Diferiţii factori ai procesului de muncă participă în mod diferit la formarea valorii produselor.
Muncitorul adaugă obiectului muncii o valoare nouă, prin aceea că-i adaugă o cantitate de muncă determinată, indiferent de conţinutul determinat, de scopul şi de caracterul tehnic al muncii sale. Pe de altă parte, regăsim valorile mijloacelor de producţie consumate, ca părţi constitutive ale valorii produsului, de pildă valorile bumbacului şi fusurilor în valoarea firelor. Valoarea mijloacelor de producţie este deci conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere are loc în timpul transformării mijloacelor de producţie în produs, în procesul de muncă. Ea se face prin intermediul muncii. Dar cum?
Muncitorul nu lucrează de două ori în acelaşi timp, o dată ca să adauge bumbacului valoare prin munca sa, iar a doua oară ca să conserve vechea valoare a bumbacului, sau, ceea ce este acelaşi lucru, ca să transmită asupra produsului, asupra firelor, valoarea bumbacului pe care-l prelucrează şi a fusului cu care lucrează. El conservă valoarea veche prin simpla adăugire de valoare nouă. Întrucît însă adăugirea de valoare nouă la obiectul muncii şi conservarea valorilor vechi în produs sînt două rezultate cu totul diferite pe care muncitorul le realizează în acelaşi timp, deşi el nu lucrează în acelaşi timp decît o singură dată, caracterul dublu al rezultatului nu poate, evident, să fie explicat decît prin caracterul dublu al însăşi muncii sale. În acelaşi moment munca trebuie, în virtutea unei calităţi a ei, să creeze valoare, iar în virtutea altei calităţi a ei să conserve sau să transmită valoare.
În ce fel adaugă muncitorul timp de muncă şi deci valoare? Întotdeauna numai sub forma muncii sale productive specifice. Filatorul adaugă timp de muncă numai filînd, ţesătorul ţesînd, fierarul făurind. Dar prin forma adecvată în care ei adaugă muncă în general şi deci valoare nouă, adică prin filat, prin ţesut, prin făurire, mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul, firele şi războiul de ţesut, fierul şi nicovala, devin elemente de formare ale unui produs, ale unei valori de întrebuinţare noi20). Forma veche a valorii de întrebuinţare dispare, dar numai pentru a apare într-o nouă formă a valorii de întrebuinţare. Cînd am analizat procesul de formare a valorii, am văzut însă că atunci cînd o valoare de întrebuinţare este consumată în chip util pentru a se produce o valoare de întrebuinţare nouă, timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare consumate formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare noi, că este deci un timp de muncă ce se transmite de la mijlocul de producţie consumat la noul produs. Muncitorul conservă deci valorile mijloacelor de producţie consumate, adică le transmite produsului ca părţi constitutive ale valorii acestuia, nu prin faptul că adaugă muncă în general, ci prin caracterul util special, prin forma productivă specifică a acestei munci adăugate, în calitate de activitate productivă îndreptată spre un scop determinat, ca filatul, ţesutul, fierăria, munca trezeşte din morţi mijloacele de producţie prin simplul contact cu ele, le însufleţeşte, transformîndu-le în factori ai procesului de muncă şi se uneşte cu ele pentru a deveni produse.
Dacă munca productivă specifică a muncitorului nu ar fi filatul, muncitorul nu ar transforma bumbacul în fire şi deci nu ar transmite firelor valorile bumbacului şi ale fusului. Dacă însă acelaşi muncitor îşi schimbă meseria şi devine tîmplar, el continuă să adauge valoare materialului său printr-o zi de muncă. El o adaugă deci prin munca lui nu fiindcă aceasta din urmă este muncă de filator sau de tîmplar, ci fiindcă este muncă abstractă, socială, în general; el adaugă o anumită mărime-valoare nu pentru că munca lui are un conţinut util special, ci pentru că ea durează un timp determinat. Aşadar, în calitatea ei abstractă, generală, ca cheltuire de forţă de muncă omenească, munca filatorului adaugă valorii bumbacului şi fusului o valoare nouă, iar în calitatea ei concretă, specială, utilă, ca proces de filat, ea transmite produsului valoarea acestor mijloace de producţie, conservînd astfel valoarea lor în produs. De aici caracterul dublu al rezultatului muncii efectuate în acelaşi timp.
Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare nouă. Prin calitatea muncii adăugate valorile vechi ale mijloacelor de producţie sînt conservate în produs. Acest dublu efect al aceleiaşi munci, ca rezultat al caracterului ei dublu, se manifestă evident în diferite fenomene.
Să presupunem că o invenţie oarecare îi dă filatorului posibilitatea să fileze în 6 ore tot atîta bumbac cît fila înainte în 36 de ore. Ca activitate productivă, utilă şi adecvată scopului, munca sa şi-a sporit forţa de şase ori. Produsul ei este de şase ori mai mare, 36 de pfunzi de fire în loc de 6. Dar cei 36 de pfunzi de bumbac absorb acelaşi timp de muncă pe care îl absorbeau înainte 6 pfunzi. Li se adaugă de şase ori mai puţină muncă nouă decît se adăuga cu metodele vechi, deci numai o şesime a valorii adăugate anterior. Pe de altă parte, în produs, în cei 36 de pfunzi de fire, există acum bumbac reprezentînd o valoare de şase ori mai mare. În cele 6 ore de filat se conservă şi se transmite produsului o valoare de şase ori mai mare a materiei prime, cu toate că aceleiaşi materii prime i se adaugă o valoare nouă de şase ori mai mică. Aceasta arată deosebirea esenţială dintre calitatea muncii în virtutea căreia, în cursul aceluiaşi proces indivizibil, munca conservă valori şi calitatea în virtutea căreia ea creează valoare. Cu cît timpul de muncă necesar care intră în aceeaşi cantitate de bumbac în cursul operaţiei filatului este mai mare, cu atît valoarea nouă adăugată bumbacului este mai mare, cu cît cantitatea de pfunzi de bumbac filaţi în acelaşi timp de muncă este mai mare, cu atît valoarea veche conservată în produs este mai mare.
Să presupunem, dimpotrivă, că productivitatea muncii filatorului rămîne neschimbată, că, prin urmare, el are nevoie de tot atîta timp ca şi înainte pentru a transforma un pfund de bumbac în fire; să presupunem de asemenea că valoarea de schimb a bumbacului se schimbă, că preţul unui pfund de bumbac a urcat sau a scăzut de şase ori. În ambele cazuri filatorul continuă să adauge aceleiaşi cantităţi de bumbac acelaşi timp de muncă, deci aceeaşi valoare, şi în ambele cazuri el produce în acelaşi timp aceeaşi cantitate de fire. Cu toate acestea, valoarea pe care o transmite de la bumbac firelor, produsului, este într-un caz de şase ori mai mică, iar în celălalt caz de şase ori mai mare decît înainte. Acelaşi lucru se întîmplă dacă mijloacele de muncă se scumpesc sau se ieftinesc, dar continuă să facă acelaşi serviciu în procesul muncii.
Dacă condiţiile tehnice ale procesului filatului rămîn neschimbate şi dacă nu intervine nici o schimbare în valoarea mijloacelor sale de producţie, filatorul consumă, ca şi înainte, în timpuri de muncă egale cantităţi egale de materii prime şi de maşini, ale căror valori rămîn neschimbate. În acest caz, valoarea pe care el o conservă în produs este direct proporţională cu valoarea nouă pe care o adaugă. În două săptămîni el adaugă de două ori mai multă muncă decît într-o săptămînă, deci de două ori mai multă valoare; el foloseşte totodată de două ori mai mult material, care reprezintă o valoare de două ori mai mare, şi uzează de două ori mai multe maşini, care reprezintă o valoare de două ori mai mare, deci conservă în produsul a două săptămîni de două ori mai multă valoare decît în produsul unei săptămîni. În condiţii de producţie date, neschimbate, muncitorul conservă o valoare cu atît mai mare cu cît este mai mare valoarea pe care o adaugă, dar el nu conservă o valoare mai mare pentru că adaugă o valoare mai mare, ci pentru că adaugă această valoare în condiţii neschimbate, independente de munca lui proprie.
Desigur, se poate spune, într-un sens relativ, că muncitorul conservă întotdeauna valori vechi în aceeaşi proporţie în care adaugă valoare nouă. Indiferent dacă bumbacul se scumpeşte de la 1 şiling la 2 şilingi sau se ieftineşte ajungînd la 6 pence, muncitorul conservă întotdeauna în produsul unei ore numai jumătate din valoarea-bumbac pe care o conservă în produsul a două ore, oricum ar varia această valoare. Mai departe, dacă productivitatea propriei sale munci se schimbă, dacă creşte sau scade, el va fila, de pildă, într-o oră de muncă mai mult sau mai puţin bumbac decît înainte şi, în mod corespunzător, va conserva în produsul unei ore de muncă o valoare-bumbac mai mare sau mai mică. Cu toate acestea, în două ore de muncă el va conserva o valoare de două ori mai mare decît a conservat într-o oră de muncă.
Valoarea, abstracţie făcînd de reprezentarea ei pur simbolică în semnul valorii, nu există decît într-o valoare de întrebuinţare, într-un lucru. (Însuşi omul, considerat doar ca formă de fiinţare a forţei de muncă, este un obiect furnizat de natură, un lucru, deşi un lucru viu, conştient, iar munca însăşi este manifestarea materială a acestei forţe.) De aceea, dacă se pierde valoarea de întrebuinţare, se pierde şi valoarea. Mijloacele de producţie nu pierd o dată cu valoarea lor de întrebuinţare şi valoarea lor, deoarece, ca urmare a procesului de muncă, ele nu-şi pierd forma iniţială a valorii lor de întrebuinţare decît pentru a căpăta, în produs, forma altei valori de întrebuinţare. Dar oricît de important este pentru valoare ca ea să existe într-o valoare de întrebuinţare oarecare, ei îi este indiferent, după cum se vede din metamorfoza mărfurilor, în care anume valoare de întrebuinţare există. De aici rezultă că, în procesul de muncă, valoarea trece de la mijlocul de producţie asupra produsului numai în măsura în care mijlocul de producţie pierde o dată cu valoarea sa de întrebuinţare independentă şi valoarea sa de schimb. El nu cedează produsului decît valoarea pe care o pierde ca mijloc de producţie. În această privinţă factorii materiali ai procesului de muncă se comportă însă diferit.
Cărbunele care serveşte drept combustibil pentru maşină dispare fără urmă; la fel şi uleiul cu care se unge osia roţii etc. Coloranţii, precum şi alte materiale auxiliare dispar, dar apar în însuşirile produsului. Materia primă formează substanţa produsului, ea şi-a schimbat însă forma. Materia primă şi materialele auxiliare îşi pierd astfel forma independentă cu care au intrat, ca valori de întrebuinţare, în procesul de muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-zise. O unealtă, o maşină, o clădire a unei fabrici, un recipient etc. servesc în procesul de muncă numai atîta timp cît îşi păstrează forma lor iniţială şi intră mîine din nou în procesul de muncă în aceeaşi formă ca şi ieri. Forma lor independentă faţă de produs pe care şi-o menţin în timpul vieţii, adică în timpul procesului de muncă, ele şi-o menţin şi după moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, atelierelor etc. continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit. Dacă privim acum întreaga perioadă în care serveşte un asemenea mijloc de muncă, din ziua cînd intră în atelier pînă în ziua cînd e aruncat la fier vechi, vedem că în această perioadă valoarea lui de întrebuinţare a fost consumată în întregime de muncă, iar valoarea lui de schimb a trecut deci în întregime asupra produsului. Dacă, de pildă, o maşină de filat şi-a încheiat viaţa după 10 ani, în cursul procesului de muncă de 10 ani întreaga ei valoare a trecut asupra produsului din cei 10 ani. Perioada de viaţă a unui mijloc de muncă cuprinde, aşadar, un număr mai mare sau mai mic de procese de muncă, mereu repetate cu ajutorul lui. Soarta mijlocului de muncă se aseamănă cu aceea a oamenilor. Viaţa fiecărui om se scurtează zilnic cu cîte 24 de ore. Dar din înfăţişarea nici unui om nu se poate şti exact cu cîte zile i s-a scurtat viaţa. Aceasta nu împiedică însă societăţile de asigurare pe viaţă să tragă din durata medie de viaţă a oamenilor concluzii foarte exacte şi, ceea ce este mai important, foarte rentabile. La fel stau lucrurile şi cu mijlocul de muncă. Se ştie din experienţă cît timp durează, în medie, un mijloc de muncă, de pildă o maşină. Să presupunem că valoarea lui de întrebuinţare se conservă în procesul de muncă numai 6 zile. În fiecare zi de muncă el pierde în medie 1/6 din valoarea sa de întrebuinţare şi, prin urmare, transmite produsului zilnic 1/6 din valoarea sa. În felul acesta se calculează uzura tuturor mijloacelor de muncă, adică pierderea, de pildă zilnică, de valoare de întrebuinţare şi trecerea corespunzătoare, zilnică, a valorii lor asupra produsului.
De aici reiese clar că un mijloc de producţie nu transmite niciodată produsului mai multă valoare decît pierde în procesul de muncă prin nimicirea propriei sale valori de întrebuinţare. Dacă mijlocul de producţie nu ar avea valoare de pierdut, adică dacă nu ar fi el însuşi un produs al muncii omeneşti, el nu ar transmite produsului nici o valoare. El ar servi la formarea valorii de întrebuinţare, fără a servi la formarea valorii de schimb. Astfel stau lucrurile cu toate mijloacele de producţie furnizate de natură, fără contribuţia omului, ca pămîntul, vîntul, apa, fierul din filonul metalifer, lemnul din pădurea virgină etc.
Aici dăm de un alt fenomen interesant. Să presupunem că, o maşină valorează, de pildă, 1.000 l. st. şi se uzează în 1.000 de zile. În acest caz 1/1000 din valoarea maşinii trece în fiecare zi asupra produsului ei zilnic. În acelaşi timp, întreaga maşină, deşi cu o forţă vitală în descreştere, funcţionează mereu în procesul muncii. Vedem, aşadar, că un factor al procesului de muncă, un mijloc de producţie, intră în întregime în procesul de muncă, dar numai parţial în procesul de valorificare. Deosebirea dintre procesul muncii şi procesul de valorificare influenţează aici asupra factorilor lor materiali în aşa fel încît acelaşi mijloc de producţie intră în acelaşi proces de producţie în întregime ca element al procesului de muncă şi numai parţial ca element al formării valorii21).
Pe de altă parte, dimpotrivă, un mijloc de producţie poate să intre în întregime în procesul de valorificare, deşi intră doar parţial în procesul de muncă. Să presupunem că la filatul bumbacului, din 115 pfunzi de bumbac se pierd zilnic 15 pfunzi, care nu devin fire, ci numai devil's dust*2. Totuşi, dacă această pierdere de 15 pfunzi este normală, inevitabilă la prelucrarea obişnuită a bumbacului, valoarea celor 15 pfunzi de bumbac care nu intră în compoziţia firelor intră totuşi în valoarea firelor exact ca şi valoarea celor 100 de pfunzi care formează substanţa lor. Pentru a produce 100 de pfunzi de fire, valoarea de întrebuinţare a 15 pfunzi de bumbac trebuie să se transforme în scamă. Pierderea acestui bumbac este deci o condiţie pentru producţia firelor. Tocmai din această cauză el transmite valoarea sa firelor. Lucrul acesta este valabil pentru toate excrementele procesului de muncă cel puţin în măsura în care aceste excremente nu formează, la rîndul lor, noi mijloace de producţie şi deci noi valori de întrebuinţare independente. Astfel, în marile fabrici de maşini din Manchester se pot vedea munţi întregi de deşeuri de fier sub formă de aşchii de la maşinile uriaşe; seara aceste deşeuri sînt transportate în camioane mari de la fabrică la turnătorie, pentru a se reîntoarce a doua zi ca fier masiv.
Numai în măsura în care mijloacele de producţie pierd, în timpul procesului de muncă, valoare sub forma vechilor lor valori de întrebuinţare, ele transmit valoare noii forme a produsului. Maximum de valoare pe care ele o pot pierde în procesul de muncă este limitat, evident, de mărimea-valoare iniţială cu care intră în procesul de muncă, adică de timpul de muncă necesar pentru producerea lor. Mijloacele de producţie nu pot adăuga deci niciodată produsului mai multă valoare decît posedă ele înseşi independent de procesul de muncă în care servesc. Oricît de util ar fi un material de muncă, o maşină, un mijloc de producţie, dacă el costă 150 l. st., adică, să zicem, 500 de zile de muncă, el nu adaugă niciodată produsului total, la crearea căruia serveşte, mai mult de 150 l. st. Valoarea lui nu este determinată de procesul de muncă în care intră ca mijloc de producţie, ci de procesul de muncă din care iese ca produs. În procesul de muncă el nu serveşte decît ca valoare de întrebuinţare, ca un lucru cu însuşiri utile, şi nu ar transmite deci nici o valoare produsului dacă nu ar fi avut valoare înainte de intrarea sa în proces22).
Prin faptul că munca productivă transformă mijloacele de producţie în elemente care formează un nou produs, valoarea lor este supusă unei metempsihoze. Ea trece din corpul consumat în corpul nou format. Dar această metempsihoză are loc în spatele muncii reale. Muncitorul nu poate adăuga muncă nouă, deci nu poate crea valoare nouă, fără a conserva valori vechi, căci el trebuie să adauge întotdeauna munca într-o formă utilă determinată, şi el nu o poate adăuga într-o formă utilă fără a transforma produsele în mijloace de producţie ale unui produs nou, transmiţînd astfel valoarea lor noului produs. Forţa de muncă în funcţiune, adică munca vie, are deci de la natură darul de a conserva valoare prin aceea că adaugă valoare, un dar care pe muncitor nu-l costă nimic, dar care îi aduce mare folos capitalistului, anume conservarea valorii-capital22a). Atîta timp cît treburile merg bine, capitalistul este prea ocupat cu stoarcerea de plusvaloare pentru a vedea acest dar gratuit al muncii. Întreruperile forţate ale procesului de muncă, crizele, îl forţează însă să-l observe23).
În cazul mijloacelor de producţie, ceea ce se consumă în genere este valoarea lor de întrebuinţare, prin consumarea căreia munca creează produse. În realitate, valoarea lor nu este consumată24) şi de aceea nu poate să fie nici reprodusă. Ea este conservată, dar nu pentru că este supusă unei operaţii în procesul de muncă, ci pentru că valoarea de întrebuinţare în care ea există iniţial dispare, ce-i drept, dar nu dispare decît în altă valoare de întrebuinţare. Valoarea mijloacelor de producţie reapare deci în valoarea produsului, dar ea nu este propriu-zis reprodusă. Se produce o nouă valoare de întrebuinţare, în care reapare vechea valoare de schimb25).
Altfel stau lucrurile cu factorul subiectiv al procesului de muncă, cu forţa de muncă aflată în funcţiune. În timp ce munca, prin forma ei adecvată scopului, transmite produsului valoarea mijloacelor de producţie şi o conservă, fiecare moment al mişcării ei creează valoare suplimentară, valoare nouă. Să presupunem că procesul de producţie se întrerupe la punctul în care muncitorul a produs un echivalent pentru valoarea propriei sale forţe de muncă, adăugind, de pildă, printr-o muncă de 6 ore, o valoare de 3 şilingi. Această valoare formează excedentul valorii produsului peste elementele sale componente provenite din valoarea mijloacelor de producţie. Ea este singura valoare nouă care a luat naştere în acest proces, singura parte din valoarea produsului creată prin procesul însuşi. Ea nu face, fireşte, decît să înlocuiască banii avansaţi de capitalist la cumpărarea forţei de muncă şi cheltuiţi de muncitorul însuşi pentru mijloace de subzistenţă. În raport cu cei 3 şilingi cheltuiţi, valoarea nouă de 3 şilingi apare doar ca reproducţie. Ea este însă realmente reprodusă, nu numai în aparenţă, ca valoare a mijloacelor de producţie. Înlocuirea unei valori prin alta se face aici prin intermediul creării de valoare nouă.
Dar noi ştim că procesul de muncă continuă dincolo de punctul în care a fost reprodus şi adăugat obiectului muncii un simplu echivalent al valorii forţei de muncă. În locul celor 6 ore care sînt suficiente în acest scop, procesul durează, de pildă, 12 ore. Aşadar, prin punerea în funcţiune a forţei de muncă nu se reproduce numai propria ei valoare, ci se produce şi o valoare suplimentară. Această plusvaloare reprezintă excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor consumate la formarea produsului, adică peste valoarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
Prezentînd diferitele roluri pe care le joacă diferiţi factori ai procesului de muncă în formarea valorii produsului, am caracterizat de fapt funcţiile diferitelor părţi componente ale capitalului în propriul său proces de valorificare. Excedentul valorii totale a produsului peste suma valorilor elementelor care participă la formarea sa este excedentul capitalului valorificat, peste valoarea-capital avansat iniţial. Mijloacele de producţie pe de o parte, forţa de muncă pe de altă parte nu sînt decît diferitele forme de existenţă pe care le-a luat valoarea-capital iniţială atunci cînd a lepădat forma bani şi s-a transformat în factori ai procesului de muncă.
Prin urmare, acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie, adică în materii prime, materiale auxiliare şi mijloace de muncă, nu-şi schimbă mărimea-valorii în procesul de producţie. De aceea o numesc partea constantă a capitalului, sau mai pe scurt: capital constant.
Dimpotrivă, acea parte a capitalului care se transformă în forţă de muncă îşi schimbă valoarea în procesul de producţie. Ea reproduce propriul ei echivalent şi, în afară de aceasta, un excedent, plusvaloarea, care la rîndul ei poate să varieze, să fie mai mare sau mai mică. Dintr-o mărime constantă, această parte a capitalului se transformă continuu într-una variabilă. De aceea o numesc partea variabilă a capitalului, sau mai pe scurt: capital variabil. Aceleaşi părţi componente ale capitalului care din punctul de vedere al procesului de muncă se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se deosebesc, din punctul de vedere al procesului de valorificare, ca capital constant şi capital variabil.
Noţiunea de capital constant nu exclude de loc o schimbare radicală a valorii părţilor sale componente. Să presupunem că un pfund de bumbac costă astăzi 6 pence şi urcă mîine, din cauza unei proaste recolte de bumbac, la 1 şiling. Bumbacul vechi, care continuă să fie prelucrat, a fost cumpărat la valoarea de 6 pence, dar în prezent el adaugă produsului o parte de valoare de 1 şiling. Iar bumbacul care a fost deja filat, şi care circulă poate pe piaţă sub formă de fire, adaugă şi el produsului dublul valorii sale iniţiale. Este însă evident că aceste schimbări ale valorii sînt independente de valorificarea bumbacului în însuşi procesul filatului. Dacă bumbacul vechi nu ar fi intrat în procesul de muncă, el ar putea fi revîndut cu 1 şiling în loc de 6 pence. Dimpotrivă: cu cît parcurge mai puţine procese de muncă, cu atît acest rezultat este mai sigur. De aceea legea speculei este ca la asemenea schimbări radicale ale valorii să se speculeze materia primă în forma sa mai puţin prelucrată, adică mai curînd firele decît ţesătura şi mai curînd bumbacul decît firele. Schimbarea valorii rezultă aici din procesul care produce bumbacul, nu din procesul în care el funcţionează în calitate de mijloc de producţie, deci în calitate de capital constant. E drept că valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă pe care o conţine, dar această cantitate este, la rîndul ei, socialmente determinată. Dacă s-a schimbat timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei — şi aceeaşi cantitate de bumbac, de pildă, reprezintă, în caz de recolte proaste, o cantitate mai mare de muncă decît în condiţiile unei recolte bune —, aceasta influenţează şi marfa veche, considerată întotdeauna numai ca un exemplar individual al speciei sale26), a cărei valoare se măsoară întotdeauna prin muncă socialmente necesară, deci întotdeauna prin munca necesară în condiţiile sociale date.
Ca şi valoarea materiei prime, se poate schimba şi valoarea mijloacelor de muncă ce servesc deja în procesul de producţie, adică valoarea maşinilor etc., prin urmare şi partea de valoare pe care ele o transmit produsului. Dacă, de pildă, în urma unei invenţii noi, maşini de acelaşi fel pot fi reproduse cu o cheltuire de muncă mai mică, maşinile vechi se depreciază într-o măsură mai mare sau mai mică şi, în consecinţă, transmit produsului o valoare relativ mai mică. Dar şi aici schimbarea valorii îşi are originea în afara procesului de producţie în care maşina funcţionează ca mijloc de producţie. În acest proces ea nu transmite niciodată mai multă valoare decît posedă independent de acest proces.
După cum o schimbare în valoarea mijloacelor de producţie, chiar dacă influenţa ei se face simţită după intrarea lor în proces, nu schimbă caracterul lor de capital constant, tot astfel schimbarea proporţiei dintre capitalul constant şi capitalul variabil nu afectează deosebirea lor funcţională. Condiţiile tehnice ale procesului de muncă se pot schimba, de pildă, în aşa fel, încît acolo unde înainte 10 muncitori prelucrau, cu 10 unelte de valoare redusă, o cantitate relativ mică de materii prime, acum 1 muncitor prelucrează, cu o maşină scumpă, o cantitate de materii prime de o sută de ori mai mare. În acest caz, capitalul constant, adică masa valorii mijloacelor de producţie întrebuinţate, creşte foarte mult, iar partea variabilă a capitalului, cea avansată pentru forţă de muncă, scade foarte mult. Această schimbare nu modifică însă decît raportul de mărime dintre capitalul constant şi cel variabil, adică proporţia în care capitalul total se împarte în elemente constante şi elemente variabile: ea nu afectează însă deosebirea dintre capitalul constant şi capitalul variabil.
20) „Munca dă o creaţie nouă în locul aceleia pe care o desfiinţează“. („An Essay on the Polit. Econ. of Nations“, London 1821, p. 13.)
21) Aici nu este vorba de reparaţiile mijloacelor de muncă, a maşinilor, clădirilor etc. O maşină în reparaţie nu funcţionează ca mijloc da muncă, ci ca material de muncă. Nu se lucrează cu ea, ci se lucrează la ea, spre a i se cîrpi valoarea de întrebuinţare. Pentru ceea ce ne interesează pe noi, asemenea lucrări de reparaţie pot fi socotite ca fiind cuprinse în munca necesară pentru producerea mijlocului de muncă. În text este vorba de uzura pe care nu o poate lecui nici un doctor şi care duce încetul cu încetul la moarte, de „acea uzură care nu poate fi remediată din cînd în cînd şi care face, de pildă, ca un cuţit să ajungă în cele din urmă în asemenea stare, încît tocilarul să spună că nu merită să i se mai pună o lamă nouă“. Am văzut în text că o maşină, de pildă, intră în întregime în fiecare proces de muncă, dar numai parţial în procesul simultan de valorificare. În lumina acestui fapt putem aprecia următoarea confuzie de noţiuni: „D-l Ricardoi) spune că cantitatea de muncă depusă de un constructor de maşini la construcţia unei maşini de tricotat ciorapi“ este cuprinsă, de pildă, în valoarea unei perechi de ciorapi. „Dar întreaga muncă care a produs fiecare pereche de ciorapi... cuprinde întreaga muncă a constructorului maşinii, şi nu numai o parte; căci o singură maşină face, ce-i drept, multe perechi, dar nici una din aceste perechi nu ar fi putut fi produsă fără toate piesele maşinii“. („Observations on certain verbal disputes in Pol. Econ., particularly relating to Value, and to Demand and Supply“, London 1821, p. 54.) Dar confuzia şi polemica autorului, un „wiseacre“*1 deosebit de încrezut, este îndreptăţită numai în măsura în care nici Ricardo şi nici vreun alt economist, dinaintea lui sau de după el, nu a făcut o delimitare precisă între cele două laturi ale muncii şi deci cu atît mai puţin a analizat rolurile diferite ale acestora în formarea valorii.
22) Acum pot fi înţelese cu uşurinţă platitudinile debitate de J. B. Sayi), care vrea să deducă plusvaloarea (dobînda, profitul, renta) din „services productifs“*3 pe care le fac în procesul de muncă mijloacele de producţie — pămîntul, instrumentele, pielea etc. — prin valorile lor de întrebuinţare. D-l Wilhelm Roscheri), care nu scapă nici o ocazie de a înregistra negru pe alb orice inepţie apologetică abilă, exclamă: „În «Traité», t. I, ch. 4, J. B. Say remarcă foarte just: valoarea produsă de o presă de ulei după scăderea tuturor cheltuielilor este totuşi ceva nou, radical diferit de munca prin care a fost creată însăşi presa de ulei“ (l. c, p. 82, notă). Foarte just! „Uleiul“ produs de presa de ulei este ceva foarte diferit de munca cheltuită pentru construirea presei. Iar prin „valoare“ d-l Roscher înţelege lucruri ca „uleiul“, pentru că „uleiul“' are valoare, şi întrucît „în natură“ se întîlneşte ulei mineral, deşi relativ nu „prea mult“, el face şi o altă remarcă: „Ea“ (natura!) „nu produce aproape de loc valori de schimb“ [l. c., p. 79]. Natura d-lui Roscher cu valoarea ei de schimb seamănă cu fecioara neroadă care a mărturisit că a avut un copil, dar că a fost „mic de tot“. Acelaşi „savant“ („savant sérieux“) face cu aceeaşi ocazie şi altă remarcă: „Şcoala lui Ricardo obişnuieşte să includă în noţiunea de muncă şi capitalul, ca «muncă economisită». Este ceva forţat (!), căci (!) posesorul de capital (!) a făcut totuşi (!) mai mult (!) decît pur şi simplu să-l producă (?) şi (??) să-l conserve (?!) pe acesta (pe care?): este vorba tocmai (?!?) că el nu s-a desfătat atît cît ar fi avut posibilitatea, lucru pentru care el pretinde de pildă (!!!) dobîndă“ (l. c. [p. 82]). Cît de „abilă“ este această „metodă anatomică-fizică“ a economiei politice, metodă care deduce „valoarea“ din simplă „doleanţă“!
22a) „Dintre toate mijloacele folosite în producţia agricolă, munca omenească... este aceea pe care poate să se bizuie mai mult fermierul în înlocuirea capitalului său. Celelalte două — vitele de muncă şi... carele, plugurile, sapele etc. — nu reprezintă nimic fără o cantitate anumită din prima“. (Edmund Burkei), „Thoughts and Details on Scarcity, originally presented to the Rt. Hon. W. Pitti) in the Month of November 1795“, edit. London 1800, p. 10.).
23) În „Times“ din 26 noiembrie 1862, un fabricant, în a cărui filatură lucrează 800 de muncitori şi care întrebuinţează săptămînal, în medie, 150 de baloturi de bumbac din India sau aproximativ 130 de baloturi de bumbac din America, se plînge în faţa publicului de cheltuielile anuale cauzate de suspendarea lucrului în fabrica sa. El le evaluează la 6.000 1. st. Printre aceste cheltuieli sînt multe articole care nu ne interesează aici, ca renta funciară, impozitele, primele de asigurare, salariul pentru muncitorii angajaţi cu anul, pentru manager [director], contabil, inginer etc. El calculează aici însă şi 150 1. st. pentru cărbunele de care are nevoie pentru a încălzi din cînd în cînd fabrica şi pentru a pune în funcţiune maşina cu abur, precum şi salariile pentru muncitorii de a căror muncă este nevoie ocazional pentru a menţine „continuu“ maşinile în funcţiune. În sfîrşit, 1.200 l. st. pentru degradarea maşinilor, deoarece „timpul şi forţele naturale distructive nu-şi suspendă acţiunea pentru că maşina cu abur nu funcţionează“. El remarcă în mod expres că evaluarea sa se reduce doar la suma de 1.200 l. st. pentru că instalaţiile sînt deja foarte uzate.
24) „Consum productiv: acolo unde consumarea unei mărfi este o parte a procesului de producţie... În aceste cazuri valoarea nu se consumă“. (S. P. Newmani), l. c, p. 296.)
25) Într-un manual apărut în America de Nord şi care a ajuns poate la a 20-a ediţie se poate citi: „Nu are importanţă în ce formă reapare capitalul“. După o enumerare nesfîrşită a tot felul de ingrediente ale producţiei a căror valoare reapare în produs, se spune în cele din urmă: „Diferitele feluri de alimente, îmbrăcăminte, locuinţe, necesare pentru existenţa şi pentru confortul omului, suferă de asemenea schimbări. Ele sînt consumate din timp în timp, iar valoarea lor reapare în forţa nouă, fizică şi spirituală, a omului şi formează astfel capital nou, care este din nou utilizat în procesul de producţie“. (F. Waylandi), l. c., p. 31, 32.) Abstracţie făcînd de toate celelalte ciudăţenii, nu preţul pîinii este, de pildă, acela care reapare în forţa reînnoită a omului, ci substanţele ei nutritive. Ceea ce reapare însă ca valoare a forţei nu sînt mijloacele de subzistenţă, ci valoarea lor. Chiar dacă preţul lor scade la jumătate, aceleaşi mijloace de subzistenţă produc aceiaşi muşchi, aceleaşi oase etc., într-un cuvînt aceeaşi forţă, dar nu forţă de aceeaşi valoare. Această transformare a „valorii“ în „forţă“ şi toată această imprecizie fariseică ascund încercarea, de altfel zadarnică, de a deduce o plusvaloare din simpla reapariţie a valorilor avansate.
26) „Toate produsele de acelaşi fel formează de fapt o singură masă, al cărei preţ este determinat în general, fără a se ţine seama de condiţii speciale“. (Le Trosnei), l. c, p. 893.)
*1 — „pedant“. — Nota trad.
*2 — scamă. — Nota trad.
*3 — „serviciile productive“. — Nota trad.