A. I. Ulianova - Elizarova

Amintiri despre Ilici

V. Începutul activităţii revoluţionare a lui Vladimir Ilici Ulianov (N. Lenin)

1. De la Samara la Petersburg

În toamna anului 1893 Vladimir Ilici s-a mutat de la Samara la Petersburg pentru a se consacra activităţii revoluţionare. Ultimele examene la universitate le dăduse încă din 1891. Samara nu-i oferea un cîmp de activitate destul de vast, iar mintea lui nu găsea acolo destulă hrană spirituală. Îşi însuşise tot ce-i putea da Samara în privinţa studiului teoretic al marxismului.

De ce nu a plecat el însă în toamna anului 1892, după ce terminase universitatea, de ce a mai stat încă un an la Samara?

Răspunsul la această întrebare este simplu: a rămas pentru mama.

Cînd am vorbit de copilăria şi de adolescenţa lui, am pomenit despre autoritatea de care se bucura mama şi despre dragostea fierbinte pe care i-o purta atît Volodea cît şi ceilalţi copii. Toţi cei care o cunoşteau erau impresionaţi de tăria sufletească cu care suportase ea nenorocirile ce se abătuseră asupra noastră, şi cu atît mai impresionaţi eram noi, copiii ei. Pierderea fratelui nostru mai mare a fost o groaznică lovitură şi totuşi ea nu s-a lăsat doborîtă. Mama a dat dovadă de multă tărie de caracter; străduindu-se să-şi ascundă lacrimile şi amărăciunea, a continuat să se ocupe de copii ca şi pînă atunci, ba chiar mai mult, deoarece după moartea tatei ea singură a trebuit să aibă grijă de noi.

Ea a căutat pe cît a putut să nu ne întunece anii tinereţii, ci să ne lase să ne clădim singuri viitorul, fericirea... Mama avea înţelegere pentru năzuinţele noastre revoluţionare.

Olga Ilinicina Ulianova, 1871-1891 Grija pe care o purta familiei sale era atît de impresionantă, exemplul pe care-l dădea copiilor ei era atît de frumos, încît şi aceştia doreau, şi mai mult decît în trecut, să-i facă viaţa mai frumoasă, să-i aline durerea. În anul cînd Vladimir Ilici a absolvit universitatea, familia noastră a fost lovită de o nouă nenorocire: la Petersburg muri de febră tifoidă sora noastră Olga. Era primăvară, iar Vladimir Ilici tocmai sosise acolo ca să-şi dea prima parte a examenelor. El fu nevoit să-şi interneze sora la spital (din păcate, nimeri într-un spital foarte prost), iar apoi, cînd văzu că îi este din ce în ce mai rău, telegrafie mamei să vină. În zilele grele care au urmat după moartea Olgăi, Vladimir Ilici a fost singur cu mama. El a adus-o acasă la Samara şi a constatat că şi în faţa acestei noi lovituri ea a dat dovadă de o mare tărie sufletească şi de solicitudine pentru alţii.

Mama se străduia să-şi biruie durerea, dar desigur suferea foarte mult. Olga fusese o fată minunată, foarte energică şi deosebit de înzestrată.

În toamna anului 1890 Olga plecase la Petersburg, la Institutul superior de fete. La Kazan nu exista o şcoală superioară de fete şi cu atît mai mult nu exista o astfel de şcoală la Samara. Ea însă dorea din adîncul sufletului să înveţe. Încă din primul an de studii se evidenţiase prin cunoştinţele şi puterea ei de muncă, iar colegele ei — Z. P. Nevzorova-Krjijanovskaia, Torgonskaia şi A. A. Iakubova — vorbeau despre dînsa ca despre o fată cu multe calităţi, ca despre cea mai de seamă studentă a anului lor. Ori de cîte ori aveau vreo nelămurire, prietenele apelau la Olga. Starea ei s-a agravat, printre altele, şi din cauză că, deşi era bolnavă, le-a explicat la chimie şi la alte obiecte pentru examene. Olga căuta orice prilej pentru a depune o activitate obştească şi fără îndoială că ar fi devenit o revoluţionară de frunte, plină de devotament. După moartea ei, un singur lucru o putea face pe mama să suporte mai uşor durerea: prezenţa celorlalţi copii. Iată de ce Volodea a rămas încă un an acasă, la Samara.

Dar către sfîrşitul acestei ultime ierni el dădea uneori semne de plictiseală. Dorea să ajungă într-un oraş mai plin de viaţă, unde să aibă cîmp liber pentru o activitate revoluţionară. Pe atunci Samara nu era decît un fel de popas pe drumul care venea din Siberia, din adevărata deportare, şi ducea spre centrele vieţii intelectuale, adică spre capitale şi spre oraşele universitare.

Mi-a rămas adînc întipărită în minte o convorbire cu Volodea în legătură cu o nouă nuvelă a lui A. Cehov, «Salonul nr. 6», publicată în iarna aceea într-o revistă. Vorbind despre calităţile acestei nuvele şi despre puternica impresie pe care i-o lăsase — lui Volodea îi plăcea în general Cehov —, el a definit cum nu se poate mai bine această impresie prin următoarele cuvinte: «Aseară, cînd am isprăvit de citit această nuvelă, m-am simţit pur şi simplu îngrozit. N-am mai putut rămîne în camera mea. M-am sculat şi am ieşit. Aveam senzaţia că sînt şi eu închis în salonul nr. 6». Era seara tîrziu, toată lumea se dusese la culcare şi el n-avea cu cine să schimbe o vorbă.

Aceste cuvinte ale lui Volodea mi-au dezvăluit starea lui sufletească: pentru dînsul Samara devenise un fel de «salon nr. 6» şi el voia să se smulgă din acest mediu aidoma nefericitului bolnav al lui Cehov. Luă hotărîrea nestrămutată să plece chiar în toamna următoare. Dar el nu dorea să se stabilească la Moscova, unde avea de gînd să se mute toată familia noastră, deoarece fratele nostru mai mic, Mitea, urma să intre la universitate. Volodea era hotărît să meargă la Petersburg, centru cultural şi totodată revoluţionar, în care viaţa pulsa cu mult mai intens. Locuitorii Petersburgului spuneau pe atunci că Moscova nu este altceva decît un sat mare: într-adevăr, în multe privinţe ea amintea de oraşele provinciale, iar Volodea era sătul pînă în gît de provincie. De altfel, intenţia de a înnoda legături cu muncitorii şi de a începe o activitate revoluţionară intensă juca şi ea un rol în preferinţa lui de a sta singur, departe de familie, deoarece nu voia să o compromită.

Spre sfîrşitul toamnei, după ce ne-am instalat la Moscova, mama şi cu mine ne-am dus să-l vizităm pe Volodea la Petersburg. Mama avea un ţel precis, şi anume să-i cumpere palton. În orice problemă măruntă de fiecare zi, Volodea a fost întotdeauna foarte nepractic: nu-i plăcea şi nu se pricepea să-şi cumpere nimic, aşa că şi mai tîrziu de lucrurile acestea ne-am ocupat tot noi: mama şi cu mine. În această privinţă semăna leit cu tata, căruia mama îi comanda hainele şi tot ea îi alegea stofa, căci, ca şi lui Volodea, îi era cu totul indiferent ce îmbrăca. Se obişnuia într-atîta cu îmbrăcămintea ce o purta, încît n-ar fi schimbat-o niciodată din proprie iniţiativă. Această trăsătură, ca şi multe altele, Volodea o avea de la tata.

 

2. Noi cunoştinţe şi legături

După ce a sosit la Petersburg, Vladimir Ilici a început prudent, încetul cu încetul, să lege cunoştinţe. Ştia că autorităţile sînt prevenite împotriva lui, care era fratele lui Aleksandr Ilici, şi văzuse adesea că, din pricina unei flecăreli nechibzuite, mulţi tineri fuseseră arestaţi înainte de a fi reuşit să facă ceva. Nu putea suferi vorbăria şi frazeologia goală. Voia să-şi închine munca şi cunoştinţele acelei clase sociale care, aşa cum era convins, avea să înfăptuiască revoluţia. Această clasă era muncitorimea. Vladimir Ilici căuta să cunoască oameni cu aceleaşi vederi, ca şi el, convinşi că revoluţia nu poate veni nici de la ţărănime, contrar părerii acelora care afirmau că această categorie socială ar avea conştiinţa socialistă şi ar fi moştenit concepţiile şi deprinderile comuniste de la strămoşi, şi nici de la reprezentanţii intelectualităţii, oameni devotaţi ideilor lor, gata să-şi dea viaţa pentru ele, dar izolaţi. Vladimir Ilici căuta oameni care, ca şi el, erau ferm convinşi că în Rusia revoluţia ori va fi înfăptuită de clasa muncitoare, ori nu va avea loc de fel (cum spunea Plehanov). Pe atunci oameni de felul acesta, social-democraţi, erau puţini la număr. Majoritatea revoluţionarilor cultivaţi erau adepţii concepţiilor narodnice şi ale organizaţiei «Narodnaia volea». Deoarece însă organizaţia fusese nimicită şi acţiuni concrete nu mai aveau loc, numărul celor care militau activ era foarte restrîns — cei mai mulţi se mărgineau la discuţii sterile. Vladimir Ilici căuta să se ţină cît mai departe de aceste palavrageli intelectualiste. Poliţia şi autorităţile considerau şi ele că cei mai primejdioşi sînt narodovolţii, care recurgeau la acte de violenţă, ucideau şi îşi puneau în joc viaţa. Faţă de ei, social-democraţii, care îşi propuneau să desfăşoare o propagandă paşnică în rîndurile muncitorilor, nu li se păreau primejdioşi «O mînă de oameni care se ocupă de ceea ce se va întîmpla cîndva, peste 50 de ani», spunea despre ei Zvoleanski, directorul departamentului poliţiei.

Cam aşa erau priviţi social-democraţii şi de restul societăţii. Dacă Mihailovski, unul dintre fruntaşii intelectuali din acea vreme, înţelegea atît de puţin concepţiile marxiste încît nu vedea — sau ascundea — conţinutul loc revoluţionar, la ce te puteai aştepta de la masele largi? Pe Marx nu-l citise aproape nimeni, iar social-democraţii erau cunoscuţi mai ales prin lupta lor parlamentară din Germania. Pe atunci nici pomeneală nu era în Rusia de parlament şi, de aceea, tineretul nerăbdător, dornic de activitate revoluţionară, avea impresia că social-democraţii ruşi nu vor decît să ducă un trai tihnit: să aştepte, citindu-l între timp pe Marx, ca zorile libertăţii să se ivească deasupra Rusiei. Tineretul credea că analiza marxistă obiectivă ascundea pur şi simplu moliciune, şi în cel mai bun caz un raţionalism senil, iar în cazul cel mai rău interese meschine. Aceasta era părerea pe care o aveau despre marxiştii ruşi vechii revoluţionari întorşi din temniţă sau din deportare şi care se bucurau de prestigiu în rîndurile tineretului. În tinereţea lor fuseseră animaţi de un avînt puternic şi îndrăzneţ în lupta împotriva absolutismului atotputernic. Mergînd în popor, ei aruncau cît colo cărţile şi nu se mai sinchiseau de diplome... Şi acum priveau mîhniţi şi nedumeriţi la noul tineret, de o seriozitate care parcă nu se potrivea cu tinereţea, la tineretul care socotea că e firesc să se înconjoare de voluminoase cărţi de ştiinţă, deşi regimul absolutist nu se schimbase cu nimic, iar situaţia poporului era tot atît de jalnică ca şi pînă atunci. Vechii revoluţionari socoteau aceasta ca o dovadă de nepăsare şi erau gata să aplice acestui tineret cuvintele lui Nekrasov:

Nu-i vrednic cetăţean să poată
Sta rece faţă de-a lui ţară
Nici nu i s-ar putea aduce
O mai amară-nvinuire....1)

Fiecare epocă istorică îşi are cerinţele ei şi de obicei reprezentanţii generaţiei vechi nu au destulă înţelegere pentru idealurile şi năzuinţele tineretului, care a început să gîndească în împrejurări sociale diferite. Dar dacă condiţiile politice rămăseseră în Rusia aceleaşi, cele economice suferiseră schimbări simţitoare: capitalismul cucerea tot mai mult teren şi devenea din ce în ce mai neîndoielnic că revoluţia va lua şi la noi acelaşi curs ca în Apus, că şi la noi, ca şi acolo, conducătorul revoluţiei va fi proletariatul. Adepţii vechilor teorii narodnice, care nu înţelegeau că aici nu este vorba de nepăsarea sau de reaua voinţă a cuiva, ci de cursul dezvoltării istorice, pe care nu-l poate stăvili nici o împotrivire, oricît de neprecupeţită ar fi ea, credeau că marxiştii vor să urmeze orbeşte calea Apusului şi să-i fiarbă pe toţi ţăranii în cazanul fabricii. Narodnicii îşi închipuiau că ţăranii, atraşi în mod spontan spre comunism, ar putea să sară peste stadiul capitalist, care aducea cu sine, mai ales la început, nenumărate calamităţi şi suferinţe pentru popor. «Mai bine fără capitalism», spuneau ei prin gura lui V. V. (Voronţov), Iujakov şi a altor narodnici şi căutau să demonstreze că acest «mai bine» ar fi cu putinţă. Pe ei îi revolta atitudinea marxiştilor, aşa cum pe cineva care nu înţelege necesitatea unei operaţii îl revoltă sîngele rece şi indiferenţa cu care medicul îl supune calm pe bolnav la toate suferinţele pricinuite de operaţie, fără să încerce «mai bine» să renunţe la ele.

Atît în cuvîntările sale din acea perioadă cît şi în primele lui lucrări, închinate îndeosebi criticii narodnicismului, Vladimir Ilici ironiza cu foarte mult sarcasm acest naiv «mai bine fără capitalism». Recomandăm cititorilor lucrarea lui «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?», de care am mai vorbit şi care oglindeşte în modul cel mai fidel concepţiile lui Ilici din vremea aceea. Pe atunci această lucrare circula sub forma unor caiete trase la hectograf şi pe care tineretul le citea cu nesaţ.

Încă înainte de publicarea acestor caiete — în iarna anului 1893 —, Vladimir Ilici a luat cuvîntul la Moscova împotriva narodnicilor. Aceasta s-a întîmplat cînd venise la noi cu prilejul vacanţei de crăciun. De obicei, de sărbători se organizau reuniuni. În discuţiile care au avut loc la o astfel de reuniune, organizată în casa unor studenţi, Vladimir Ilici s-a ridicat împotriva narodnicilor. El a avut de înfruntat atunci în special pe faimosul publicist narodnic V. V. (Voronţov). Vladimir Ilici nu-l cunoştea personal pe V. V. şi de aceea nu ştia pe cine înfruntă. Mai tîrziu s-a supărat chiar pe prietena[1] care-l adusese la această reuniune fără să-i spună cine este adversarul său. Vladimir Ilici a vorbit cu curajul care-l caracteriza, înarmat cu toate cunoştinţele pe care le dobîndise şi cu toată puterea lui de convingere. Adversarilor li s-a părut că îndrăzneala tînărului necunoscut întrecuse măsura, dar toţi tinerii care înclinau spre marxism au fost cît se poate de bucuroşi de sprijinul neaşteptat, regretînd numai că, după ce dăduse o lecţie bună lui V. V., necunoscutul a dispărut repede de la reuniune. Dar Vladimir Ilici şi-a reproşat după aceea că s-a lăsat provocat de tonul autoritar cu care V. V. îşi formulase concepţiile lui perimate şi că s-a dat în vileag într-un cadru ncconspirativ. Toate s-au terminat cu bine: poliţiei din Moscova îi plăcea şi ei să petreacă de sărbători şi apoi nimeni nu cunoştea numele lui Ilici, i se spunea «cel din Petersburg ». Pentru tineretul din Moscova, însă, cele spuse de el au avut o mare importanţă, lămurind tinerilor marxişti multe lucruri şi reprezentind un sprijin şi un imbold pentru ei de a merge mai departe.

Nici la Petersburg Vladimir Ilici nu a legat prea multe cunoştinţe in iarna aceea. El s-a apropiat de cercul de studenţi ai Institutului tehnologic grupaţi în jurul fraţilor Krasin, cu care intrase în legătură prin Nijni-Novgorod. Mai tîrziu a cunoscut cîţiva muncitori conştienţi şi activi ca Babuşkin (care, după revoluţia din 1905, a fost împuşcat în Siberia) şi V. A. Şelgunov, care e demult orb, dar îşi mai povesteşte şi astăzi amintirile la Moscova2). A făcut cunoştinţă şi cu cîţiva publicişti marxişti legali, cum erau P. B. Struve şi A. N. Potresov, de care îl apropia lupta comună împotriva narodnicilor. De altfel, Potresov a continuat să colaboreze îndeaproape cu el şi mai tîrziu, la «Iskra», pînă cind a survenit sciziunea de la Congresul al II-lea, din 1903. Dar lovind în narodnici alături de Struve, Vladimir Ilici a fost cel dintîi care şi-a dat seama că acesta profesează unele concepţii incompatibile cu calitatea de revoluţionar, că el nu trage toate concluziile din învăţătura lui Marx, ci se limitează la un marxism pur legal, de catedră, burghez. În Struve el a presimţit un viitor cadet şi a atacat numaidecît cu vehemenţă această deviere periculoasă într-un articol publicat sub pseudonimul K. Tulin, în culegerea editată de Potresov în 1895 şi intitulată «Materiale pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice». Spre deosebire de lucrarea lui Plehanov, pe care acesta o publicase înainte sub pseudonimul Beltov — «Cu privire la problema dezvoltării concepţiei moniste a istoriei», culegerea editată de Potresov n-a izbutit să scape de cenzură. Cartea lui Plehanov, care cuprindea atacuri înverşunate împotriva narodnicilor şi expunea cu limpezime punctul de vedere al marxiştilor revoluţionari, a fost salvată de titlul ei savant. Culegerea de «Materiale» însă, deşi avea unele articole aride şi pline de cifre, n-a fost autorizată de cenzură din pricina articolului lui Tulin şi a fost arsă. N-au putut fi salvate decît cîteva exemplare şi astfel numai un mic număr de oameni au citit atunci articolul lui Vladimir Ilici.

Aşadar, cenzura şi-a dat repede seama că între marxismul revoluţionar - social-democraţia - şi marxismul legal exista o deosebire. Au început să vadă această deosebire şi unii dintre narodnicii revoluţionari, care au observat că de fapt adversarii lor social-democraţi sînt şi ei revoluţionari şi că nu pot fi băgaţi în aceeaşi oală cu «marxiştii legali». Aceştia, constatînd că Rusia «face ucenicie la capitalism» (epigraf la cartea lui Struve «Note critice în problema dezvoltării economice a Rusiei»), nu trăgeau din aceasta nici un fel de concluzie privitoare la necesitatea luptei împotriva orînduirii care exista pe atunci. Unii dintre narodovolţii tineri, care nu recunoşteau rolul obştei săteşti din Rusia (am văzut într-un capitol precedent că nici Aleksandr Ilici şi tovarăşii lui nu-l recunoşteau încă în 1887), au început să se apropie de social-democraţi, după ce s-au convins că aceştia nu numai că nu sînt împotriva luptei politice, dar o înscriu chiar pe steagul lor. Astfel, narodovolţii, care aveau o tipografie la Lahta (Petersburg), au propus ei înşişi social-democraţilor să-şi tipărească acolo manifestele şi broşurile lor, considerînd că singura deosebire dintre cele două curente constă în aceea că social-democraţii se adresează muncitorilor, şi nu altor clase sociale, dar că orientarea lor este tot revoluţionară. La tipografia din Lahta au fost publicate numeroase manifeste scrise de Vladimir Ilici, precum şi broşura sa «Despre amenzi». O a doua broşură — «Despre greve» — a fost confiscată şi distrusă cu prilejul sechestrării tipografiei.

Acestea însă s-au întîmplat mai tîrziu. În vara anului 1894 — după prima iarnă petrecută la Petersburg —, Vladimir Ilici a stat cu noi la Kuzminki, lîngă Moscova, în apropiere de gara Liublino, pe calea ferată Kursk-Moscova. Ducea o viaţă destul de retrasă şi studia mult. Cînd voia să se recreeze se plimba cu fratele şi cu sora noastră mai mică prin împrejurimi, şi în timpul acestor plimbări le expunea bazele învăţăturii marxiste. Dintre social-democraţii din Moscova se întîlnea cu Miţkevici, pe care-l cunoscuse mai demult la Nijni-Novgorod, cu Ganşin şi cu fraţii Maslennikov. Aceşti tovarăşi şi-au asumat sarcina de a tipări caietele lui intitulate: «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?», care au apărut în toamna anului 1894 la Moscova şi la Petersburg, multiplicate la hectograf.

Îmi amintesc că nu reuşisem să citesc în manuscris caietul despre Mihailovski şi că m-am străduit să-l găsesc după aceea la Moscova, dar nu mi-a fost chiar atît de lesne.

Atacul lui Mihailovski împotriva social-democraţilor stîrnise indignarea multora, şi de aceea la Moscova circulau cîteva răspunsuri la acest atac, fie în manuscris, fie publicate cu mijloace primitive. Aceste răspunsuri nu puteau fi publicate în mod legal, ceea ce a făcut ca indignarea împotriva lui Mihailovski să sporească şi mai mult, el fiind pe bună dreptate învinuit că atacă şi calomniază nişte oameni care nu-i pot răspunde. Mi s-a vorbit despre vreo două-trei răspunsuri pe care cineva le caracteriza astfel: «Unul din ele este mai fundamentat, dar are cîteva expresii cam prea tari». «Ce fel de expresii, de pildă?» — am întrebat eu repede. «De exemplu: Mihailovski s-a făcut de rîs». «Te rog procură-mi materialul acesta» — am spus eu, pe deplin convinsă că aici e condeiul lui Volodea. Am rîs cu poftă amîndoi cînd i-am povestit mai tîrziu cum mi-am dat seama numaidecît care era lucrarea lui.

 

3. Lupta împotriva «economiştilor»

În afară de narodnici şi de «marxiştii legali», Vladimir Ilici a avut de luptat şi împotriva aşa-numiţilor «economişti». Economismul era un curent care nega necesitatea luptei politice a muncitorilor, precum şi a agitaţiei duse în acest scop în rîndul maselor muncitoreşti. Economismul a rezultat din tendinţa justă şi firească de a apropia de mişcare pe muncitorii cu desăvîrşire înapoiaţi politiceşte şi care, în marea lor majoritate, mai aveau încredere în ţar. Această apropiere trebuia realizată pornindu-se de la nevoile şi revendicările materiale ale maselor. Era vorba de primele legături cu aceste mase, care trebuiau trezite. În rîndurile lor trebuia dezvoltată tendinţa de a-şi apăra demnitatea, era necesar să li se lămurească că numai unirea poate duce la salvare şi totodată să se contribuie la realizarea acestei uniri. Dar muncitorii nu puteau fi uniţi decît pe baza nevoilor lor imediate, vădite, în primul rînd prin protestul împotriva persecuţiilor patronilor. Chemările la luptă împotriva unui număr prea mare de ore de muncă, împotriva diferitelor tertipuri folosite de patroni pentru a micşora salariile, cererea de a li se da apă fiartă pentru ceai la prînz sau de a termina mai devreme lucrul sîmbăta pentru a putea merge la baie, cererea de a se desfiinţa amenzile nedrepte şi de a fi îndepărtaţi maiştrii care se poartă brutal şi de sus etc. puteau fi înţelese chiar şi de muncitorii cei mai înapoiaţi.

Unindu-se pe baza acestor nevoi de zi cu zi, ei învăţau să lupte laolaltă, să apere cu dîrzenie interesele comune, iar succesele dobîndite în această luptă îi făceau să fie conştienţi de forţa lor şi îi uneau şi mai mult. Succesele primelor greve — şi cu cît revendicările erau mai mărunte şi mai îndreptăţite, cu atît erau mai uşor satisfăcute — i-au însufleţit pe muncitori dîndu-le un imbold mai puternic decît ar fi putut face orice agitaţie. Îmbunătăţirile obţinute le dădeau muncitorilor posibilitatea să citească mai mult, să-şi lărgească cunoştinţele. De aceea, venind în rîndurile maselor muncitoreşti, toţi social-democraţii îşi începeau agitaţia în jurul problemelor economice. Manifestele întocmite de Vladimir Ilici se ocupau şi ele de revendicările imediate ale muncitorilor din diferite uzine sau fabrici şi prin aceasta produceau o impresie puternică. Atunci cînd patronii nu acceptau să satisfacă pe cale paşnică revendicările muncitorilor, social-democraţii recomandau să se recurgă la grevă. Succesul grevei dintr-o întreprindere îndemna pe muncitorii din alte întreprinderi să folosească şi ei această metodă de luptă.

Aceasta era perioada de trecere de la propaganda dusă în cercuri restrînse — la munca în rîndurile maselor, la agitaţie. Vladimir Ilici se număra printre susţinătorii acestei treceri. Plehanov a fost cel care a definit cel mai bine deosebirea dintre propagandă şi agitaţie prin următoarele cuvinte: «Propaganda aduce idei multe unui cerc restrîns de persoane, pe cînd agitaţia aduce o singură idee maselor».

Dar dacă primul contact cu muncitorii complet înapoiaţi trebuia să plece inevitabil de la nevoile economice imediate, Vladimir Ilici a arătat de la început, cu mai multă precizie decît oricine altul, că aceasta nu poate constitui decît treapta iniţială şi că este necesar să se ducă, chiar de la cele dintîi convorbiri şi manifeste, o muncă susţinută în sensul educării conştiinţei politice. Îmi amintesc că atunci cînd am venit din nou la Petersburg, spre sfîrşitul toamnei anului 1895, cu puţin înainte de arestarea lui, am discutat cu Vladimir Ilici această problemă.

«Cum poţi să vorbeşti despre politică cu muncitorii înapoiaţi, pentru care ţarul este un al doilea dumnezeu şi care se tem şi şovăie să pună mîna chiar şi pe manifestele cu revendicări economice? Nu cumva să-i îndepărtăm numai prin aceasta», spuneam eu referindu-mă la muncitorii din Moscova, care erau şi mai înapoiaţi.

Vladimir Ilici mi-a arătat atunci că totul depinde de felul cum te apropii de muncitori.

«Desigur că, dacă de la început te ridici împotriva ţarului şi a actualului regim, aceasta nu va face decît să-i îndepărteze pe muncitori. Dar „politica“ se împleteşte la fiecare pas cu viaţa. Brutalitatea şi samavolnicia uriadnicului, a comisarului de poliţie, a jandarmului şi faptul că ori de cîte ori se naşte o neînţelegere cu patronul ei intervin întotdeauna în favoarea acestuia, ca şi atitudinea pe care o au faţă de greve toate autorităţile arată numaidecît de partea cui sînt ele. De fiecare dată trebuie scos în evidenţă acest lucru în manifeste şi articole, trebuie să se arate care este rolul uriadnicului, sau al jandarmului local. Mai apoi, treptat-treptat, gîndurile îndrumate în această direcţie vor merge mai departe. Este important să se sublinieze acest lucru chiar de la început, să se spulbere iluzia că se poate dobîndi ceva numai pe calea luptei împotriva fabricanţilor». «Iată, de exemplu — spunea Vladimir Ilici — a apărut o nouă lege cu privire la muncitori (nu-mi amintesc exact la ce lege anume se referea el. — A.E.). Această lege trebuie explicată, trebuie să se arate cu ce se aleg muncitorii şi cu ce se aleg fabricanţii de pe urma ei. De aceea, în ziarul nostru vom publica un articol de fond „La ce se gîndesc miniştrii noştri?“, care le va arăta muncitorilor ce înseamnă legislaţia noastră şi ale cui interese apără ea. Dinadins le vom vorbi miniştri, şi nu despre ţar. Va fi însă un articol politic, şi aşa trebuie să fie neapărat articolul de fond al fiecărui număr, pentru ca ziarul să educe conştiinţa politică a muncitorilor». Articolul cu titlul de mai sus, scris de Vladimir Ilici, a intrat într-adevăr în primul număr al ziarului «Rabocee Delo», care însă n-a mai apărut, fiind confiscat, după cum se ştie, la 9 decembrie 1895, cînd a avut loc arestarea lui Volodea şi a tovarăşilor săi. Am citit articolul, ca şi restul materialelor destinate atunci primului număr al ziarului «Rabocee Delo». Reproducerea acestui număr la mimeograf era o operaţie dificilă şi pregătirile au durat mult. Îmi amintesc cu cît sarcasm era atacat ministrul şi cît de popular era stilul întregului articol.

Insist atît de mult asupra tuturor acestor amănunte pentru a arăta că n-au avut dreptate acei care, pentru a-şi justifica orientarea manifestată pe atunci spre «economism», au invocat mai tîrziu faptul că şi Vladimir Ilici scria pe vremea aceea manifeste pe teme economice. Deoarece ziarul, care cuprindea acest editorial politic a fost confiscat, iar Vladimir Ilici înlăturat de pe arena politică timp de peste patru ani, argumentul lor părea întemeiat, deşi în scurtul timp cît a fost liber înainte de deportare, iar apoi în închisoare şi în deportare, Vladimir Ilici a avut în această privinţă o atitudine destul de categorică pentru a nu putea fi învinuit de «economism». Este suficient să amintim fie numai şi protestul scris de el din deportare împotriva «Credo»-ului[2] Kuskovei.

Încă de la început Ilici a avut o orientare politică clară. Ea rezulta din doctrina lui Marx just înţeleasă şi era conformă cu concepţiile grupului «Eliberarea muncii», care a pus bazele social-democraţiei ruse, mai exact, cu concepţiile întemeietorului acestui grup — Plehanov. Vladimir Ilici cunoştea bine punctul de vedere al lui Plehanov din lucrările lui şi, afară de aceasta, l-a cunoscut şi personal în vara anului 1895, cînd a fost în străinătate. Pretextul oficial invocat de Vladimir Ilici ca scop al călătoriei era nevoia de a se odihni şi de a se trata după o pneumonie; dar scopul real al călătoriei a fost de a intra în legătură cu grupul «Eliberarea muncii».

Vladimir Ilici a fost foarte mulţumit de călătoria sa, care a avut pentru el o deosebită însemnătate. Plehanov s-a bucurat întotdeauna de un mare prestigiu în ochii lui Vladimir Ilici. Cu acelaşi prilej el s-a apropiat foarte mult de Akselrod. La înapoiere ne-a povestit că relaţiile care se stabiliseră între el şi Plehanov, deşi bune, erau destul de reci, pe cînd de Akselrod se apropiase mai mult; între ei se născuseră legături de prietenie. Vladimir Ilici ţinea foarte mult la părerile lui Plehanov şi Akselrod. Mai tîrziu, din deportare, le-a trimis spre publicare broşura sa «Sarcinile social-democraţilor ruşi». Cînd i-am adus la cunoştinţă că bătrînii au apreciat broşura, el mi-a scris: «Faptul că ei (bătrînii) sînt de acord cu lucrările mele este pentru mine lucrul cel mai de preţ cu putinţă». După ce s-a întîlnit cu dînşii, Vladimir Ilici a pornit cu şi mai multă hotărîre şi energie pe calea organizării partidului politic al social-democraţilor în Rusia.

O dată înapoiat din străinătate, Vladimir Ilici a venit la noi, la Moscova, şi ne-a povestit multe despre călătoria sa şi despre discuţiile avute. Era nespus de mulţumit şi de voios, aş zice chiar radios, şi aceasta mai ales fiindcă izbutise să treacă peste graniţă literatură ilegală.

Vladimir Ilici ştia că el, ca şi oricare alt membru al familiei sale, este foarte suspectat; de aceea nici nu intenţiona să aducă nimic clandestin. Aflîndu-se însă în străinătate, el n-a putut să reziste ispitei şi şi-a cumpărat o valiză cu fund dublu. Pe atunci metoda obişnuită de a transporta tipărituri ilegale era de a le ascunde în spaţiul dintre două funduri. În atelierele din străinătate, valizele acestea erau lucrate cu multă îngrijire, dar şi procedeul era arhicunoscut de poliţie. Toată speranţa era că nu va fi cercetată fiecare valiză. La controlul vamal însă valiza lui Vladimir Ilici a fost răsucită pe toate feţele, şi vameşii i-au mai ciocănit şi fundul. Vladimir Ilici, care ştia că aceasta este calea prin care vameşii cu experienţă îşi dau seama dacă există un fund dublu, era sigur că fusese descoperit. Faptul că scăpase totuşi cu bine şi că predase valiza la Petersburg, unde de asemenea reuşise s-o golească de conţinutul ei, îl făcea să fie foarte bine dispus; în această dispoziţie a venit la noi, la Moscova.

 

4. Urmărirea şi arestarea

Se prea poate, totuşi, ca Vladimir Ilici să nu se fi înşelat şi conţinutul ascuns al valizei să fi fost într-adevăr descoperit. Dar, aşa cum se obişnuia, cel care era astfel descoperit nu era arestat imediat, pentru ca autorităţile să poată da de firul tuturor celor care primeau şi difuzau literatură şi să poată pune la cale în felul acesta un mare proces.

În toamna anului 1895 Vladimir Ilici era urmărit pas cu pas. El mi-a vorbit despre aceasta cu prilejul vizitei pe care i-am făcut-o către sfîrşitul toamnei aceluiaşi an. Mi-a cerut ca, în cazul cînd va fi arestat, să n-o las pe mama să plece la Petersburg. Ei i-ar fi venit foarte greu să alerge pe la diferitele autorităţi ca să intervină pentru el, căci şi-ar fi amintit cum a bătut drumurile în împrejurări asemănătoare pentru fiul ei mai mare. Cu prilejul acestei vizite l-am cunoscut la fratele meu pe V. A. Şelgunov, pe atunci încă un muncitor tînăr şi voinic.

Vladimir Ilici mi-a povestit cum izbutise în cîteva rînduri să scape de copoi. Avea ochiul ager, era iute de picior şi ţin minte că istorisirile lui pline de vervă, însoţite de rîsul său vesel erau foarte amuzante. Îmi amintesc mai cu seamă de următoarea întîmplare. Un copoi îl urmărea cu multă încăpăţînare. Vladimir Ilici nu voia cu nici un chip să-l aducă pînă la casa spre care pornise, dar nici să scape de el nu putea. Trăgînd cu coada ochiului la acest nedorit tovarăş de drum, îl observă cum se pitise în dosul unei porţi. Atunci el intră în fugă în aceeaşi casă şi de acolo văzu cu satisfacţie cum se frămînta copoiul care ieşise din ascunzătoare şi nu-l mai vedea.

«M-am instalat pe scaunul portarului — îmi povestea el — unde nu puteam fi zărit, iar prin fereastră observam totul şi mă distram văzînd în ce încurcătură se află. Un om care cobora scara a privit foarte mirat la individul care şedea pe scaunul portarului şi se tăvălea de rîs».

Dar chiar dacă cu multă abilitate izbutea uneori să scape de urmărire, tot poliţia, portarii (care pe atunci erau un fel de poliţişti ai caselor) şi haitele de spioni erau mai tari. Şi în cele din urmă aceştia izbutiră să descopere pe Vladimir Ilici şi pe tovarăşii lui, care nu erau decît o mînă de oameni şi trebuiau să facă o mulţime de lucruri interzise: să se întîlnească în adunări conspirative, să viziteze acasă pe muncitorii puşi sub observaţie şi urmăriţi, să procure şi să răspîndească literatură ilegală, să scrie, să tipărească şi să difuzeze manifeste etc. Diviziunea muncii era foarte slabă, fiindcă existau prea puţini activişti, şi de aceea fiecare atrăgea numaidecît atenţia poliţiei. Apoi, în afara copoilor de pe stradă, mai erau şi agenţii provocatori, care pătrundeau în cercuri; unul dintre ei era pe atunci dentistul Mihailov, care, deşi nu făcea parte din cercul în care activa Vladimir Ilici, era totuşi informat despre toate cercurile. În cercurile muncitoreşti erau de asemenea introduşi astfel de agenţi provocatori; afară de aceasta, muncitorii erau pe atunci naivi şi cădeau uşor în capcană. În acea perioadă ilegaliştii nu se prea «plimbau» mult timp în libertate. În toamna anului 1895 munca ilegală abia lua dezvoltare, iar la 9 decembrie Vladimir Ilici şi cei mai mulţi dintre tovarăşii săi au şi fost «scoşi din circulaţie».

Aşadar, prima perioadă de activitate a lui Vladimir Ilici s-a încheiat cu închisoarea. Dar în aceşti doi ani şi jumătate atît el însuşi cît şi mişcarea social-democrată din Rusia au străbătut o etapă importantă. În aceşti ani Vladimir Ilici a dus lupte hotărîtoare împotriva narodnicilor, s-a manifestat net ca revoluţionar marxist, combătînd diferitele devieri şi a stabilit legături cu grupul marxiştilor ruşi din străinătate, care iniţiaseră răspîndirea marxismului în Rusia. Dar cel mai important este că el a început activitatea practică, a luat legătură cu muncitorii şi a activat în calitate de conducător şi organizator al partidului într-o perioadă cînd — date fiind condiţiile de atunci din Rusia — era pusă la îndoială posibilitatea de a întemeia un partid. Şi deşi partidul a fost creat (a avut loc primul său Congres) pe cînd Vladimir Ilici lipsea, aflîndu-se în deportare, el a luat totuşi fiinţă sub directa lui influenţă şi după ce Ilici pusese bazele primei organizaţii politice social-democrate din Petersburg, după ce se hotărîse înfiinţarea primului ziar politic şi după ce fuseseră organizate — la Petersburg şi la Moscova — primele greve mari.

 

 

VI. Vladimir Ilici la închisoare

 


 

[1]. M. P. Iasneva-Golubera. - A. E.

[2]. - Profesiune de credinţă. - A. E.

 


 

1). N. A. Nekrasov, Opere alese, vol. I, editura «Cartea rusă», 1955, pag. 119-120. - Nota Trad.

2). V. A. Şelgunov a murit în 1939. - Nota Red.