D. I. Ulianov şi M. I. Ulianova

Din perioada de la Samara (Alakaevka)
(1889-1893)

D. Ulianov

IV. Întîmplarea cu negustorul Arefiev

Pe la 1890 locuiam cu mama şi cu tot restul familiei la Samara. Vladimir Ilici era avocat stagiar. Eu şi cu Maria Ilinicina învăţam la liceu. Împreună cu noi mai locuia Anna Ilinicina şi soţul ei, Mark Timofeevici Elizarov, care avea un post de mic funcţionar, dacă nu mă înşel la administraţia financiară.

În vara anului 1892 Vladimir Ilici a plecat împreună cu Elizarov la Sîzran. De acolo voiau să se ducă pentru cîteva zile în satul Bestujevka, unde Mark Elizarov avea un frate ţăran. Ca să ajungă acolo, trebuiau să treacă pe malul stîng al Volgăi.

Pe atunci trăia la Sîzran un negustor bogat, Arefiev, care luase ia arendă transporturile cu vaporul peste Volga şi transformase această arendă într-un monopol personal. Avea un vaporaş şi un şlep, cu care transporta oameni, cai şi căruţe. Negustorul nu permitea barcagiilor să facă transporturi peste fluviu, apărîndu-şi cu îndîrjire monopolul. De aceea, ori de cîte ori vreun barcagiu ducea pasageri, Arefiev trimitea vaporaşul să ajungă barca şi să-i aducă pe toţi înapoi.

Vladimir Ilici n-avea chef să aştepte vaporaşul şi îl convinse pe Mark Elizarov să pornească cu o barcă. Barcagiii se codeau să-i ducă, căci le era teamă de negustor şi erau siguri că oricum vor fi întorşi din drum. Vladimir Ilici izbuti totuşi să înduplece pe unul dintre ei, dovedindu-i foarte convingător că, dacă Arefiev va aduce barca înapoi, îl vor da în judecată pentru samavolnicie.

Aşadar, se instalară în barcă şi porniră spre malul celălalt. De pe chei îi zări Arefiev, care şedea în balcon, în faţa unui samovar. El îi strigă lui Mark, pe care-l cunoştea, deoarece erau consăteni:

— Mark Timofeevici, nu te mai ţine de prostii d-astea. Ştii bine că plătesc arendă pentru dreptul de transport peste fluviu şi că nu îngădui barcagiilor să ducă pasageri pe malul celălalt. Mai bine vino pînă la mine să bem ceai şi adu-l şi pe prietenul dumitale. Tot cu vaporul o să mergeţi pînă la urmă, căci o să poruncesc să fiţi aduşi înapoi.

Atunci Vladimir Ilici începu să stăruie cu şi mai multă hotărîre ca barca să meargă mai departe, să nu se dea ascultare negustorului insolent. Barcagiul îi răspunse abătut:

— E în zadar, o să ne aducă înapoi. Degeaba mai mergem. Acuşi ne ajunge din urmă vaporul, ne trage cu căngile la bord şi pe dumneavoastră vă urcă sus.

— Dar înţelege o dată, omule, — îi răspunse Vladimir Ilici — că n-are dreptul să facă una ca asta. Dacă opreşte barca şi ne sileşte să ne întoarcem, înfundă puşcăria pentru călcarea legii.

— De cîte ori n-a făcut el treaba asta şi nimeni nu l-a mai judecat! Şi apoi cine să se pună în cîrcotă cu el: are putere mare la Sîzran, judecătorii sînt şi ei, pesemne, oameni de-ai lui. Zice că a cumpărat Volga de la oraş şi că plăteşte arendă, iar de noi nu se sinchiseşte nimeni.

La stăruinţele lui Vladimir Ilici barca şi-a continuat totuşi drumul spre malul stîng, deşi era foarte limpede că Arefiev îşi va aduce ameninţarea la îndeplinire. Nici nu ajunsese barca în mijlocul fluviului că se şi auzi sirena vaporaşului, care, desprinzîndu-se de şlep, porni repede în urmărirea ei.

— Ei, poftim, vezi dacă ne-am luat după d-ta? — spuse barcagiul. — Acu' pornim înapoi. Nu-i pasă lui de nici o judecată din lume: tot lui o să i se dea dreptate.

Ajungînd din urmă barca, vaporaşul se opri. Doi-trei marinari deprinşi cu mînuirea căngilor traseră barca la bord şi cerură pasagerilor să urce pe vapor.

Vladimir Ilici începu să le explice că n-au dreptul să-i oprească şi că vor fi daţi în judecată pentru samavolnicie, delict pedepsit cu închisoarea.

— N-are nici o importanţă — încerca el să le dovedească — că Arefiev a arendat transporturile peste fluviu. Asta e treaba lui, pe noi nu ne priveşte şi în nici un caz nu îi dă dreptul nici lui, şi nici dumneavoastră să vă faceţi de cap pe Volga şi să opriţi oamenii cu forţa.

Căpitanul îi răspunse:

— Noi ştim una şi bună: proprietarul vaporului ne-a dat ordin şi noi sîntem datori să ne supunem şi să-i îndeplinim poruncile. Vă rog, treceţi pe vapor, căci n-o să vă lăsăm să mergeţi mai departe.

Vladimir Ilici şi Mark Timofeevici fură nevoiţi să se supună. Dar Vladimir Ilici îşi notă imediat numele tuturor celor care participaseră la oprirea bărcii, numele barcagiului şi al celorlalţi martori.

Înapoindu-se la Sîzran, pînă la plecarea vaporaşului avură de ascultat discursul pe care-l ţinu Arefiev pe un ton triumfător şi în care arăta că plăteşte arendă, că barcagiii n-au dreptul să transporte pe nimeni pe malul celălalt şi că de aceea opreşte el bărcile şi aduce oamenii înapoi.

Existau, fără îndoială, şi oameni care îşi dădeau seama că negustorul procedează abuziv, dar fie că nu îndrăzneau, fie că nu voiau să se încurce cu el în procese. Pe unii îi speriau greutăţile materiale, iar alţii, prevăzînd că nu-i aşteaptă decît bătaia de cap şi şicanele judecătoreşti, renunţau la luptă din inerţie şi din lene «rusească».

A fost destul ca Vladimir Ilici să aibă de-a face numai cîteva ore cu această mlaştină a indolenţei, ca s-o răscolească pînă-n străfunduri, să obţină pedepsirea principalului vinovat şi să-i înveţe pe barcagii să lupte pentru drepturile lor.

Cîteva zile mai tîrziu, cînd se întoarse la Samara, Vladimir Ilici depuse o plîngere împotriva lui Arefiev, învinuindu-l de samavolnicie.

Lucrurile erau cît se poate de limpezi, nici un jurist n-ar fi putut vedea altceva decît un abuz de putere în acţiunile negustorului, iar potrivit legilor de atunci acest delict se pedepsea cu închisoarea şi pedeapsa nu putea fi comutată în amendă.

Şi totuşi Vladimir Ilici a avut multă bătaie de cap pînă să obţină acest rezultat. Procesul se judeca la un zemski nacealnik1) undeva lîngă Sîzran, la vreo sută de verste depărtare de Samara şi, în calitate de reclamant, Vladimir Ilici trebuia să se ducă acolo. Deşi totul era perfect clar, zemski nacealnikul găsi un pretext oarecare pentru a amîna procesul. Al doilea termen fu fixat pentru sfîrşitul toamnei. Vladimir Ilici se duse şi a doua oară, dar, recurgînd la tot felul de chichiţe de formă, zemski nacealnikul amînă din nou judecarea procesului.

Arefiev, dîndu-şi probabil seama că situaţia lui era fără scăpare şi ştiind ce pedeapsă îl aştepta, puse în joc toate legăturile sale pentru a amîna cît mai mult procesul. Atît el cît şi avocaţii lui îşi spuneau că pînă la urmă omul ăsta neastîmpărat se va sătura să tot bată fără rost un drum de vreo sută de verste, mai ales că toată treaba aceasta nu-i aducea nici un folos personal. Ei nu ştiau că Vladimir Ilici era un om de o factură inaccesibilă înţelegerii lor şi că piedicile ce i se puneau în cale nu puteau decît să-i întărească hotărîrea şi dîrzenia.

Vladimir Ilici primi citaţia pentru al treilea termen iarna, pe la sfîrşitul anului 1892, şi începu să se pregătească de drum. Trenul pleca în zorii zilei sau chiar noaptea; avea deci perspectiva unei nopţi de nesomn şi a aşteptării plictisitoare în gări, în biroul nacealnikului etc. Ţin bine minte că mama a căutat în fel şi chip să-l înduplece să nu plece.

— Lasă-l în plata domnului pe negustorul ăla. Iar o să amîne procesul, şi tu te chinuieşti de pomană cu drumul. Şi apoi nu uita că cei de acolo sînt porniţi împotriva ta.

— Nu, din moment ce am început un lucru, trebuie să-l duc pînă la capăt. De data aceasta nu o să mai izbutească ei să-l amîne — răspunse Vladimir Ilici, căutînd s-o liniştească pe mama.

Într-adevăr, nacealnikul nu izbuti să amîne a treia oară judecarea procesului. El şi avocatul lui Arefiev întîlniră în Vladimir Ilici un adversar serios şi bine pregătit, astfel că, vrînd-nevrînd, zemski nacealnikul fu nevoit să pronunţe sentinţa conform legii: o lună închisoare.

Doi ani mai tîrziu, trecînd cu trenul prin apropiere de Sîzran, m-am întîlnit întîmplător în vagon cu un cunoscut al lui Mark Elizarov de prin partea locului. El m-a întrebat de Mark şi de familia lui şi s-a interesat foarte mult de Vladimir Ilici.

— Ştii că Arefiev a făcut atunci o lună închisoare. A sucit-o el, a învîrtit-o, dar n-a reuşit să scape. Mare ruşine pentru dînsul — a aflat tot oraşul. Şi ce s-a mai vorbit despre asta în port. Nici pînă azi lumea nu poate să uite.

 

 

D. U l i a n o v. Dragostea pentru muzică

 


 

1). 1 Funcţie instituită în 1889, care cumula puterea administrativă cu cea judecătorească, — Nota Trad.