Mărfurile nu pot merge singure la piaţă şi nu se pot schimba singure. Trebuie, aşadar, să ne îndreptăm privirile spre cei care le deţin, spre posesorii de mărfuri. Mărfurile sînt lucruri; ele sînt deci neputincioase în faţa omului. Dacă nu i se supun, el poate să recurgă la forţă, cu alte cuvinte poate să le ia37). Pentru a raporta aceste lucruri unul la altul ca mărfuri trebuie ca posesorii lor să se raporteze unii la alţii ca persoane a căror voinţă sălăşluieşte în aceste lucruri; astfel un posesor de mărfuri poate numai de comun acord cu alt posesor de mărfuri, prin urmare numai printr-un act voliţional comun, să-şi însuşească o marfă străină înstrăinînd propria sa marfă. Ei trebuie, aşadar, să se recunoască în mod reciproc proprietari privaţi. Această relaţie juridică a cărei formă o constituie contractul, indiferent dacă este sau nu consfinţit prin lege, este o relaţie voliţională, în care se reflectă relaţia economică. Conţinutul acestei relaţii juridice sau voliţionale este dat de însăşi relaţia economică38). Persoanele există aici una pentru alta numai ca reprezentanţi ai mărfurilor, prin urmare ca posesori de mărfuri. De altfel, în continuarea expunerii noastre vom vedea că măştile economice specifice ale persoanelor nu sînt decît personificări ale relaţiilor economice în care ele apar una faţă de alta în calitate de purtători ai acestora.
Posesorul de mărfuri se deosebeşte de marfă mai ales prin faptul că pentru aceasta din urmă oricare alt corp-marfă nu este decît o formă de manifestare a propriei ei valori. Nivelatoare şi cinică din fire, ea e gata oricînd să-şi schimbe nu numai sufletul, dar şi trupul, cu oricare altă marfă, fie ea mai puţin atrăgătoare chiar decît Maritornei). Această incapacitate a mărfii de a sesiza însuşirile concrete ale altor corpuri-marfă este suplinită de posesorul de mărfuri prin propriile sale cinci simţuri, sau chiar mai multe. Pentru el marfa sa nu are o valoare de întrebuinţare nemijlocită. Altfel el n-ar duce această marfă la piaţă. Ea are valoare de întrebuinţare pentru alţii. Pentru el valoarea de întrebuinţare nemijlocită a mărfii constă în a fi purtător al valorii de schimb, deci un mijloc de schimb39). Din această cauză, el vrea să o înstrăineze şi să obţină în schimb alte mărfuri a căror valoare de întrebuinţare îi este necesară. Toate mărfurile sînt non-valori de întrebuinţare pentru posesorii lor şi valori de întrebuinţare pentru non-posesorii lor. Prin urmare ele trebuie să treacă în permanenţă dintr-o mînă în alta. Dar această trecere dintr-o mînă în alta reprezintă schimbul lor, iar în cadrul schimbului ele sînt raportate unele la altele ca valori şi se realizează ca valori. Mărfurile trebuie prin urmare să se realizeze ca valori înainte de a avea posibilitatea să se realizeze ca valori de întrebuinţare.
Pe de altă parte, înainte de a se realiza ca valori ele trebuie să se afirme ca valori de întrebuinţare, deoarece munca omenească cheltuită pentru producerea lor este luată în considerare numai în măsura în care a fost cheltuită într-o formă utilă pentru alţii. Că munca este utilă pentru alţii şi că, prin urmare, produsul ei satisface trebuinţele altora, poate să confirme însă numai schimbul.
Orice posesor de mărfuri vrea să-şi înstrăineze marfa numai în schimbul unei mărfi a cărei valoare de întrebuinţare satisface o trebuinţă a sa. Din acest punct de vedere, pentru el schimbul este un proces pur individual. Pe de altă parte, el vrea să-şi realizeze marfa ca valoare, adică să-şi realizeze marfa în oricare altă marfă de aceeaşi valoare, indiferent dacă propria sa marfă are sau nu valoare de întrebuinţare pentru posesorul celeilalte mărfi. Din acest punct de vedere, pentru el schimbul este un proces social general. Dar unul şi acelaşi proces nu poate să fie în acelaşi timp pentru toţi posesorii de mărfuri numai un proces individual şi totodată numai un proces social general.
Dacă privim lucrurile mai de aproape, vedem că pentru fiecare posesor de marfă orice marfă străină are rolul de echivalent special al mărfii lui, de aceea marfa lui are rolul de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri. Întrucît însă toţi posesorii de marfă fac acelaşi lucru, nici o marfă nu este echivalent general, deci mărfurile nu posedă nici forma relativă generală a valorii, în care ele s-ar echivala ca valori şi ar putea fi comparate ca mărimi-valoare. Aşadar, ele nu stau faţă în faţă ca mărfuri, ci pur şi simplu ca produse sau ca valori de întrebuinţare.
În această situaţie dificilă, posesorii noştri de marfă gîndesc ca Fausti). La început a fost fapta38. Ei au acţionat deci încă înainte de a fi gîndit. Legile naturii mărfurilor se manifestă în instinctul natural al posesorilor de marfă. Ei îşi pot compara mărfurile ca valori şi deci ca mărfuri, numai raportîndu-le la altă marfă ca echivalent general. Acest fapt a reieşit din analiza mărfii. Dar numai acţiunea socială poate să transforme o marfă anumită în echivalent general. Acţiunea socială a tuturor mărfurilor desprinde, aşadar, o anumită marfă, în care îşi exprimă valoarea toate celelalte mărfuri. Astfel, forma naturală a acestei mărfi devine forma de echivalent socialmente valabilă. Datorită acestui proces social, funcţia de echivalent general devine funcţia socială specifică a mărfii desprinse. Ea devine bani.
„Illi unum consilium habent et virtutem et potestatem suam bestiae tradunt. Et ne quis possit emere aut vendere, nisi qui habet characterem aut noraen bestiae, aut numerum norninis ejus“*9 (Apocalipsul39).
Cristalul-bani este un produs necesar al procesului schimbului, în cadrul căruia produse diferite ale muncii sînt de fapt considerate egale între ele şi prin urmare transformate de fapt în mărfuri. Procesul istoric al extinderii şi adîncirii schimbului dezvoltă contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascunsă în natura mărfii. Nevoia circulaţiei ca această contradicţie să se exteriorizeze impune apariţia unei forme de sine stătătoare a valorii mărfurilor şi nu se realizează definitiv decît prin dedublarea mărfii în marfă şi bani. Prin urmare, în măsura în care se efectuează transformarea produselor muncii în mărfuri, se efectuează şi transformarea mărfii în bani40).
Schimbul nemijlocit de produse are, pe de o parte, forma expresiei simple a valorii, dar pe de altă parte el nu o are încă. Această formă era: x marfă A = y marfă B. Forma schimbului nemijlocit de produse este: x obiect de întrebuinţare A = y obiect de întrebuinţare B41). Aici obiectele A şi B nu sînt mărfuri înainte de schimb, ele devin mărfuri numai datorită schimbului. Prima condiţie pentru ca un obiect de întrebuinţare să devină o valoare de schimb potenţială este existenţa sa ca non-valoare de întrebuinţare, ca o cantitate de valoare de întrebuinţare care să depăşească trebuinţele imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sînt exterioare omului şi prin urmare pot fi înstrăinate. Pentru ca această înstrăinare să fie reciprocă, este suficient ca oamenii să se întîlnească, printr-un acord tacit, în calitate de proprietari privaţi ai lucrurilor ce pot fi înstrăinate, deci şi în calitate de persoane independente una de alta. Asemenea relaţii de înstrăinare reciprocă nu există însă între membrii unei obşti primitive, fie ea familie patriarhală, veche comunitate hindusă, stat al incaşilor40 etc. Schimbul de mărfuri începe acolo unde se termină comunitatea, la punctele ei de contact cu alte comunităţi sau cu membrii altor comunităţi. De îndată ce lucrurile devin mărfuri în relaţiile externe, ele devin mărfuri, prin retroacţiune, şi în relațiile dintre membrii aceleiaşi comunităţi. Iniţial raportul cantitativ în care se efectuează schimbul este cu totul întîmplător. Mărfurile se schimbă în virtutea unui act voliţional al posesorilor lor de a le înstrăina reciproc. Treptat, nevoia de obiecte de întrebuinţare străine se statorniceşte. Prin repetare constantă, schimbul devine un proces social regulat. Cu timpul, cel puţin o parte din produsele muncii sînt produse intenţionat în vederea schimbului. Din acest moment se statorniceşte, pe de o parte, separarea dintre utilitatea lucrurilor pentru întrebuinţarea nemijlocită şi utilitatea lor pentru schimb. Valoarea lor de întrebuinţare se desparte de valoarea lor de schimb. Pe de altă parte, raportul cantitativ în care se efectuează schimbul devine dependent de însăşi producţia lor. Uzul le fixează ca mărimi-valoare.
În schimbul nemijlocit de produse, fiecare marfă este în mod nemijlocit mijloc de schimb pentru posesorul ei şi echivalent pentru non-posesorul ei, dar numai în măsura în care este valoare de întrebuinţare pentru acesta. Prin urmare obiectul schimbat încă nu dobîndeşte o formă-valoare independentă de propria sa valoare de întrebuinţare sau de trebuinţele individuale ale celor care schimbă. Necesitatea acestei forme se dezvoltă însă pe măsură ce creşte numărul şi varietatea mărfurilor care intră în procesul schimbului. Problema se naşte simultan cu mijloacele de rezolvare a ei. Circulaţia mărfurilor, în cadrul căreia posesorii de mărfuri îşi schimbă propriile produse pe diferite alte produse şi le compară unele cu altele, nu are loc niciodată fără ca diferitele mărfuri ale diferiţilor posesori să nu fie schimbate pe o a treia marfă şi comparate cu ea ca valori. Această a treia marfă, devenind echivalent pentru diferite alte mărfuri, capătă în mod nemijlocit, deşi într-un cadru limitat, forma de echivalent general sau social. Această formă de echivalent general apare şi dispare o dată cu contactul social momentan care a generat-o. Ea revine în mod alternativ şi temporar unei mărfi sau alteia. O dată cu dezvoltarea schimbului de mărfuri ea revine însă exclusiv anumitor mărfuri, sau se cristalizează în forma bani. La început, întîmplarea hotărăşte cu care marfă se contopeşte această formă. În genere însă, două împrejurări au rolul hotărîtor în această privinţă. Forma bani se contopeşte sau cu cele mai importante obiecte obţinute prin schimbul cu exteriorul, care constituie de fapt forma naturală de manifestare a valorii de schimb a produselor locale, sau cu obiectul de întrebuinţare, care constituie elementul principal al avuţiei locale care poate fi înstrăinată, de pildă vitele. Popoarele nomade sînt primele la care se dezvoltă forma bani, deoarece întreaga lor avuţie este mobilă, deci poate fi înstrăinată imediat, şi deoarece prin felul lor de viaţă ele intră în permanenţă în contact cu alte comunităţi, ceea ce stimulează schimbul de produse. Adesea oamenii l-au folosit chiar pe om, în situaţia de sclav, ca material bănesc iniţial, niciodată însă pămîntul. Asemenea idee nu putea să apară decît în societatea burgheză dezvoltată. Ea datează din ultima treime a secolului al XVII-lea, iar prima încercare de a o pune în practică pe scară naţională a fost făcută abia un secol mai tîrziu, în timpul revoluţiei burgheze franceze.
Pe măsură ce schimbul de mărfuri depăşeşte limitele locale, iar valoarea mărfurilor devine, treptat, materializare a muncii omeneşti în general, forma bani revine unor mărfuri care prin natura lor sînt potrivite să îndeplinească funcţia socială de echivalent general, ea revine metalelor nobile.
Faptul că „aurul şi argintul nu sînt prin natura lor bani, dar că banii sînt prin natura lor aur şi argint“42) demonstrează congruenţa dintre proprietăţile naturale ale acestor metale şi funcţiile banilor43). Pînă în prezent nu cunoaştem însă decît una din funcţiile banilor, aceea de a servi ca formă de manifestare a valorii mărfurilor sau ca material în care mărimea valorii mărfurilor îşi găseşte o expresie socială. Forma de manifestare adecvată a valorii sau materializare a muncii omeneşti abstracte, şi prin urmare identice, poate să fie numai un material ale cărui exemplare posedă toate aceeaşi calitate uniformă. Pe de altă parte, întrucît deosebirea dintre mărimile-valoare este pur cantitativă, marfa-bani trebuie să fie susceptibilă de diferenţieri pur cantitative, adică să poată fi divizată arbitrar, iar apoi reconstituită din părţile sale. Aurul şi argintul posedă aceste calităţi de la natură.
Valoarea de întrebuinţare a mărfii-bani capătă un caracter dublu. În afară de valoarea ei de întrebuinţare specială ca marfă — aurul, de pildă, serveşte la plombarea dinţilor cariaţi, ca materie primă pentru articole de lux etc. —, ea dobîndeşte şi o valoare de întrebuinţare formală, care decurge din funcţiile ei sociale specifice.
Întrucît toate celelalte mărfuri nu sînt decît echivalente speciale ale banilor, iar banii sînt echivalentul lor general, ele se raportează la bani, care sînt consideraţi marfă universală, ca mărfuri speciale44).
Am văzut că forma bani nu este decît reflexul raporturilor dintre mărfuri fixat într-o singură marfă. Prin urmare, faptul că banii sînt marfă45) poate să apară ca o descoperire numai pentru cel care porneşte de la forma lor desăvîrşită, pentru ca apoi să o analizeze. Procesul schimbului nu-i dă mărfii, pe care o transformă în bani, valoarea ei, ci forma-valoare a ei specifică. Confundarea acestor determinări a făcut ca valoarea aurului şi argintului să fie considerată imaginară46). Întrucît în anumite funcţii banii pot fi înlocuiţi prin simple semne ale lor, a apărut o a doua eroare, şi anume că ei nu ar fi decît semne. Pe de altă parte, această eroare ascundea intuirea vagă că forma bani a lucrurilor le este exterioară, că ea nu este decît o formă de manifestare a unor relaţii dintre oameni ascunse îndărătul ei. În acest sens, orice marfă ar fi un semn, întrucît ca valoare ea nu este decît un înveliş material al muncii omeneşti cheltuite pentru producerea ei47). Dar prezentînd drept simple semne caracterele sociale pe care le capătă lucrurile pe baza unui anumit mod de producţie, sau formele obiectuale pe care le iau determinările sociale ale muncii pe baza acestui mod de producţie, ele sînt implicit declarate drept un produs arbitrar al raţiunii oamenilor. Aceasta este explicaţia la modă în secolul al XVIII-lea pentru a se înlătura, cel puţin momentan, aparenţa de straniu pe care o aveau formele misterioase ale relaţiilor dintre oameni, relaţii a căror geneză nu putea fi încă descifrată.
Aşa cum am arătat mai sus, forma de echivalent a unei mărfi nu include determinarea cantitativă a mărimii valorii ei. Dacă ştim că aurul este bani, că prin urmare, poate fi schimbat nemijlocit pe toate celelalte mărfuri, nu înseamnă însă că ştim cît valorează, de pildă, 10 pfunzi de aur. Ca orice altă marfă, banii nu-şi pot exprima mărimea propriei lor valori decît în mod relativ, în alte mărfuri. Propria lor valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea lor şi se exprimă în acea cantitate din orice altă marfă în care este cristalizat un timp de muncă egal48). Mărimea — valoare relativă a aurului se stabileşte la locul unde se produce, în schimbul nemijlocit. În momentul în care intră în circulaţie ca bani, valoarea lui este dată. Dacă încă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, pe baza analizei banilor, s-a stabilit că banii sînt marfă, aceasta n-a fost decît un început. Dificultatea nu constă în a înţelege că banii sînt marfă, ci în a explica cum şi de ce marfa devine bani49).
Am văzut cum şi în cea mai simplă expresie de valoare, adică în expresia x marfă A = y marfă B, lucrul în care este exprimată mărimea valorii altui lucru pare să aibă forma de echivalent ca o proprietate socială pe care o are de la natură şi care este independentă de acest raport între mărfuri. Am urmărit modul cum se creează această iluzie. Ea este desăvîrşită din momentul în care forma de echivalent general se identifică cu forma naturală a unei mărfi determinate, adică din momentul în care ea se cristalizează în forma bani. Astfel se creează impresia nu că o marfă devine bani pentru că toate celelalte mărfuri îşi exprimă în ea valorile lor, ci, dimpotrivă, că ele îşi exprimă valorile lor în ea pentru că ea este bani. Mişcarea intermediară dispare în propriul ei rezultat, fără a lăsa vreo urmă. Fără nici o intervenţie din partea lor, mărfurile găsesc gata pregătită întruchiparea propriei lor valori într-un corp-marfă existent în afara lor şi alături de ele. Aceste obiecte, adică aurul şi argintul, aşa cum ies din măruntaiele pămîntului, sînt în acelaşi timp întruchiparea nemijlocită a oricărei munci omeneşti. De aici, magia banilor. În orînduirea socială, pe care o studiem, relaţiile dintre oameni în procesul de producţie social sînt pur atomistice. Ca urmare, relaţiile dintre oameni capătă un caracter obiectual, independent de controlul lor şi de activitatea individuală conştientă, ceea ce se manifestă în primul rînd în faptul că produsele muncii lor iau în general forma de mărfuri. Enigma fetişismului banilor nu este, aşadar, decît enigma fetişismului mărfurilor, devenit vizibil şi strălucitor.
37) În secolul al XII-lea, atît de renumit în privinţa evlaviei, printre mărfuri se numără de multe ori unele lucruri foarte delicate. Astfel, un poet francez din acea vreme aminteşte printre mărfurile care se găseau la tîrgul din Landit37 alături de postav, încălţări, piele, unelte agricole, piei crude etc., „femmes folles de leur corps“*1.
38) Proudhoni) îşi soarbe idealul de justiţie, de justice éternelle*2, în primul rînd din relaţiile juridice corespunzătoare producţiei de mărfuri, ceea ce, în treacăt fie zis, oferă filistinilor dovada atît de consolatoare că forma producţiei de mărfuri este tot atît de eternă ca şi justiţia. Apoi el vrea, dimpotrivă, să transforme în conformitate cu acest ideal producţia de mărfuri reală şi dreptul real corespunzător ei. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze legile reale ale schimbului de substanţe, pentru a rezolva pe baza lor anumite probleme, ar voi să modifice acest schimb de substanţe cu ajutorul „ideilor eterne“ de „naturalité“*3 şi de „affinité“*4. Oare dacă spunem despre camătă că este în contradicţie cu „justice éternelle“ şi „équité éternelle“*5, cu „mutualité éternelle“*6 şi cu alte „vérités éternelles“*7, ştim mai mult decît ştiau părinţii bisericii atunci cînd spuneau că ea este în contradicţie cu „grâce éternelle“, cu „foi éternelle“ şi „volonté éternelle de dieu“*8?
39) „Întrebuinţarea oricărui bun este dublă: una este proprie lucrului ca atare, cealaltă nu; astfel o sandală serveşte pentru încălţat şi poate fi schimbată; ambele sînt moduri de întrebuinţare ale sandalei, căci şi acela care schimbă sandala pe ceea ce îi lipseşte, de pildă pe alimente, întrebuinţează sandala ca sandală, însă nu în modul ei de întrebuinţare natural, căci sandala nu a fost făcută pentru a fi schimbată“. (Aristotelesi). „De Rep.“, 1. I, c. 9.)
40) Acum putem aprecia în anod cuvenit subterfugiile socialismului mic-burghez, care vrea să eternizeze producţia de mărfuri şi, totodată, să desfiinţeze „opoziţia dintre bani şi marfă“, adică banii înşişi, deoarece banii nu există decît în această opoziţie. Tot atît de bine am putea să-l desfiinţăm pe papă, menţinînd totodată catolicismul. Amănunte în această privinţă vezi în lucrarea mea „Zur Kritik der Pol. Oekonomie“, p. 61 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 67 şi urm. — Nota trad.)
41) Atîta timp cît încă nu se schimbă două obiecte de întrebuinţare diferite, ci pentru un obiect se oferă ca echivalent general o masă haotică de obiecte, aşa cum se întîlneşte în mod frecvent la sălbatici, schimbul nemijlocit de produse este încă în faşă.
42) Karl Marx, 1. c, p. 135. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 143), „Metalele... sînt prin natura lor bani“. (Galianii), „Della Moneta“, în colecţia lui Custodi, Parte Moderna, t. III, p. 137.)
43) Amănunte în această privinţă vezi în lucrarea mea citată mai sus, subcapitolul: „Metalele nobile“.
44) „Banii sînt marfă universală“. (Verrii), l. c, p. 16.)
45) „Argintul şi aurul în sine, cărora le putem da denumirea generală de metal nobil, sînt... mărfuri... a căror valoare... creşte şi scade. Valoarea metalului nobil poate fi considerată mai mare dacă cu o greutate mică din metalul respectiv se poate procura o cantitate mai mare de produse agricole sau industriale ţării etc.“ ([S. Clementi)], „A Discourse of the General Notions of Money, Trade, and Exchange, as they stand in relations to each other. By a Merchant“ Lond. 1695, p. 7). „Argintul şi aurul, fie că au sau nu formă de monedă, sînt întrebuinţate, ce-i drept, ca măsură pentru toate celelalte lucruri, dar ele sînt totuşi o marfă, ca şi vinul, uleiul, tutunul, pînza sau postavul“. ([J. Childi)], „A discourse concerning Trade, and that in particular of the East-Indies etc.“, London 1689, p. 2.) „Rezervele şi bogăţia regatului nu pot fi limitate numai la bani, aşa cum aurul şi argintul nu pot fi excluse din rîndurile mărfurilor“. ([Th. Papilloni)], „The East India Trade a most Profitable Trade, London 1677, p. 4.)
46) „Aurul şi argintul au valoare ca metale, înainte de a fi bani“ (Galiani, l. c., [p. 72]). Lockei) spune: „Datorită calităţilor lui care îl fac să fie potrivit pentru rolul de bani, de comun acord, oamenii au atribuit argintului o valoare imaginară“ [John Locke, „Some Considerations etc.“, 1691, în „Works“, ed. 1777, v. II, p. 15].) Dimpotrivă, Lawi) spune: „Cum ar fi posibil ca naţiuni diferite atribuie unui lucru oarecare o valoare imaginară... sau cum ar fi posibil să se menţină această valoare imaginară?“ Cît de puţin înţelegea el însuşi această problemă reiese din următoarea afirmaţie: „Argintul se schimbă după valoarea de întrebuinţare pe care o are, adică după valoarea sa reală; datorită faptului că serveşte drept... bani, el capătă o valoare adiţională (une valeur additionnelle)“. (Jean Law, „Considerations sur le numéraire et le commerce“, în ediţia E. Dairei), „Economistes Financiers du XVIII-e siècle“, p. 469, 470.)
47) „Banii sînt semnul lor“ (al mărfurilor). (V. de Forbonnaisi), „Eléments du Commerce“, Nouv. Edit., Leyda 1766, t. II, p. 143.) „Ca semn, ei sînt atraşi de către mărfuri“ (l. c, p. 155). „Banii sînt semnul unui lucru şi îl reprezintă“. (Montesquieui), „Esprit des Lois“, Oeuvres, Lond. 1767, t. II, p. 3.) „Banii nu sînt un simplu semn, deoarece ei înşişi sînt avuţie; ei nu reprezintă valorile, ci sînt echivalentele lor“. (Le Trosnei), l. c, p. 910.) „Dacă considerăm conceptul de valoare, lucrul însuşi nu este privit decît ca un semn; el nu este considerat ca el însuşi, ci ca ceea ce valorează“. (Hegeli), l. c., p. 100.) Cu mult înaintea economiştilor, juriştii au pus în circulaţie ideea că banii nu sînt decît simple semne şi că metalele nobile nu au decît o valoare imaginară; sicofanţi ai puterii regale, de-a lungul întregului ev mediu ei au întemeiat dreptul acesteia de a falsifica moneda pe tradiţiile Imperiului roman şi pe concepţiile despre monedă din Pandecte41. „Nimeni nu poate şi nu are voie să se îndoiască — spune abilul lor discipol, Filip de Valoisi) într-un decret din 1346 — că numai nouă şi maiestăţii noastre regale ne revine dreptul... de a bate moneda, stabilirea cîtimii banilor şi orice legiuire cu privire la bani, precum şi cursul şi preţul lor cum ne va place nouă şi cum bine ni se va părea“. Era o dogmă a dreptului roman ca împăratul să decreteze valoarea banilor. Era interzis în mod expres ca banii să fie consideraţi marfă. „Dar nimănui să nu-i fie permis să cumpere bani, căci, deşi sînt făcuţi pentru folosinţa tuturor, ei nu trebuie să fie marfă“. O explicaţie excelentă în această privinţă există la G. F. Pagninii), „Saggio sopra il giusto preggio delle cose“, 1751, ediţia Custodii), Parte Moderna, t. II. În special în partea a II-a a lucrării, Pagnini îi combate pe domnii jurişti.
48) „Dacă cineva poate să obţină şi să aducă o uncie de argint din minele din Peru la Londra cu aceeaşi cheltuire de timp care ar fi necesară pentru a produce un bushel de cereale, unul din aceste produse constituie preţul natural al celuilalt; dar dacă, prin punerea în exploatare a unor mine noi, mai bogate, el poate să obţină două uncii de argint cu acelaşi efort cu care înainte obţinea una, grîul va fi tot atît de ieftin la preţul de 10 şilingi bushelul cum era mai înainte la preţul de 5 şilingi, caeteris paribus*10“. (William Pettyi), „A Treatise of Taxes and Contributions“, Lond. 1667, p. 31.)
49) D-l profesor Roscheri) ne învaţă că „definiţiile eronate date banilor pot fi împărţite în două grupe principale: definiţii care consideră că sînt mai mult decît marfă şi definiţii care consideră că sînt mai puţin decît marfă“. Urmează o înşirare dezordonată a lucrărilor despre bani, înşirare care însă nu elucidează cîtuşi de puţin istoria reală a teoriei, şi în sfîrşit morala: „Nu se poate tăgădui că majoritatea economiştilor moderni nu au acordat destulă importanţă particularităţilor care deosebesc banii de celelalte mărfuri“ (va să zică, banii sînt totuşi mai mult sau mai puţin decît marfă?) “„...Din acest punct de vedere, reacţia semimercantilistă a lui Ganilh... nu este cu totul neîntemeiată“. (Wilhelm Roscher, „Die Grundlagen der Nationalökonomie“, ediţia a 3-a, 1858, p. 207—210.) Mai mult — mai puţin — nu destul — din acest punct de vedere — nu cu totul! Ce noţiuni exacte! Şi asemenea vorbărie profesorală eclectică este intitulată, modest, de d-l Roscher, „metodă anatomo-fiziologică“ a economiei politice! Un merit însă nu-i poate fi contestat: acela de a fi descoperit că banii sînt „o marfă plăcută“.
*1 — „femei uşoare“ — Nota trad.
*2 — justiţie eternă — Nota trad.
*3 — „naturalitate“. — Nota trad.
*4 — „afinitate“. — Nota trad.
*5 — „echitate eternă“. — Nota trad.
*6 — „mutualitate eternă“. — Nota trad.
*7 — „adevăruri eterne“. — Nota trad.
*8 — „graţia eternă“, „credinţă eternă“, „voinţa eternă a lui dumnezeu“. — Nota trad.
*9 „Aceştia au un singur cuget, şi puterea şi stăpînirea lor o dau fiarei, încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei“. — Nota trad.
*10 — celelalte împrejurări rămînînd neschimbate. — Nota trad.
37. Tîrgul din Lendit — mare tîrg anual care s-a ţinut în apropiere de Paris din secolul al XII-lea pînă în secolul al XIX-lea. — Nota red.
38. Goethe. „Faust“, partea I, scena a 3-a („Odaie de studiu“). — Nota red.
38. Apocalipsul — una dintre scrierile apărute în epoca creştinismului primitiv şi cuprinsă în Noul Testament. A fost scrisă în secolul l. Autorul Apocalipsului exprimă ura generală împotriva Imperiului roman, pe care-l numeşte „fiară“ şi-l socoteşte întruchiparea diavolului. Pasajele citate sînt luate din capitolele 17 şi 13. — Nota red.
40. Statul incaşilor — stat sclavagist existent de la începutul secolului al XV-lea pînă la jumătatea sec. al XVI-lea pe teritoriul actual al Perului şi în care existau puternice rămăşiţe ale orînduirii gentilice. Tribul incaşilor care stăpînea acest teritoriu avea 100 de ginţi (ailiu), care s-au transformat treptat în obşti săteşti (vicinale). — Nota red.
41. Pandecte — denumirea grecească a Digestelor, partea cea mai importantă din dreptul civil roman. Digestele erau o culegere de extrase din operele juriştilor romani şi exprimau interesele stăpînilor de sclavi. Ele au fost publicate în anul 553, în timpul domniei împăratului bizantin Justinian. — Nota red.