ar trebui adăugat doar că şi înăuntrul mişcării muncitoreşti oportuniştii, vremelnic învingători azi în majoritatea ţărilor, „lucrează“ sistematic şi perseverent tocmai în această direcţie. Imperialismul, care înseamnă împărţirea lumii şi exploatarea, nu numai a Chinei, care înseamnă profituri înalte de monopol pentru un mănunchi de ţări foarte bogate, creează posibilităţi economice pentru coruperea păturilor de sus ale proletariatului şi prin aceasta alimentează oportunismul, încheagă şi întăreşte tabăra oportuniştilor. Dar nu trebuie uitate forţele care acţionează împotriva imperialismului în general şi a oportunismului în special, forţe pe care, fireşte, nu poate să le vadă social-liberalul Hobson.

Oportunistul german Gerhard Hildebrand, care la timpul sau a fost exclus din partid pentru apărarea imperialismului, dar care astăzi ar putea să fie liderul partidului aşa-zis „social-democrat“ din Germania, îl completează de minune pe Hobson, propovăduind ideea „Statelor Unite ale Europei occidentale“ (fără Rusia) în vederea unor „acţiuni comune“... împotriva negrilor din Africa, împotriva „marii mişcări islamice“, pentru întreţinerea unei „armate şi flote puternice“, împotriva „coaliţiei chino-japoneze“[8] etc.

Descrierea „imperialismului britanic“ în lucrarea lui Schulze-Gaevernitz ne arată aceleaşi trăsături de parazitism. Din 1865 pînă în 1898, venitul naţional a1 Angliei aproape s-a dublat, în timp ce venitul „provenit din străinătate“ s-a mărit de 9 ori. Dacă „meritul“ imperialismului constă în aceea că „îl deprinde pe negru cu munca“ (fără constrîngere nu merge...), în schimb „primejdia“ lui constă în aceea că „Europa va arunca munca fizică - mai întîi munca din agricultură şi mine, iar apoi muncile mai brute din industrie - pe umerii oamenilor de culoare, în timp ce ea se va mulţumi cu rolul de rentier, pregătind, poante, astfel emanciparea economică, iar apoi şi emanciparea politică a raselor de culoare“.

În Anglia, tot mai multe terenuri sînt scoase din circuitul agricol şi afectate sportului, distracţiilor pentru cei bogaţi. Despre Scoţia - unde se află cele mai aristocratice terenuri de vînătoare şi alte terenuri de sport - se spune că „trăieşte graţie trecutului ei şi d-lui Carnegie“ (miliardar american). Numai pentru alergările de cai şi pentru vînătoarea de vulpi, Anglia cheltuieşte anual 14.000.000 l.st. (cam vreo 130.000.000 de ruble). Numărul rentierilor din Anglia se ridică la aproximativ 1.000.000. Procentul populaţiei producătoare scade:

 

Populaţia Angliei

Numărul muncitorilor în principalele ramuri ale industriei

Procentul faţă de populaţie

 

(în milioane)

 

1851 ............................

17,9

4,1

23%

1901 ............................

32,5

4,9

15%

Şi, vorbind despre clasa muncitoare engleză, cercetătorul burghez al „imperialismului britanic de la începutul secolului al XX-lea“ se vede nevoit să facă sistematic o deosebire între „pătura de sus“ a muncitorilor şi „pătura de jos, propriu-zis proletară“. Pătura de sus furnizează marea majoritate a membrilor cooperativelor şi ai sindicatelor, ai societăţilor sportive şi ai nenumăratelor secte religioase. La nivelul acestei pături este adaptat dreptul de vot, care în Anglia ,,este încă destul de îngrădit pentru a exclude pătura de jos, propriu-zis proletară“!! Pentru a înfăţişa în culori trandafirii situaţia clasei muncitoare engleze, se vorbeşte de obicei numai de această pătură de sus, care formează minoritatea proletariatului: de pildă, „problema şomajului este prin excelenţa o problemă care afectează Londra şi pătura proletară de jos, pe care oamenii politici n-o prea iau în seamă...“[9]. Ar fi trebuit să spună: pe care politicienii burghezi şi oportuniştii ,.socialişti“ n-o prea iau în seamă.

Printre particularităţile imperialismului care sînt legale de cercul fenomenelor descrise aici este şi scăderea emigraţiei din ţările imperialiste şi creşterea imigraţiei (afluxul de muncitori şi strămutările) din ţări mai înapoiate, unde salariile sînt mai mici. Emigraţia din Anglia, remarcă Hobson, scade începînd din 1884: ea reprezenta 242.000 în acel an şi 169.000 în 1900. Emigraţia din Germania a atins nivelul maxim în deceniul 1881-1890: 1.453.000, scăzînd în cele două decenii următoare respectiv la 544.000 şi la 341.000. În schimb a crescut numărul muncitorilor care vin în această ţară din Austria, Italia, Rusia etc. Potrivit recensămîntului din 1907, în Germania se aflau 1.342.294 de străini, dintre care 440.800 de muncitori industriali şi 257.329 de muncitori agricoli[10]. În Franţa, muncitorii din industria minieră sînt „în mare parte“ străini: polonezi, italieni, spanioli[11]. În Statele Unite ale Americii, emigranţii din estul şi sudul Europei lucrează în muncile cele mai prost retribuite, pe cînd muncitorii americani dau cel mai mare procent de persoane numite în funcţii de supraveghetori sau care lucrează la muncile cele mai bine retribuite[12]. Imperialismul are tendinţa de a crea şi în rîndurile muncitorilor categorii privilegiate şi de a le rupe de masa largă a proletariatului.

Trebuie să subliniem că în Anglia tendinţa imperialismului de a dezbina pe muncitori şi de a întări în rîndurile lor oportunismul, de a provoca o descompunere vremelnică a mişcării muncitoreşti a apărut cu mult înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Într-adevăr, două trăsături caracteristice esenţiale ale imperialismului s-au manifestat în Anglia încă de la mijlocul secolului al XX-lea: deţinerea unor vaste posesiuni coloniale şi a unei situaţii de monopol pe piaţa mondială. Marx şi Engels au urmărit sistematic, decenii de-a rîndul, această legătură dintre oportunismul din mişcarea muncitorească şi particularităţile imperialiste ale capitalismului englez. Engels, de pildă, îi scria lui Marx la 7 octombrie 1858: „Proletariatul englez se îmburghezeşte efectiv din ce în ce mai mult, aşa încît această naţiune, cea mai burgheză dintre toate, vrea, pare-se, să ajungă pînă la urmă să aibă o aristocraţie burgheză şi un proletariat burghez alături de burghezie. Fireşte, din partea unei naţiuni care exploatează întregul glob, această tendinţă este, într-o anumită măsură, justificată“[1']. Aproape un sfert de secol mai tîrziu, în scrisoarea din 11 august 1881, Engels vorbeşte despre „cele mai proaste trade-unionuri engleze, care se lasă conduse de oameni cumpăraţi de burghezie sau cel puţin plătiţi de ea“[2']. Iar în scrisoarea din 12 septembrie 1882 către Kautsky, Engels scria: „Mă întrebaţi ce gîndesc muncitorii englezi despre politica colonială? Ei bine, exact ce gîndesc despre politică în general. Aici nu există un partid muncitoresc, există numai conservatori şi radical-liberali, iar muncitorii profită liniştit, împreună cu ei, de monopolul colonial al Angliei şi de monopolul ei pe piaţa mondială“[13]. (Acelaşi lucru îl spune Engels în prefaţa la ediţia a doua a lucrării sale „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“, 1892[3'].)

Aici sînt arătate limpede cauzele şi efectele. Cauzele: 1) exploatarea lumii întregi de către această ţară; 2) situaţia ei de monopol pe piaţa mondială; 3) monopolul ei colonial. Efectele: 1) îmburghezirea unei părţi a proletariatului englez; 2) o parte a proletariatului se lasă condusă de oameni cumpăraţi de burghezie sau cel puţin plătiţi de ea. Imperialismul de la începutul secolului al XX-lea a terminat împărţirea lumii între un mănunchi de state, astfel încît fiecare dintre acestea exploatează acum (în sensul stoarcerii de supraprofit) o parte a „globului“ ceva mai mică decît cea exploatată de Anglia în 1858; fiecare dintre ele deţine pe piaţa mondială o situaţie de monopol datorită trusturilor, cartelurilor, capitalului financiar, precum şi relaţiilor dintre creditor şi debitor; fiecare are, într-o anumită măsură, un monopol colonial (am văzut că din 75.000.000 km2, cît reprezintă suprafaţa tuturor coloniilor din lume, 65.000.000, adică 86%, sînt concentrate în mîinile a 6 puteri; 61.000.000, adică 81%, sînt concentrate în mîinile a 3 puteri).

Trăsătura distinctivă a situaţiei actuale o constituie existenţa unor condiţii economice şi politice care nu puteau să nu adîncească incompatibilitatea dintre oportunism şi interesele generale şi fundamentale ale mişcării muncitoreşti: dintr-un embrion, imperialismul a devenit sistem dominant; monopolurile capitaliste au ocupat primul loc în economia naţională şi în politică; împărţirea lumii a fost dusă pînă la capăt; iar pe de altă parte, în locul monopolului exclusiv al Angliei, vedem că între un mic număr de puteri imperialiste se desfăşoară o luptă pentru participarea la monopol, luptă care caracterizează tot începutul secolului al XX-lea. Astăzi oportunismul nu mai poate triumfa pe deplin în mişcarea muncitorească a unei ţări pentru un şir lung de decenii, aşa cum a învins în Anglia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar într-o serie de ţări el s-a copt, s-a răscopt şi a putrezit, contopindu-se pe deplin, sub forma social-şovinismului[14], cu politica burgheziei.

 

 

 


 

[1]. Hobson, p. 59, 60. - Lenin

[2]. Schulze-Gaevernitz. „Br. Imp.“, p. 320 şi altele. - Lenin

[3]. Sart. von Waltershausen. „D. Volkswirt. Syst. etc.“ Brl., 1907, Buch IV. - Lenin

[4]. Schilder, p. 393. - Lenin

[5]. Schulze-Gaevernitz. „Br. Imp.“, p. 122. - Lenin

[6]. „Die Bank“, 1911, 1, p. 10-11. - Lenin

[7]. Hobson, pp. 103, 205, 144, 335, 336. - Lenin

[8]. Gerhard Hilddebrand. „Dle Erschütterung der Industrieherrschaft und des Industriesozialismus“. 1910, p. 229 şi urm. - Lenin

[9]. Schulze-Gaevernitz. „Br. Imp.“, 301. - Lenin

[10]. Statistik des Deutschen Reichs. Bd. 211. - Lenin

[11]. Henger. „Die Kapitalsanlage der Franzosen“, St., 1913. - Lenin

[12]. Hourwich. „Immigration and Labour“, N. Y., 1913. - Lenin

[13]. Briefwechsei von Marx und Engels, Bd. II, S. 290; IV, 453 - K. Kautsky. „Sozialismus und Kolonialpolitik“. Brl., 1907, p. 79; această broşură a fost scrisă în vremurile de mult apuse cînd Kautsky mai era marxist. - Lenin

[14]. Social-şovinismul rus al domnilor Potresov, Cihenkeli, Maslov etc., atît în forma lui făţişă cît şi în cea camuflată (al d-lor Ciheidze, Skobelev, Akselrod, Martov etc.), îşi are şi el originea în varietatea rusă a oportunismului, şi anume în lichidatorism. - Lenin

 


 

[1']. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 321. - Nota red. Editurii Politice

[2']. Vezi K. Marx şi F. Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 608-609. - Nota red. Editurii Politice

[3']. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 309-323. - Nota red. Editurii Politice