I. S. Aşkenazi

6 iulie 1917

 

După evenimentele din iulie 1917 devenise limpede pentru toată lumea că, uzînd de serviciul de informaţii, contrarevoluţia va lua măsuri grabnice pentru a-l aresta pe V. I. Lenin şi a lipsi astfel revoluţia proletară de conducătorul ei. Într-adevăr, în noaptea de 6 (19) iulie guvernul provizoriu a emis un mandat de arestare împotriva lui Lenin, iar pe data de 7 (20) iulie locuinţa lui a şi fost percheziţionată.

Lucram pe atunci la uzina «Russkii Renault», care se afla pe Sampsonievski Prospekt (cartierul Vîborg). În uzina noastră, în care lucrau peste 1.500 de muncitori, partidul bolşevic exercita asupra masei muncitorilor o influenţă deosebit de puternică: era o fortăreaţă bolşevică şi nici chiar la începutul revoluţiei grupuleţele izolate ale menşevicilor şi ale socialiştilor-revoluţionari nu au putut atrage de partea lor un număr cît de cît însemnat de muncitori. După revoluţia din februarie, muncitorii din uzina noastră au trimis în Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd pe răposatul Iakov Klinov, care se bucura de multă popularitate în rîndurile muncitorilor din Petrograd, pe Taras Sîlcenko şi pe autorul acestor rînduri, toţi membri ai partidului bolşevic.

Cînd au survenit evenimentele din iulie, eram membru în biroul fracţiunii bolşevice a Sovietului din Petrograd. Din seara zilei de 3 (16) iulie pînă în dimineaţa zilei de 5 (18) am fost de servici la palatul Tavriceski, iar în ziua de 6 (19) iulie am primit din partea Comitetului Central al partidului însărcinarea de a organiza plecarea lui Lenin într-un loc ferit de primejdie. Această însărcinare mi-a fost transmisă în palatul Tavriceski de către Elena Dmitrievna Stasova.

În zilele acestea trupele şi iuncherii păzeau podurile şi controlau permisele şoferilor şi buletinele de identitate ale călătorilor; permise de conducere nu elibera decît statul-major al districtului militar Petrograd. M-am dus la statul-major al districtului şi am cerut ca, în calitate de membru al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, delegat din partea uzinei «Russkii Renault», să mi se dea autorizaţia de a călători liber cu automobilul prin oraş pentru treburile uzinei. Ofiţerul de stat-major m-a întrebat din ce partid politic fac parte — dacă nu sînt cumva bolşevic. I-arn răspuns că nu sînt bolşevic, că uzina lucrează pentru apărare (fabrică obuze şi asamblează motoare pentru avioane) şi că conducerea uzinei are nevoie de acest permis. Ofiţerul a plecat să culeagă informaţii de tot felul şi, după ce s-a întors, a început din nou să-mi pună întrebări; a trebuit să insist foarte mult pînă ce am obţinut permisul pentru automobilul care aparţinea directorului uzinei, francezul Vany.

Dacă am reuşit, aceasta se datoreşte în mare măsură, desigur, faptului că uzina «Russkii Renault» era o uzină franceză şi deci statului-major al districtului militar din Petrograd nu-i venea la îndemînă să-i refuze eliberarea acestui permis.

În timpul acesta V. I. Lenin se afla în clădirea comitetului raional de partid Vîborg de pe Sampsonievski Prospekt. Agenţii serviciului de informaţii puteau face o descindere în clădirea comitetului raional şi tovarăşii, cum era şi firesc, se temeau pentru soarta lui Vladimir Ilici. Apariţia unui bolşevic într-un automobil cu permis de călătorie prin oraş era cum nu se poate mai bine venită.

V. I. Lenin s-a urcat în maşină, iar eu, înarmat cu un revolver, l-am condus la uzina noastră. În ziua aceea uzina nu lucra, dar muncitorii din gărzile roşii erau acolo şi făceau instrucţie militară. Singurul loc unde putea fi ascuns Lenin era sediul comitetului de uzină: o gheretă mică de lemn cu o singura fereastră (fosta gheretă a portarului). Aici Lenin se afla sub ocrotirea proletarilor din uzina revoluţionară.

Am dat dispoziţie şefului detaşamentului să posteze muncitori înarmaţi la toate porţile de ieşire şi intrare ale uzinei, să înlocuiască portarul printr-un muncitor din gărzile roşii, să pună pe cineva de pază la telefonul din birou şi să nu permită nici unui străin să pătrundă în uzină.

La sediul comitetului de uzină, V. I. Lenin nu era singur; tovarăşii din gărzile roşii care nu erau de servici intrau în cameră unul după altul — fiecare dorea să-l vadă pe Lenin; unii dintre ei nici nu ştiau cum arată la faţă. Era o atmosferă foarte însufleţită; toţi se simţeau mîndri că Ilici se află la noi, în uzina noastră. După ce am controlat împreună cu şeful detaşamentului toate posturile, m-am înapoiat în camera unde se afla Lenin; el mi-a comunicat că trebuie să organizăm de urgenţă o consfătuire a membrilor Comitetului Central al partidului şi mi-a recomandat să acţionăm cît se poate de prudent, să luăm toate măsurile de precauţie necesare pentru a evita o cădere.

Nu era timp de pierdut; momentul era foarte serios şi am pornit imediat la îndeplinirea sarcinii de luptă trasată de V. I. Lenin.

Am luat cu mine un muncitor din gărzile roşii, pe comunistul Baranov, şi ne-am dus la comitetul raional. Şoferul maşinii era un muncitor fără partid, tovarăşul Moskvin.

La comitetul raional mi s-a indicat casa unde se putea organiza constituirea membrilor Comitetului Central şi unde urma să fie condus Lenin. Această casă se afla pe Sampsonievski Prospekt (colţ cu strada Serdobolskaia) nr. 92/1, la podul de cale ferată Finlanda. L-am condus acolo pe Lenin.

Trebuia să aflu locul unde se găseau membrii C.C. M-am hotărît să mă duc la palatul Tavriceski, la tovarăşa Stasova.

Automobilul a fost oprit de cîteva ori de pichet. Drumul trecea pe podul Liteinîi, pe lîngă şcoala de iuncheri; Liteinîi Prospekt şi întreg raionul acesta era de obicei înţesat de patrule. Pe Lesnoi Prospekt, nu departe de gara Finlanda, era postat un pichet de cazaci în automobile blindate, iar la şcoala de iuncheri am dat de un pichet de iuncheri.

La palatul Tavriceski am căutat-o pe E. D. Stasova. După aceea ne-am îndreptat imediat spre adresele primite şi abia pe la ora şase seara membrii Comitetului Central au început să vină, unul cîte unul (pentru a evita o cădere), în cartierul Vîborg, în casa Margaritei Vasilievna Fofanova, unde se afla Lenin. Consfătuirea n-a ţinut mult. Nu s-a încheiat nici un proces-verbal.

Ospitaliera gazda, Margarita Vasilievna Fofanova, ne-a oferit omletă cu cîrnaţi, pîine şi ceai. În timp ce beam ceaiul, discuţia a continuat şi i s-a adus la cunoştinţă lui Vladimir Ilici că C.E.C. a creat o comisie pentru cercetarea acuzaţiilor calomnioase ce i se aduceau.

Îmi amintesc că Vladimir Ilici Lenin ne spunea că, în general, dacă ar putea fi vorba de garantarea libertăţii individului, ar trebui să se prezinte la comisia de anchetare pentru a demasca calomniile răspîndite pe seama bolşevicilor. Ţin bine minte că la consfătuire n-a fost vorba ca tovarăşul Lenin să se prezinte la şedinţa acestei comisii.

V. I. Lenin începu să-l zorească pe toţi cei de faţă să se împrăştie. Începuse să se însereze cînd, după consfătuire, i-am condus pe tovarăşi în diferite părţi ale oraşului. Lenin rămase în locuinţa Fofanovei. Urma să mai mă întorc pentru ultima oară în strada Serdobolskaia pentru a-l conduce pe V. I. Lenin să-şi petreacă noaptea undeva în centru, unde ar fi fost în mai mare siguranţă, căci se presupunea că noaptea serviciul de informaţii al guvernului provizoriu îl va căuta pe Vladimir Ilici în cartierele muncitoreşti.

Ne-am întors în cartierul Vîborg pe acelaşi drum: pe Liteinîi Prospekt, Liteinîi Most şi Lesnoi Prospekt. Pichetele de cazaci şi de iuncheri erau tot acolo: am ajuns la concluzia fermă că nu trebuie să-l duc pe tovarăşul Lenin pe acest drum: dacă vom merge pe un alt traseu, va fi mai puţin periculos.

Cînd am ajuns, era, dacă nu greşesc, aproape ora 11 seara. Vladimir Ilici se urcă în maşină. I-am propus şoferului să meargă în direcţie opusă, să lungească drumul, pentru a şterge urmele, în eventualitatea că maşina ar fi fost filată. Am ocolit pe străzi cu totul necunoscute mie mai bine de o oră şi, dacă memoria nu mă înşală, n-am dat decît o singură dată peste un pichet, care, după ce a cercetat permisul, ne-a lăsat să trecem. Cît a durat această călătorie, o oră întreagă, am păstrat o tăcere absolută.

Am ajuns cu bine în centru, trecînd pe Nevski Prospekt, şi ne-am îndreptat spre strada Rojdestvenskaia 10, unde ne-am şi oprit. Vladimir Ilici mi-a strîns cu putere mîna. Şi prin aceasta m-am simţit răsplătit pentru toată această zi de marc încordare.

Pe străzi nu se vedea aproape nici un om. Maşina s-a oprit la vreo zece paşi distanţă de locuinţa tovarăşului Allilucv, unde trebuia să se ascundă Vladimir Ilici.

Tovarăşul Lenin a sunat, uşa s-a deschis şi s-a închis în urma lui; atunci am considerat terminată misiunea ce mi-a fost încredinţată şi am plecat.

A doua zi, adică la 7 (20) iulie, la comitetul raional Vîborg mi s-a propus să-l ascund pe V. I. Lenin la mine, dar nu puteam şi n-aveam dreptul să-mi asum această răspundere, deoarece ocupam o cameră în locuinţa unui meşter din uzina noastră care simpatiza cu menşevicii. Nadejda Konstantinovna Krupskaia, care se afla pe atunci la comitetul raional, socotind probabil, că eu voi mai avea prilejul să-l văd pe V. I. Lenin, mi-a dat un bilet pentru el. Pînă la Revoluţia din Octombrie nu l-am mai văzut pe Vladimir Ilici, aşa că nu i-am predat biletul. Din păcate, nu l-am păstrat.

La cîtva timp după Revoluţia din Octombrie (nu-mi amintesc data), m-am dus ca deputat la Smolnîi, la şedinţa Sovietului din Petrograd. La şedinţă a participat şi a luat cuvîntul V. I. Lenin.

Intrînd în sala arhiplină, m-am oprit lîngă uşă şi am intrat în vorbă cu nişte tovarăşi. Şedinţa nu începuse încă. V. I. Lenin era în prezidiu şi m-a zărit de departe. Deodată îl văd cum coboară de pe tribună şi se îndreaptă spre colţul sălii în care mă aflam eu; spre marea mea surpriză, V. I. Lenin s-a apropiat, m-a salutat, a stat puţin de vorbă cu mine, întrebîndu-mă cum o mai duc şi după aceea s-a înapoiat în prezidiu.

Această atenţie pe care mi-a acordat-o Lenin a produs asupra mea o impresie de neuitat. În zilele de după Octombrie, cînd era împovărat de o muncă uriaşă şi ocupat cu rezolvarea unor probleme de însemnătate mondială, Vladimir Ilici a considerat necesar să acorde o atenţie tovărăşeasca unui membru de partid care în momente grele şi-a făcut datoria.

După aceea, la Moscova, l-am întîlnit de multe ori pe Vladimir Ilici la şedinţele C.E.C. din Rusia (eu eram membru al C.E.C din Rusia) de asemenea am stat de vorbă cu el adeseori la Kremlin.