Prin ce este determinat preţul unei mărfi?
Prin concurenţa dintre cumpărători şi vînzători, prin raportul dintre cerere şi ofertă. Concurenţa prin care este determinat preţul unei mărfi are trei aspecte.
Aceeaşi marfă este oferită de diferiţi vînzători. Acela care va vinde mărfuri la fel de bune cu preţul cel mai ieftin este sigur că va înlătura pe ceilalţi vînzători şi că-şi va asigura desfacerea cea mai mare. Vînzătorii îşi dispută deci reciproc desfacerea, piaţa. Fiecare dintre ei vrea să vîndă, să vîndă cît mai mult, şi, dacă e posibil, să vîndă numai el, excluzîndu-i pe ceilalţi vînzători. De aceea unul vinde mai ieftin decît celălalt. Are loc aşadar o concurenţă între vînzători, care face să scadă preţul mărfurilor oferite de ei.
Are însă loc o concurenţă şi între cumpărători, care, la rîndul ei, face să crească preţul mărfurilor oferite.
În sfîrşit, are loc o concurenţă între cumpărători şi vînzători. Primii vor să cumpere cît mai ieftin cu putinţă, ceilalţi vor să vîndă cît mai scump cu putinţă. Rezultatul acestei concurenţe dintre cumpărători şi vînzători va depinde de raportul dintre cele două părţi ale concurenţei arătate mai sus, adică de faptul dacă este mai puternică concurenţa din armata cumpărătorilor sau concurenţa din armata vînzătorilor. Industria pune faţă în faţă pe cîmpul de luptă două armate, dintre care fiecare în parte duce o luptă şi în propriile ei rînduri, în mijlocul propriilor ei trupe. Armata în sînul căreia are loc încăierarea cea mai mică o învinge pe cea adversă.
Să presupunem că pe piaţă se află 100 de baloturi de bumbac şi în acelaşi timp cumpărători pentru 1.000 de baloturi de bumbac. În acest caz, cererea este deci de zece ori mai mare decît oferta. Concurenţa dintre cumpărători va fi prin urmare foarte puternică, fiecare dintre ei voind să pună mîna pe un balot, ba, dacă se poate, pe toată suta de baloturi. Acest exemplu nu este o ipoteză arbitrară. În istoria comerţului am avut perioade de recolte proaste de bumbac, cînd cîţiva capitalişti asociaţi au căutat să acapareze nu o sută de baloturi, ci toată rezerva de bumbac a pămîntului. În exemplul dat de noi, fiecare cumpărător va căuta deci să-l scoată din luptă pe celălalt, oferind un preţ relativ mai mare pentru balotul de bumbac. Văzînd trupele armatei duşmane angajate într-o luptă intestină înverşunată şi fiind absolut siguri de vînzarea tuturor celor 100 de baloturi de bumbac ale lor, vînzătorii de bumbac se vor feri să se încaiere între ei şi să scadă preţul bumbacului într-un moment în care adversarii lor se întrec să-l ridice. Aşadar, în armata vînzătorilor a coborît deodată pacea. Ei stau ca un singur om în faţa cumpărătorilor, îşi încrucişează filozofic braţele, şi pretenţiile lor n-ar mai cunoaşte limite dacă ofertele, chiar şi ale celor mai insistenţi cumpărători, n-ar avea limitele lor foarte precise,
Aşadar, dacă oferta unei mărfi e mai mică decît cererea acestei mărfi, între vînzători are loc o concurenţă foarte slabă, sau nu are loc nici o concurenţă. În aceeaşi proporţie în care scade această concurenţă, creşte concurenţa dintre cumpărători. Rezultatul: o creştere mai mult sau mai puţin însemnată a preţurilor mărfurilor.
După cum se ştie, mai frecvent este cazul invers, avînd un rezultat invers. O precumpănire considerabilă a ofertei asupra cererii, concurenţă desperată între vînzători, lipsă de cumpărători, desfacerea mărfurilor la preţuri derizorii.
Dar ce înseamnă creşterea şi scăderea preţurilor, ce înseamnă preţ mare, preţ mic? Un grăunte de nisip privit la microscop este mare, iar un turn este mic în comparaţie cu un munte. Şi dacă preţul este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă, atunci prin ce este determinat raportul dintre cerere şi ofertă?
Să ne adresăm primului burghez întîlnit în cale. Fără să stea prea mult pe gînduri, întocmai ca un nou Alexandru Macedon, el va tăia acest nod metafizic cu ajutorul tablei înmulţirii. Dacă producerea mărfii pe care o vînd - ne va spune el - m-a costat 100 de mărci şi la vînzarea ei obţin - bineînţeles după un interval de un an - 110 mărci, acesta este un profit modest, onest, decent. Dacă însă la vînzare obţin 120 sau 130 de mărci, înseamnă că am realizat un profit mare; iar dacă aş obţine 200 de mărci, apoi acesta ar fi un profit extraordinar, enorm. Ce-i serveşte, aşadar, burghezului ca măsură a cîştigului? Cheltuielile de producţie a mărfii sale. Dacă în schimbul acestei mărfi el primeşte o anumită cantitate de alte mărfuri a căror producţie a costat mai puţin, atunci a pierdut. Dacă în schimbul mărfii sale primeşte o anumită cantitate de alte mărfuri, a căror producţie a costat mai mult, atunci a cîştigat. Şi burghezul calculează scăderea sau creşterea cîştigului său după numărul de grade cu care valoarea de schimb a mărfii sale se găseşte sub zero sau deasupra lui zero, adică sub cheltuielile de producţie sau deasupra lor.
Am văzut deci că raportul variabil dintre cerere şi ofertă provoacă cînd creşterea, cînd scăderea preţurilor, cînd preţuri mari, cînd preţuri mici. Dacă preţul unei mărfi se urcă foarte mult din cauza ofertei slabe sau din cauza creşterii disproporţionate a cererii, atunci preţul unei alte mărfi oarecare scade în mod necesar în aceeaşi proporţie; căci preţul unei mărfi nu poate face decît să exprime în bani raportul în care terţe mărfuri sînt schimbate cu ea. Dacă, de pildă, preţul unui cot de ţesătură de mătase se ridică de la 5 la 6 mărci[1], atunci preţul argintului a scăzut în raport cu preţul mătăsii, şi la fel a scăzut în raport cu preţul mătăsii, preţul tuturor celorlalte mărfuri care au rămas la vechile lor preţuri. Trebuie să se dea o cantitate mai mare din acestea în schimbul aceleiaşi cantităţi de mătase. Ce urmare va avea urcarea preţului unei mărfi? O mulţime de capitaluri se vor îndrepta spre ramura industrială prosperă, şi acest aflux de capitaluri în domeniul industriei favorizate va dura pînă cînd profitul în ramura respectivă va scădea pînă la nivelul obişnuit, sau, mai bine zis, pînă cînd, din cauza supraproducţiei, preţul produselor ramurii respective va scădea sub cheltuielile de producţie.
Invers, dacă preţul unei mărfi scade sub cheltuielile ei de producţie, capitalurile se vor retrage din producţia mărfii respective. Cu excepţia cazului în care o ramură industrială nu mai corespunde cerinţelor vremii şi deci trebuie să dispară, producţia mărfii respective, adică oferta ei, va scădea prin această fugă a capitalurilor pînă cînd ea va corespunde cererii, deci pînă cînd preţul ei se va ridica din nou la nivelul cheltuielilor ei de producţie sau, mai bine zis, pînă cînd oferta va fi scăzut sub cerere, adică pînă cînd preţul ei se va urca iarăşi peste cheltuielile ei de producţie, căci preţul curent[2]al unei mărfi se află întotdeauna peste sau sub cheltuielile ei de producţie.
După cum vedem, capitalurile emigrează şi imigrează în permanenţă din domeniul unei industrii în domeniul alteia. Preţul urcat provoacă o imigrare prea puternică, iar preţul scăzut o emigrare prea puternică.
Dintr-un alt punct de vedere am putea arăta că nu numai oferta este determinată de cheltuielile de producţie, ci şi cererea. Dar aceasta ne-ar îndepărta prea mult de tema noastră.
Am văzut adineauri că oscilaţiile ofertei şi ale cererii fac ca preţul unei mărfi să revină mereu la nivelul cheltuielilor ei de producţie. E drept că adevăratul preţ al unei mărfi se află întotdeauna peste sau sub cheltuielile de producţie; dar creşterea şi scăderea se completează reciproc, aşa încît, dacă totalizăm fluxul şi refluxul industriei într-un anumit interval de timp, mărfurile sînt schimbate între ele corespunzător cheltuielilor lor de producţie, preţul lor este deci determinat de cheltuielile lor de producţie.
Această determinare a preţului prin cheltuielile de producţie nu trebuie înţeleasă în sensul în care o înţeleg economiştii. Economiştii spun că preţul mediu al mărfurilor este egal cu cheltuielile de producţie; aceasta ar fi legea. Mişcarea anarhică prin care urcarea este compensată de scădere, iar scăderea de urcare, ei o consideră drept întîmplare. Tot atît de justificat ar fi să se considere - şi acesta a şi fost cazul altor economişti - oscilaţiile preţurilor drept lege şi determinarea lor prin cheltuielile de producţie drept întîmplare. Dar numai aceste oscilaţii care, examinate mai de aproape, aduc cu sine ravagiile cele mai grozave şi, asemenea unor cutremure de pămînt, zdruncină din temelii societatea burgheză, numai aceste oscilaţii determină, în desfăşurarea lor, preţul prin cheltuielile de producţie. Mişcarea de ansamblu a acestei dezordini este ordinea ei. În desfăşurarea acestei anarhii industriale, în această mişcare circulară, concurenţa compensează, ca să spunem aşa, o extravaganţă prin cealaltă.
Vedem, aşadar, că preţul unei mărfi este determinat de cheltuielile ei de producţie în aşa fel, încît perioadele în care preţul acestei mărfi creşte peste cheltuielile de producţie sînt compensate de perioadele în care el scade sub cheltuielile de producţie, şi invers. Fireşte că acest lucru nu este valabil pentru un produs industrial izolat dat, ci numai pentru întreaga ramură industrială. Acest lucru nu este valabil deci nici pentru industriaşul izolat, ci numai pentru întreaga clasă a industriaşilor.
Determinarea preţului prin cheltuielile de producţie este identică cu determinarea preţului prin timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi, deoarece cheltuielile de producţie se compun din: 1) materii prime şi[3] uzura uneltelor de muncă[4], adică din produse industriale a căror producere a costat un anumit număr de zile de muncă şi care reprezintă deci o anumită[5] cantitate de timp de muncă, şi 2) din muncă nemijlocită, a cărei măsură este tocmai timpul.
Or, aceleaşi legi generale care reglează în genere preţul mărfurilor reglează, fireşte, şi salariul, preţul muncii.
Salariul ba va creşte, ba va scădea, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, în funcţie de felul cum se va desfăşura concurenţa dintre cumpărătorii forţei de muncă, capitaliştii, şi vînzătorii forţei de muncă, muncitorii. Oscilaţiile salariului corespund în general oscilaţiilor preţurilor mărfurilor. Dar în cadrul acestor oscilaţii preţul muncii va fi determinat de cheltuielile de producţie, de timpul de muncă necesar pentru producerea acestei mărfi, forţa de muncă[6].
Care sînt deci cheltuielile de producţie a forţei de muncă[7]?
Sînt cheltuielile necesare pentru a-l menţine pe muncitor ca muncitor şi pentru a-l forma ca muncitor.
De aceea, cu cît o muncă cere un timp de calificare mai scurt, cu atît cheltuielile de producţie a muncitorului sînt mai mici, cu atît preţul muncii sale, salariul său este mai redus. În ramurile industriale care aproape nu necesită nici un timp de calificare, simpla existenţă fizică a muncitorului fiind suficientă, cheltuielile de producţie necesare pentru a-l produce pe muncitor se mărginesc aproape numai la mărfurile necesare pentru a-l menţine în viaţă şi[8] capabil de a munci[9]. De aceea preţul muncii sale va fi determinat de preţul mijloacelor de subzistenţă necesare.
Aici intervine însă şi un alt considerent.
Calculînd cheltuielile sale de producţie şi, pe baza lor, preţul produselor, fabricantul ţine seama şi de uzura uneltelor de muncă. Dacă, de pildă, o maşină îl costă 1 000 de mărci[10] şi această maşină se uzează în zece ani, atunci el adaugă anual 100 de mărci la preţul mărfurilor, pentru ca după zece ani să poată înlocui maşina uzată cu alta nouă. La fel trebuie incluse, în cheltuielile de producţie a forţei de muncă simple, cheltuielile de perpetuare, care dau clasei muncitoare posibilitatea să se înmulţească şi să înlocuiască pe muncitorii uzaţi cu alţii noi. Prin urmare uzura muncitorului este pusă la socoteală la fel ca şi uzura maşinii.
Aşadar cheltuielile de producţie a forţei de muncă[11] simple se reduc la cheltuielile de întreţinere şi de perpetuare a muncitorului. Preţul acestor cheltuieli de întreţinere şi de perpetuare constituie salariul. Salariul astfel determinat se numeşte salariu minim. Acest salariu minim ca de altfel în genere determinarea preţurilor mărfurilor prin cheltuielile lor de producţie, nu se referă la individul izolat, ci la specie. Sînt muncitori, milioane de muncitori, care nu primesc destul ca să se poată întreţine şi perpetua; dar salariul întregii clase muncitoare se egalizează în cadrul oscilaţiilor lui la nivelul acestui minim.
Acum, după ce ne-am lămurit în ceea ce priveşte legile cele mai generale, care reglează atît salariul cît şi preţul oricărei alte mărfi, putem să trecem la o cercetare mai amănunţită a temei noastre.
[1]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Preţul de piaţă. - Nota red. Editurii Politice
[3].-[4]. Înn „N. Rh. Z.“: unelte. - Nota red. Editurii Politice
[5].În „N. Rh. Z.“: o cantitate determinată. - Nota red. Editurii Politice
[6].În „N. Rh. Z.“: munca. - Nota red. Editurii Politice
[7].În „N. Rh. Z.“: muncii însăşi. - Nota red. Editurii Politice
[8].-[9]. În „N. Rh. Z.“ lipsesc aceste cuvinte. - Nota red. Editurii Politice
[10]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci. - Nota red. Editurii Politice
[11]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice