În primăvara anului 1897 am primit în gazdă la mine, cu recomandaţia unui conţopist de la plasă, pe un deportat politic abia sosit la Şuşenskoe şi care, după cum am aflat mai tîrziu, nu era altul decît Vladimir Ilici Lenin.
În primele zile Lenin a locuit în aceeaşi cameră cu noi, după aceea a cerut să-i dăm o cameră separată. Şi i-am dat o cămăruţă mică de tot în locuinţa noastră, în care Vladimir Ilici a stat paisprezece luni. În cameră am pus un pat de lemn, o masă şi patru scaune simple. Mai tîrziu i-am făcut şi poliţe pentru cărţi.
Dar cu toate că Vladimir Ilici închiriase o cameră separată, îşi ducea viaţa laolaltă cu noi. Mînca adeseori cu noi la masă, dintr-o singură strachină, cum se obişnuieşte la ţărani, stătea cu noi de vorbă şi rîdea împreună cu noi cu rîsul lui puternic şi molipsitor. Ce om simplu şi prietenos era Vladimir Ilici, cît era de vesel şi plin de viaţă!
Adeseori mergeam cu el la vînat. O dată am fost la o vînătoare de cinci zile. Am locuit într-un bordei, ne-am tîrît prin mlaştini. Tare-i mai plăcea lui Vladimir Ilici vînătoarea! Uneori îşi lua puşca lui cea veche şi rătăcea zile întregi prin mlaştini; vînat mult nu prea aducea, dar era tare mulţumit.
Iarna, Vladimir Ilici şi-a făcut un fel de gheţuş, pe care patina adeseori.
Tovarăşul Lenin se interesa mult de viaţa ţăranilor; toţi cei care i se adresau găseau la el ajutor.
Vladimir Ilici muncea mult, tot timpul scria, citea. Îmi spunea că traduce nişte cărţi.
Îl dusesem de vreo două-trei ori pe Vladimir Ilici la tovarăşii din Minusinsk. Într-o zi îmi spuse:
— Astăzi ar trebui să merg la Minusinsk. Îl întrebai:
— Dar ai permisie?
— Nu — îmi răspunse el. — Dar nici nu-i nevoie, mergem noi şi fără ea.
Am plecat la Minusinsk şi ne-am întors peste noapte. La popasuri îl ascundeam sub paie. Cînd ne-am întors la Şusenskoe, au picat pe neaşteptate patru jandarmi. Nu i-am lăsat să intre în casă. Ieşii în stradă şi ei mă întrebară:
— Deportatul e acasă?
— Acasă — le-am răspuns eu.
— Se poate intra?
— Mă duc să-1 întreb pe chiriaş, şi dacă vă dă voie, puteţi intra — le-am spus eu.
Aşa era porunca: atunci cînd jandarmii vin singuri, fără supraveghetor, să nu-i las să intre la Lenin fără învoirea lui. Cum deschisei uşa izbei, Vladimir Ilici îmi strecură un bileţel: «Na — îmi spuse el. —Dă-li-l» — adică jandarmilor. Jandarmii au citit bileţelul pe rînd, s-au liniştit şi au plecat.
Cînd m-am reîntors în izbă, Vladimir Ilici m-a întrebat:
— Ei, unde-s oaspeţii? I-am răspuns:
— Pe noi nu ne pofteşte nimeni la ospăţ, atunci de ce să-i poftim noi pe ei?
Multă vreme a rîs Vladimir Ilici cu poftă de această întîmplare. Cînd au venit la Şusenskoe Nadejda Konstantinovna cu mama ei, s-au mutat în gazdă la familia Petrov.