La Alakaevka locuiam într-o casă de lemn, la marginea unui parc cu arbori, despărţit de cîmp printr-un şanţ. În partea de nord-vest a parcului se afla «colţul lui Volodea» — o masă şi o bancă de lemn, fixate în pămînt. Era un colţişor înconjurat de copaci şi razele soarelui nu pătrundeau acolo aproape niciodată. Plimbîndu-se în jurul măsuţei, în timp ce reflecta asupra celor citite, Volodea a bătătorit curînd o potecuţă de 10—15 paşi. De obicei venea aici pe la 9 dimineaţa cu un teanc de cărţi şi caiete şi lucra fără întrerupere pînă la ora 2. Se poate spune că timp de 5 ani, 1889—1893, acest colţişor a fost pentru Ilici un adevărat cabinet de lucru. Muncea cu o mare regularitate, şi nu-mi amintesc să fi lipsit vreo dimineaţă de acolo. La vreo 15 paşi de masă îşi întocmise un aparat de gimnastică, căruia îi spunea rek — o bară rotundă prinsă la capete de doi stîlpi. Lui Vladimir Ilici îi plăcea foarte mult pe atunci să facă exerciţii la acest rek, pe care şi-l confecţionase dintr-o prăjină de arţar bine geluită şi fixată la o înălţime de circa un stînjen, în aşa fel încît chiar atunci cînd se ridica pe vîrfuri, abia atingea bara cu degetele. Un mic salt şi apuca bara cu mîinile, apoi îşi încorda muşchii şi se ridica în mîini, întindea picioarele şi se culca cu pîntecele pe bară. După aceea se aşeza pe ea şi începea să facă diferite figuri. Multă vreme nu i-a izbutit o anumită figură, în care trebuia să se întindă pe rek nu pe pîntece, ci pe spate. Puteai să-l vezi cu cîtă perseverenţă o repeta într-una, dar fără succes! În cele din urmă îmi spuse într-o zi cu unzîmbet triumfător şi hîtru: «Hai pînă la rek. Am izbutit şi aseară şi azi dimineaţă, în sfîrşit, să-mi ţin echilibrul. Uită-te!» Şi într-adevăr, acum executa perfect această complicată figură. Răsuflînd din greu, dar cu o expresie de adîncă satisfacţie pe faţă, Vladimir Ilici se aşeză pe rek. Exerciţiul consta în următoarele: după ce se prindea de bară, rămînea agăţat în îndoitura genunchilor, apoi trebuia să se deplaseze, mişcînd mai întîi şoldurile, iar apoi spatele, fără a-şi pierde echilibrul, iar la urmă să se aşeze pe rek. Figura asta eu n-am izbutit s-o fac niciodată. Ce e drept, nici nu prea foloseam acest aparat al lui de gimnastică.
Alakaevka se află la vreo 50 de verste spre răsărit de Samara.
În general, este mai mult o regiune de stepă, dar pe vremea aceea existau în imediata vecinătate a satului nişte păduri: una a ţăranilor, care se numea «Muravelnîi», şi una a fostului departament al domeniilor — «Gremeaci». Ca să ajungem din oraş la Alakaevka trebuia să facem o parte din drum cu trenul — pînă la staţia Smîşliaevka, de pe linia Samara — Zlatoust, iar apoi, vreo 30 de verste, ne ducea calul nostru, Bulanka. Mi se întîmpla foarte des să mă duc la gară. Cînd îl duceam pe Volodea, trebuia să fiu cu ochii-n patru, căci el se uita mereu la ceas, şi cînd drumul era uscat ne zorea să mergem repede. Iapa noastră, Bulanka, era leneşă şi ca să grăbească pasul trebuia s-o îndemn mereu cu biciul şi să fiu tot timpul cu ochii pe ea. Lui Volodea nu-i plăcea să mîne el calul şi, în general, n-am observat niciodată la el un interes deosebit pentru cai. Drumul ducea numai prin stepă şi printre ogoare şi abia în apropiere de Alakaevka începea pădurea. Ce aer minunat era acolo, mai cu seamă după ce te întorceai din Samara, care era plină de praf!
În apropiere de Alakaevka nu era nici o apă curgătoare, dar nu departe de casa noastră se găsea un lac mare, năpădit de vegetaţie acvatică, mai ales lîngă maluri. Acolo mergeam să ne scăldăm de vreo două ori pe zi. Într-un loc curat ne amenajasem şi o cabină de scînduri. Volodea ştia să înoate bine şi era maestru în figura plutei, pe care o executa lungit în nemişcare pe apă, cu mîinile sub cap. Adesea mă duceam la lac să pescuiesc caracudă sau să vînez raţe sălbatice. Lui Ilici nu-i plăcea pescuitul. Nici de vînătoare nu se arăta amator, decît dacă cu acest prilej putea să facă şi o plimbare frumoasă. În timpul cît am stat la Alakaevka vînam uneori împreună cu el prin pădurile din apropiere, mai ales gotcani.
De cele mai multe ori Volodea mergea la plimbare fără puşcă, uneori singur, alteori cu cîte unul dintre noi sau în grup cu surorile, cu mama şi cu Mark Elizarov, cînd era şi acesta la Alakaevka.
Seara ne adunam de obicei cu toţii pe micul cerdac, lîngă o lampă mare, în jurul căreia se roteau fluturii de noapte şi gîze. Unii citeau, altii jucau şah. L-am văzut într-un rînd pe Volodea citindu-l pe Ricardo în engleză cu ajutorul unui dicţionar. Altădată citea o traducere în limba rusă a «Istoriei civilizaţiei din Franţa» de Guizot, lucrare în mai multe volume, pe care o împrumutase, după cîte mi se pare, de la biblioteca orăşenească din Samara.
Pe atunci locuia la Samara V. V. Vodovozov, fiul cunoscutei scriitoare E. N. Vodovozova, autoarea cărţii «Viaţa popoarelor europene». Înainte de a veni la Samara, Vodovozov fusese deportat administrativ la Şenkursk, în gubernia Arhanghelsk. La începutul şederii noastre la Samara venea deseori pe la noi, apoi şi-a încetat aproape cu desăvîrşire vizitele, căci Vladimir Ilici nu prea îl simpatiza. Acest Vodovozov avea foarte multe cărţi. Camera în care trăia era ticsită pînă la refuz cu dulapuri pline de tot felul de volume. Cărţile erau toate curate, cu coperte noi-nouţe. Ţinea foarte mult la biblioteca lui, dînd impresia că mai dragi îi sînt cărţile decît oamenii. Era probabil cel mai citit om din oraş, dar mintea îi era parcă strivită sub povara numărului uriaş al cărţilor citite, şi de aceea cu era în stare să creeze nimic original. Nu era nici marxist, nici narodnic, ci doar un fel de enciclopedie ambulantă. Cei care îl vizitau, făceau asta nu de dragul lui, ci al cărţilor lui. Mi s-a povestit că atunci cînd fratele meu mai mare, Alexandr Ilici, a fost arestat, fiind învinuit de atentat la viaţa ţarului, primele cuvinte ale lui Vodovozov au fost: «Vai, ce păcat! A luat de la mine o carte foarte preţioasă şi probabil că acum o să se piardă...»
Pe la începutul ultimului deceniu al secolului trecut a fost demis un guvernator, pe nume Kosici (se pare că din Saratov); se spunea despre el că este mare liberal şi că a avut o atitudine binevoitoare faţă de deportaţii politici. Despre aceasta mi-a vorbit, printre altele, Vodovozov, şi tot de la el şi de la grupul lui a pornit propunerea ca deportaţii politici şi, în general, elementele de stînga să trimită acestui Kosici o scrisoare de solidarizare. Propunerea a stîrnit discuţii la Samara. Cînd a aflat Ilici despre ce este vorba, s-a pronunţat categoric şi foarte vehement împotrivă. Pînă la urmă cred că scrisoarea n-a mai fost trimisă.
Îmi amintesc bine pe cîţiva prieteni ai fratelui meu din perioada cînd locuiam la Samara: pe Sklearenko Aleksei Pavlovici, pe Lalaianţ Isaak Hristoforovici, pe care Mark Timofeevici Elizarov îl poreclise «Columb» — această poreclă i-a rămas şi mai tîrziu, în anii de activitate revoluţionară —, precum şi pe Ionov Vadim Andreevici, care a murit în plină tinereţe. Îmi amintesc de asemenea de Maria Petrovna Golubeva, care venea adeseori pe la noi şi lua parte activă la discuţiile pe teme politice.
Sklearenko procura liceenilor şi seminariştilor din clasele superioare literatură semilegală: Pisarev, Cernîşevski etc. Nouă, tinerilor, el ne apărea învăluit într-un fel de tainică aureolă. Ne impunea şi înfăţişarea lui: era înalt, voinic, purta întotdeauna ochelari negri pince-nez şi avea un baston noduros.
Pe atunci Vladimir Ilici studia intens statisticile gospodăriilor ţărăneşti. Datele statistice (clasificarea gospodăriilor ţărăneşti pe grupe după numărul vitelor de muncă, suprafaţa terenului arabil şi suprafaţa totală a pămîntului arendat) dovedeau adîncirea inegalităţii economice în rîndurile ţărănimii, diferenţierea ţărănimii în pătura celor avuţi, grup puternic din punct de vedere economic, şi în sărăcime, cu alte cuvinte în burghezia sătească şi în masa proletară sau semiproletară a ţăranilor. Aceste concluzii infirmau teoria utopică a narodnicilor cu privire la caracterul omogen al ţărănimii şi constituia o dovadă incontestabilă a dezvoltării capitalismului în Rusia. Ele confirmau justeţea politicii revoluţionarilor ruşi, care mergeau pe linia marxismului.
Tovarăşii lui Ilici — Sklearenko, Lalaianţ şi Ionov — se ocupau şi ei pe vremea aceea de prelucrarea datelor statistice referitoare la aceste probleme. Am păstrat un mic manuscris al lui Sklearenko, pe care l-am copiat în 1893 şi care este un exemplu interesant de felul cum lucra grupul lui Vladimir Ilici.
Îmi amintesc că tot în 1893 am citit articolul «Cauzele prăbuşirii iobăgiei în Rusia», scris de tovarăşul Fedoseev. Acest articol circula în manuscris printre marxiştii din Samara. Nu mai ţin minte de la cine l-am primit, dar ştiu că din păcate n-am putut să-l copiez, deoarece era destul de mare şi mi-a fost împrumutat pe un termen foarte scurt. În acest deosebit de interesant articol, Fedoseev demonstra că reforma din 1861 n-a fost determinată de starea de spirit liberală a păturilor sus-puse şi, în ultimă instanţă, nici de considerentul politic că este mai bine ca ţăranii să fie «eliberaţi» de sus decît să se aştepte ca eliberarea să pornească de jos, ci de cauze pur economice. Gospodăriile moşiereşti cele mai mari şi mai înaintate din punct de vedere tehnic, pentru care era mai avantajos să treacă la relaţii de angajare liberă a forţei de muncă, erau pentru «eliberare». Relaţiile iobăgiste începuseră să stînjenească dezvoltarea unei agriculturi mai intensive şi mai raţionale. În acea perioadă, cu patruzeci de ani în urmă, cînd îndeosebi în societatea liberală şi, în parte, chiar în rîndurile poporului mai dăinuiau iluziile absurde cu privire la dragostea de libertate a ţarului şi a dregătorilor din preajma lui, pentru un marxist tînăr cum era Fedoseev era foarte important să nimiceasca aceste iluzii dăunătoare maselor de oameni ai muncii, să demaşte aceasta motivare mincinoasă a «eliberării» ţăranilor şi să demonstreze ca reforma s-a făcut în interesul clasei stăpînitoare. Chiar dacă nu întreaga clasă stăpînitoare a profitat de pe urma acestei reforme, în orice caz pătura cea mai bogată şi mai puternică din punct de vedere economic obţinea mari avantaje. Folosind lucrarea în mai multe volume a lui Skrebiţki «Problema ţărănească în timpul domniei lui Alexandru al II-lea», Fedoseev a demonstrat că marii moşieri, în special cei din ţinuturile baltice, cu gospodării bazate pe o agricultură intensivă şi raţională, deci mai înaintate, erau cu toţii pentru «eliberare», adică pentru o formă de înrobire nouă, capitalistă, mai avantajoasă pentru ei. Moşierii cu gospodării înapoiate, mai mici şi strivite sub povara datoriilor, erau împotriva reformei.
Astăzi oricărui marxist instruit acest lucru îi este clar, dar cu patruzeci de ani în urmă trebuia demonstrat. Nu degeaba a preţuit Vladimir Ilici atît de mult lucrările lui Fedoseev şi, după cum se ştie, a căutat să-l cunoască.