La 4 septembrie 1870, cînd muncitorii parizieni au proclamat republica, care a fost aclamată aproape în aceeaşi clipă de întreaga Franţă, fără să se audă nici o singură voce de împotrivire, o clică de avocaţi, în goană după posturi, avînd în frunte pe Thiers ca om de stat şi pe Trochu ca general, a pus stăpînire pe Hôtel de Ville. Aceşti oameni erau pe atunci atît de pătrunşi de credinţa fanatică în misiunea Parisului de a reprezenta Franţa în toate epocile de criză istorică, încît, pentru a justifica uzurparea titlului de guvernanţi ai Franţei, li se părea absolut suficient să prezinte mandatele lor expirate de deputaţi ai Parisului. În cea de-a doua adresă a noastră cu privire la ultimul război, cinci zile după ce evenimentele i-au săltat pe aceşti oameni, vă arătam cine sînt ei1). Dar în primul moment de surpriză, cînd adevăraţii conducători ai muncitorilor se aflau încă în închisorile lui Bonaparte, iar prusienii erau în plin marş asupra Parisului, Parisul a îngăduit acestor oameni să pună mîna pe puterea de stat, cu condiţia expresă ca s-o folosească numai în scopul apărării naţionale. Parisul nu putea fi însă apărat dacă clasa sa muncitoare nu era înarmată, dacă nu era transformată într-o forţă efectivă, ale cărei batalioane să fie instruite chiar la şcoala războiului. Dar înarmarea Parisului însemna înarmarea revoluţiei. Victoria Parisului asupra agresorului prusian ar fi însemnat victoria muncitorului francez asupra capitalistului francez şi a paraziţilor acestuia din aparatul de stat. Fiind nevoie să aleagă între datoria naţională şi interesul de clasă, guvernul apărării naţionale n-a şovăit nici un moment, el s-a transformat într-un guvern al trădării naţionale.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l trimită pe Thiers să colinde toate curţile europene pentru a cerşi o mediaţie, oferind în schimb înlocuirea republicii printr-un rege. Patru luni după începerea asediului Parisului, cînd se părea că a sosit momentul să se vorbească despre capitulare, Trochu, în prezenţa lui Jules Favre şi a altor colegi ai săi, a adresat primarilor convocaţi din toate arondismentele Parisului următoarele cuvinte:
„Prima întrebare pe care mi-au pus-o colegii mei încă în seara zilei de 4 septembrie a fost: are Parisul vreo perspectivă de a rezista cu succes unui asediu al armatei prusiene? Fără să şovăi, le-am dat un răspuns negativ. Unii dintre colegii mei care sînt de faţă pot confirma că spun adevărul şi că întotdeauna am fost de această părere. Le-am spus textual ceea ce spun şi acum: În condiţiile actuale, încercarea de a apăra Parisul împotriva unui asediu din partea Prusiei ar fi o nebunie. Desigur, o nebunie eroică, am adăugat eu, dar totuşi o nebunie... Evenimentele“ (pe care el însuşi le dirija) „au confirmat previziunile mele“[N291].
Acest delicios mic discurs al lui Trochu a fost ulterior dat publicităţii de d-l Corbon, unul dintre primarii care au fost de faţă.
Aşadar, chiar în seara în care era proclamată republica, colegii lui Trochu ştiau că „planul“ acestuia constă în capitularea Parisului. Dacă apărarea naţională n-ar fi fost numai un simplu pretext pentru dominaţia personală a lui Thiers, Favre & Co., ariviştii lui 4 septembrie ar fi demisionat chiar a doua zi, ar fi adus la cunoştinţa populaţiei Parisului „planul“ lui Trochu şi ar fi îndemnat-o fie să capituleze de îndată, fie să-şi ia soarta în propriile ei mîini. În loc de aceasta însă mişeii impostori au hotărît să lecuiască Parisul prin foamete şi sînge de nebunia sa eroică, iar între timp îl ducea de nas cu manifeste grandilocvente, în care se spunea: Trochu, „guvernatorul Parisului, nu va capitula niciodată!“[N292], iar Jules Favre, ministru de externe, „nu va ceda nici o palmă de pămînt din teritoriul nostru, nici o piatră din fortăreţele noastre“[N293]. Într-o scrisoare adresată lui Gambetta, acelaşi Jules Favre recunoaşte că ei nu „se apără“ de soldaţii Prusiei, ci de muncitorii din Paris. În tot timpul asediului, cuţitarii bonapartişti, cărora prevăzătorul Trochu le încredinţase comanda armatei pariziene, făceau în corespondenţa lor particulară glume grosolane pe seama acestui simulacru de apărare, lucru de care erau perfect conştienţi (vezi, de pildă, scrisoarea lui Alphonse-Simon Guiod, comandantul suprem al artileriei armatei pariziene, decorat cu marea cruce a legiunii de onoare, către Susane, general de divizie la artilerie, scrisoare publicată de Comună în „Journal Officiel“[N294]). În cele din urmă, la 28 ianuarie 1871[N295], ei şi-au lepădat masca. Cu prilejul capitulării Parisului, guvernul apărării naţionale, dînd dovadă de eroismul celei mai adînci autoumiliri, s-a comportat ca un guvern al Franţei format din prizonieri ai lui Bismarck - un rol atît de josnic încît nici chiar Ludovic Bonaparte n-a avut curajul să şi-l asume la Sedan. După 18 martie, cînd, cuprinşi de panică, au fugit spre Versailles, capitulards[N296] au lăsat la Paris dovezile scrise ale trădării lor, pentru a căror distrugere, după cum spune Comuna într-unul din manifestele sale adresate provinciei,
„aceşti indivizi nu s-ar fi dat în lături să transforme Parisul într-un morman de ruine scăldat de o mare de sînge“[N297].
Dar unii dintre membrii influenţi ai guvernului apărării au avut şi motive cu totul speciale, de ordin personal, de a provoca acest deznodămînt.
La scurt timp după încheierea armistiţiului, Millière, deputat al Parisului în Adunarea naţională, împuşcat mai tîrziu din ordinul special al lui Jules Favre, a publicat o serie de acte judiciare autentice din care reieşea că Jules Favre, care trăia în concubinaj cu soţia unui beţiv stabilit în Algeria, reuşise ca, printr-o combinaţie de falsuri dintre cele mai neruşinate săvîrşite de-a lungul unui şir întreg de ani, să-şi însuşească, în numele copiilor săi adulterini, o mare moştenire, devenind un om bogat, şi că în procesul intentat de moştenitorii legitimi el nu a fost demascat numai pentru că se bucura de ocrotirea specială a tribunalelor bonapartiste. Şi cum aceste acte judiciare categorice nu puteau fi contestate şi în faţa lor orice elocvenţă ar fi fost neputincioasă, pentru prima oară în viaţa lui, Jules Favre n-a deschis gura, aşteptînd în tăcere izbucnirea războiului civil, pentru ca apoi să defăimeze cu furie pe locuitorii Parisului, numindu-i o bandă de ocnaşi evadaţi, răzvrătiţi împotriva familiei, religiei, ordinii şi proprietăţii. Şi îndată după 4 septembrie, abia instalat la putere, acest falsificator de acte publice, dintr-un sentiment de solidaritate, i-a pus în libertate pe Pic şi Taillefer, ambii condamnaţi încă sub imperiu pentru falsuri în scandaloasa afacere a ziarului „L'Étendard“[N298]. Unul dintre aceşti domni, Taillefer, care a avut neobrăzarea să se întoarcă la Paris în timpul Comunei, a fost imediat arestat; apoi Jules Favre a strigat în auzul tuturor de la tribuna Adunării naţionale că parizienii pun în libertate pe toţi ocnaşii!
Ernest Picard, acest Joe Miller2) al guvernului apărării naţionale, care s-a numit el însuşi în postul de ministru de finanţe al republicii după ce încercase zadarnic să devină ministru de interne al imperiului, este fratele unui oarecare Arthur Picard, care, din pricina escrocheriilor comise, a fost alungat de la Bursa din Paris (vezi raportul prefecturii poliţiei din Paris din 31 iulie 1867) şi care, pe baza propriei lui mărturisiri, a fost dovedit vinovat de furtul sumei de 300.000 de franci, comis pe cînd era directorul unei filiale a lui Société Générale[N299], rue Palestro nr. 5 (vezi raportul prefecturii poliţiei din 11 decembrie 1868). Pe acest Arthur Picard l-a numit Ernest Picard redactor al ziarului său „L'Électeur libre“[N300]. În timp ce speculanţi de rînd de la bursă erau induşi în eroare de minciunile oficiale ale acestui ziar al ministerului de finanţe, Arthur Picard făcea naveta între minister şi bursă, unde transforma înfrîngerile armatelor franceze în cîştiguri grase. Întreaga corespondenţă de afaceri a acestor onorabili fraţi a căzut în mîinile Comunei.
Jules Ferry, care înainte de 4 septembrie era un avocat fără procese, în calitate de primar al Parisului în timpul asediului, a reuşit să adune o avere frumuşică de pe urma foametei. Ziua în care va trebui să dea socoteală de administrarea sa necinstită va fi ziua condamnării sale.
Toţi aceşti oameni nu-şi puteau găsi tickets-of-leave[*] decît pe ruinele Parisului; ei erau tocmai oamenii de care avea nevoie Bismarck. O mică scamatorie, şi iată-l pe Thiers, pînă atunci inspiratorul secret al guvernului, ajuns în fruntea lui şi avînd ca miniştri nişte ticket-of-leavemen.
Thiers, această stîrpitură, a ţinut mai bine de o jumătate de secol burghezia franceză sub vrajă pentru că el reprezintă cea mai desăvîrşită expresie spirituală a depravării de clasă a acesteia. Înainte de a deveni om de stat, el îşi dovedise deja, în calitate de istoric, talentul său de a minţi. Cronica vieţii sale publice este istoria nenorocirilor Franţei. Aliat, înainte de 1830, cu republicanii, sub Ludovic-Filip a înhăţat un portofoliu, trădîndu-l pe protectorul său Laffitte. A reuşit să intre în graţiile regelui prin instigarea la excese populare împotriva clerului, în timpul cărora au fost jefuite biserica Saint-Germain l'Auxerrois şi palatul arhiepiscopal, precum şi prin purtarea sa faţă de ducesa de Berry, pe lîngă care a jucat în acelaşi timp rolul de ministru-spion şi de temnicer-mamoş[N301]. Măcelărirea republicanilor din rue Transnomain, precum şi infamele legi din septembrie împotriva presei şi dreptului de asociere[N302] care au urmat imediat după aceea au fost opera lui. În martie 1840, cînd şi-a făcut din nou apariţia ca prim-ministru, a uimit Franţa cu planul său de a fortifica Parisul[N303]. Republicanilor, care considerau acest plan un complot perfid împotriva libertăţii Parisului, el le-a răspuns în Camera deputaţilor:
„Cum? Vă închipuiţi că fortificaţiile ar putea deveni vreodată o primejdie pentru libertate? În primul rînd, calomniaţi guvernul, oricare ar fi el, daca presupuneţi că ar putea încerca vreodată să bombardeze Parisul ca să se menţină... Un asemenea guvern ar fi de o sută de ori mai imposibil după victoria sa decît înainte“[N304].
Într-adevăr, nici un guvern n-ar fi îndrăznit vreodată să bombardeze Parisul servindu-se de aceste forturi, cu excepţia guvernului care le-ar fi predat mai înainte prusienilor.
Cînd în ianuarie 1848 regele-bombă şi-a încercat puterile asupra oraşului Palermo[N305], Thiers, care pe atunci nu mai era de multă vreme ministru, s-a ridicat din nou în Cameră şi a spus:
„Ştiţi, domnilor, ce se petrece la Palermo. Vă cutremuraţi cu toţii de groază“ (în sens parlamentar) „auzind că un oraş mare a fost bombardat timp de 48 de ore - de cine? De un duşman din afară care făcea uz de dreptul războiului? Nu, domnii mei, de propria lui cîrmuire. Şi pentru ce? Pentru că acest nefericit oraş îşi revendicase drepturile. Da, pentru că îşi revendicase drepturile a fost bombardat timp de 48 de are... Permiteţi-mi să fac apel la opinia publică a Europei. A te ridica şi a-ţi exprima de la această tribună, poate, cea mai mare din Europa, în cîteva vorbe“ (în vorbe, într-adevăr!) „indignarea faţă de asemenea fapte înseamnă a aduce un serviciu umanităţii. Cînd regentul Espartero, care a adus servicii ţării sale“ (lucru pe care Thiers nu l-a făcut vreodată), „intenţiona să bombardeze Barcelona pentru a înăbuşi răscoala care izbucnise acolo, din toate colţurile lumii s-a auzit un strigăt general de protest“[N306].
Optsprezece luni mai tîrziu Thiers se afla printre cei mai înverşunaţi partizani ai bombardării Romei de către armata franceză[N307]. Aşadar, greşeala regelui-bombă a constat, pare-se, numai în faptul că s-a mărginit la un bombardament de 48 de ore.
Cîteva zile înainte de revoluţia din februarie, iritat din pricina îndelungatei exilări de la putere la care îl condamnase Guizot, răpindu-i posibilitatea de a mai săvîrşi fraude, şi simţind în atmosferă apropierea unei mişcări populare, Thiers a declarat Camerei deputaţilor în acel stil pseudoeroic care-i adusese porecla de „Mirabeau-mouche“3):
„Eu aparţin partidului revoluţiei nu numai din Franţa, ci şi din Europa. Dorinţa mea ar fi ca guvernul revoluţiei să rămînă pe mîna unor oameni moderaţi... Dar chiar dacă acest guvern ar încăpea pe mina unor oameni pătimaşi, fie şi pe mîna radicalilor, eu tot nu voi abandona cauza mea. Întotdeauna voi aparţine partidului revoluţiei“[N308].
A venit revoluţia din februarie. Dar ea n-a înlocuit guvernul Guizot cu un guvern Thiers, aşa cum visase acest om de nimic, ci l-a înlocuit pe Ludovic-Filip cu republica. În prima zi a victoriei, Thiers s-a ascuns cu grijă, uitînd că muncitorii îl dispreţuiau prea mult pentru a-l putea urî. Totuşi dat fiind curajul lui bine cunoscut, s-a ţinut departe de arena publică pînă cînd masacrele din iunie au curăţat-o, făcînd-o propice pentru oameni de felul lui. Atunci a devenit conducătorul ideologic al „partidului ordinii“[N309] şi al republicii lui parlamentare, acel interregn anonim în care toate fracţiunile rivale ale clasei dominante conspirau împreună în scopul asupririi poporului şi una împotriva celeilalte în scopul restaurării propriei monarhii. Atunci, ca şi acum, Thiers aducea republicanilor învinuirea că ei reprezintă singura piedică în calea consolidării republicii; atunci, ca şi acum, el spunea republicii ceea ce-i spunea călăul lui Don Carlos: „Te voi ucide, dar o fac spre binele tău“. Acum, ca şi atunci, el va trebui să strige a doua zi după victorie: „L'Empire est fait!“ - Imperiul e gata! În ciuda predicilor sale ipocrite despre „libertăţile necesare“ şi a animozităţii sale împotriva lui Ludovic Bonaparte, care, după ce s-a folosit de el, a aruncat parlamentarismul peste bord (iar în afara atmosferei artificiale a parlamentarismului, omuleţul nostru nu face nici doi bani, şi el ştie bine acest lucru), în ciuda acestor fapte, Thiera a fost amestecat în toate infamiile celui de-al doilea Imperiu, începînd cu ocuparea Romei de către trupele franceze şi terminînd cu războiul împotriva Prusiei; el a instigat la acest război prin atacurile sale violente împotriva unităţii Germaniei, pe care a privit-o nu ca o camuflare a despotismului prusac, ci ca o încălcare a dreptului inalienabil al Franţei la dezmembrarea Germaniei. În timp ce se complăcea să agite, cu braţele lui de pitic, în faţa ochilor Europei, spada primului Napoleon, pe care l-a tămîiat în modul cel mai servil în lucrările lui istorice, în realitate politica lui externă a dus în permanenţă la extrema umilire a Franţei, începînd cu Convenţia de la Londra din 1840[N310] pînă la capitularea Parisului în 1871 şi la actualul război civil, în cursul căruia, cu înalta permisiune a lui Bismarck, a asmuţit prizonierii de la Sedan şi Metz împotriva Parisului[N311]. Cu toată supleţea talentului său şi cu toată nestatornicia ţelurilor sale, acest om a rămas toată viaţa încătuşat de cea mai anchilozată rutină. E limpede că mişcările mai profunde care au loc în societatea modernă au rămas întotdeauna pentru el o taină de nepătruns; dar nici chiar prefacerile cele mai evidente, săvîrşite la suprafaţa vieţii sociale, nu puteau fi sesizate de creierul lui, a cărui întreagă forţă vitală era concentrată în limbă. De pildă, el nu înceta să denunţe ca o profanare orice abatere de la învechitul sistem protecţionist francez. Cît timp a fost ministru al lui Ludovic-Filip, el a încercat să se opună introducerii căilor ferate, de care îşi bătea joc numindu-le o himeră nebunească; în opoziţie, în timpul lui Ludovic Bonaparte a înfierat ca pe un sacrilegiu orice încercare de reformă a putredei organizări militare franceze. Niciodată în lunga sa carieră politică el n-a luat vreo măsură cît de cît însemnată de utilitate practică. Thiers a fost consecvent numai în setea sa de avuţii şi în ura sa împotriva oamenilor care le produc. Cînd a intrat pentru prima oară în guvern, sub Ludovic-Filip, era sărac ca Iov; dar cînd a ieşit din guvern era milionar. Cînd, fiind şeful guvernului sub acelaşi rege (de la 1 martie 1840), a fost acuzat în mod public în Camera deputaţilor de delapidare, el a izbucnit în lacrimi, pe care le are oricînd la îndemînă ca şi Jules Favre sau oricare alt crocodil. La Bordeaux în 18714), prima măsură luată de el pentru a salva Franţa de la ruina financiară care o ameninţa a fost de a-şi fixa o indemnizaţie de 3.000.000 de franci anual; acesta a fost primul şi ultimul cuvînt al acelei „republici economicoase“ a cărei perspectivă o prezentase alegătorilor săi de la Paris în 1869. Unul dintre foştii lui colegi din Camera de la 1830, d-l Beslay, el însuşi capitalist - ceea ce nu l-a împiedicat să fie un membru devotat al Comunei din Paris -, într-una din proclamaţiile sale publice a adresat recent lui Thiers următoarele cuvinte:
„Aservirea muncii de către capital a fost întotdeauna piatra unghiulară a politicii dv. şi, de cînd la primăria din Paris a fost instalată republica muncii, nu aţi încetat să strigaţi Franţei: «Iată cine sînt criminalii!»“
Maestru al măruntelor escrocherii politice, virtuos al sperjurului şi al trădării, expert în toate stratagemele meschine, în toate tertipurile viclene şi perfidiile josnice ale luptei parlamentare dintre partide; gata oricînd să instige la revoluţie cînd era îndepărtat din funcţie şi s-o înăbuşe în sînge de îndată ce se afla la putere; cu prejudecăţi de clasă în loc de idei; cu vanitate în loc de inimă; la fel de murdar în viaţa lui particulară pe cît de mîrşav era în viaţa politică, - el nu se poate reţine nici acum, cînd joacă rolul unui Sulla francez, să nu-şi accentueze hidoşenia faptelor prin fanfaronada sa ridicolă.
Capitularea Parisului, care a dat pe mîna prusienilor nu numai Parisul, ci întreaga Franţă, a încheiat lungul şir de intrigi trădătoare cu duşmanul, pe care, după cum declară chiar Trochu, uzurpatorii din 4 septembrie au început să le urzească chiar din ziua cînd au pus mîna pe putere. Pe de altă parte, această capitulare a declanşat războiul civil, pe care apoi l-au dus cu sprijinul Prusiei împotriva republicii şi Parisului. Chiar condiţiile capitulării ascundeau o cursă. Pe atunci, peste o treime din teritoriul ţării se afla în mîinile duşmanului, capitala era izolată de provincie, toate mijloacele de comunicaţie erau distruse. În asemenea împrejurări era cu neputinţă să se aleagă o reprezentanţă reală a Franţei fără a se acorda timpul necesar pregătirilor. Tocmai de aceea în actul de capitulare se prevedea că alegerile pentru Adunarea naţională urmează să aibă loc în termen de opt zile, astfel încît în multe părţi ale Franţei ştirea despre alegeri a ajuns abia în ajunul alegerilor. Apoi, potrivit unei clauze exprese a actului de capitulare, Adunarea avea să fie aleasă numai în scopul de a hotărî în problema războiului şi a păcii şi, eventual, pentru încheierea unui tratat de pace. Poporul trebuia să simtă că condiţiile armistiţiului făceau imposibilă continuarea războiului şi că, pentru a ratifica pacea impusă de Bismarck, cei mai nimeriţi erau oamenii cei mai corupţi din Franţa. Dar Thiers, care nu se mulţumea numai cu aceste măsuri de precauţie, încă înainte ca secretul armistiţiului să fi fost adus la cunoştinţa parizienilor, plecase într-un turneu electoral prin ţară pentru a învia partidul legitimist[N312]; acest partid, împreună cu orleaniştii, urma să ia locul bonapartiştilor, deveniţi în acel moment cu totul inacceptabili pentru ţară. De legitimişti nu se temea. Era de neconceput ca ei să formeze un guvern al Franţei contemporane şi de aceea ei nu prezentau nici o importanţă ca rivali; acest partid, a cărui activitate, după cum a spus chiar Thiers (în Camera deputaţilor la 5 ianuarie 1833),
„s-a rezemat întotdeauna pe trei piloni: invazia străina, războiul civil şi anarhia[N313]“,
era cum nu se poate mai indicat să servească drept unealta a contrarevoluţiei.
Legitimiştii însă credeau într-adevăr într-o întoarcere a împărăţiei lor de o mie de ani. Franţa era din nou strivită sub călcîiul invaziei străine; din nou se prăbuşise un imperiu şi un Bonaparte era captiv; legitimiştii înviau din nou. Roata istoriei se întorsese vizibil înapoi pînă la „chambre introuvable“ din 1816[N314]. În Adunările naţionale ale republicii dintre 1848 şi 1851, ei fuseseră reprezentaţi de liderii lor, instruiţi şi experimentaţi în lupta parlamentară; acum însă pe primul plan ieşeau soldaţii de rînd ai partidului, toţi Pourceaugnacii5) Franţei.
De îndată ce această adunare „des ruraux“[N315] a fost deschisă la Bordeaux, Thiers a lămurit-o că trebuie să accepte imediat, fără a-i face onoarea unor dezbateri parlamentare, condiţiile preliminare de pace, întrucît numai cu această condiţie Rusia le va permite să pornească lupta împotriva republicii şi a bastionului ei, Parisul. Într-adevăr, contrarevoluţia nu avea vreme de stat pe gînduri. Al doilea imperiu a făcut să se dubleze datoria publică, înglodînd oraşele mari în datorii municipale grele. Războiul a impus naţiunii sacrificii cumplite, secătuindu-i fără milă resursele. Pentru a desăvîrşi ruina, apăruse Shylockul6) prusac, cu nota lui de plată a întreţinerii unui număr de 500.000 de soldaţi de-ai săi pe teritoriul francez şi a contribuţiei de 5 miliarde cu o dobîndă de 5% pentru ratele neachitate[N316]. Cine avea să plătească toate acestea? Numai prin răsturnarea violentă a republicii puteau spera cei ce-şi însuşeau avuţiile că vor putea să arunce cheltuielile războiului provocat de ei pe spinarea celor ce produc aceste avuţii. Aşadar, ruina nemaipomenită a Franţei i-a mînat pe aceşti patrioţi, reprezentanţi ai proprietăţii funciare şi ai capitalului, să desăvîrşească, sub ochii şi sub înalta protecţie a cuceritorului străin, războiul împotriva inamicului din afară cu un război civil, cu o rebeliune a stăpînilor de sclavi.
În calea acestui complot se afla un mare obstacol: Parisul. Dezarmarea Parisului era prima condiţie a succesului. Thiers a somat deci Parisul să depună armele. Apoi răbdarea parizienilor a fost pusă la încercare prin freneticele demonstraţii antirepublicane ale adunării „des ruraux“; prin declaraţiile echivoce ale lui Thiers însuşi cu privire la legalitatea existenţei republicii; prin ameninţarea de a decapita Parisul şi a-i lua titlul de capitală; prin numirea unor ambasadori orléanişti; prin legile lui Dufaure cu privire la poliţele scadente şi la chiriile exigibile[N317], legi care ameninţau să submineze industria şi comerţul Parisului; prin impozitul de 2 centime instituit de Pouyer-Quertier de fiecare exemplar imprimat; prin condamnarea la moarte a lui Blanqui şi Flourens; prin suprimarea ziarelor republicane; prin mutarea Adunării naţionale la Versailles; prin reintroducerea stării de asediu, decretată de Palikao şi ridicată la 4 septembrie; prin numirea décembriseurului Vinoy[N318] în postul de guvernator, a jandarmului Valentin în postul de prefect al poliţiei şi a generalului iezuit Aurelie de Paladines în postul de comandant suprem al Gărzii naţionale din Paris.
Şi acum vom pune o întrebare d-lui Thiers şi vătafilor lui, domnii din guvernul apărării naţionale. Se ştie că prin ministrul său de finanţe, d-l Pouyer-Quertier, Thiers a contractat un împrumut de 2 miliarde. Este adevărat sau nu:
1) că această afacere a fost aranjată în aşa fel, încît un „comision“ de cîteva sute de milioane a intrat în buzunarele d-lor Thiers, Jules Favre, Ernest Picard, Pouyer-Quertier şi Jules Simon?
2) că plata urma să se facă numai după „pacificarea“ Parisului[N319]?
În orice caz, aveau probabil motive să se grăbească foarte mult, căci Thiers şi Jules Favre, fără pic de ruşine, au cerut, în numele Adunării de la Bordeaux, ocuparea imediată a Parisului de către armata prusiană. Lucrul acesta nu intra însă în planurile lui Bismarck, după cum a relatat el ironic în mod public, la întoarcerea sa în Germania, filistinilor uluiţi din Frankfurt.
[*]. În Anglia deţinuţilor de drept comun, după ce şi-au executat cea mai mare parte din osîndă, li se dă adesea nişte bilete de voie pe baza cărora sînt eliberaţi şi puşi sub supraveghere poliţienească. Aceste bilete de voie se numesc tickets-of-leave, iar posesorii lor se numesc ticket-of-leavemen. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1871.]
1). Vezi volumul de faţă, p. 445. - Nota red. Editurii Politice
2). În ediţiile germane din 1871 şi 1891 în locul lui „Joe Miller“ e scris „Karl Vogt“; în ediţia franceză din 1871 - „Falstaff“. - Nota red. Editurii Politice
3). „Mirabeau-muscă“. - Nota trad. Editurii Politice
4). În ediţiile din 1871 şi 1876 lipseşte: „în 1871“. - Nota red. Editurii politice
5). Pourceaugnac - eroul unei comedii de Molière, tipul micului moşier obtuz şi mărginit. - Nota trad. Editurii politice
6). Shylock - tipul cămătarului din drama lui Shakespeare „Neguţătorul din Veneţia“. - Nota trad. Editurii politice
[N291]. „Le Figaro“ din 19 martie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 291, vol. 1)
[N292]. „Le Temps“ din 8 ianuarie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 292, vol. 1)
[N293]. „Le Temps“ din 8 septembrie 1870. - Nota red. Editurii Politice (nota 293, vol. 1)
[N294]. Scrisoarea lui Alphonse-Simon Guiod către Suzanne a fost publicată în „Journal Officiel de la République française“, nr. 115 din 25 aprilie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 294, vol. 1)
[N295]. La 28 ianuarie 1871, Bismarck şi Favre, reprezentantul guvernului apărării naţionale, au semnat „Convenţia cu privire la armistiţiu şi la capitularea Parisului“. Refuzul guvernului apărării naţionale de a mai opune rezistenţă cuceritorilor prusieni şi capitularea ruşinoasă a Parisului au constituit o trădare a intereselor naţionale ale Franţei. În dorinţa de a folosi toate forţele pentru reprimarea mişcării revoluţionare, clasele dominante din Franţa au sacrificat interesele naţionale ale ţării. Semnînd Convenţia, Jules Favre a acceptat pretenţiile înjositoare ale prusienilor: plata unei contribuţii de război de 200.000.000 de franci în termen de două săptămîni, predarea majorităţii forturilor din Paris, predarea artileriei de cîmp şi a materialului de război al armatei din Paris autorităţilor germane. Bismarck şi Favre nu au cutezat totuşi să stipuleze în Convenţie dezarmarea Gărzii naţionale, formată în cea mai mare parte din muncitori. Convenţia mai prevedea ca în termenul cel mai scurt să fie aleasă o Adunare naţională care să hotărască în problema dacă războiul să fie continuat sau să se încheie un tratat de pace. - Nota red. Editurii Politice (nota 295, vol. 1)
[N296]. Capitulards (capitularzii) - poreclă dispreţuitoare dată adepţilor capitulării Parisului în timpul asediului din 1870-1871, cînd populaţia era pregătită să-şi apere oraşul. - Nota red. Editurii Politice (nota 296, vol. 1)
[N297]. „Le Vengeur“ din 28 aprilie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 297, vol. 1)
[N298]. „L'Étendard“ - ziar francez de orientare bonapartistă; a apărut la Paris din 1866 pînă în 1868. Şi-a încetat apariţia în urma descoperirii unor maşinaţii frauduloase care au servit drept sursă de finanţare a ziarului. - Nota red. Editurii Politice (nota 298, vol. 1)
[N299]. Crédit mobilier (Société générale de crédit mobilier) - mare bancă pe acţiuni din Franţa, înfiinţată de fraţii Péréire şi recunoscută legal prin decretul din 18 noiembrie 1852. Scopul ei principal era mijlocirea de credite şi înfiinţarea de întreprinderi industriale şi de alt fel. Sursa principală a veniturilor ei o constituiau speculaţiile de bursă cu hîrtiile de valoare ale societăţilor pe acţiuni înfiinţate de ea. Crédit mobilier avea legături strînse cu cercurile guvernante ale celui de-al doilea imperiu şi se bucura de sprijinul lor. În 1867 banca a dat faliment, iar în 1871 a fost lichidată. Marx a dezvăluit adevărata esenţă a lui Crédit mobilier într-o serie de articole publicate în „New York Daily Tribune“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 12, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 21-38, 205-213, 292-296). - Nota red. Editurii Politice (nota 299, vol. 1)
[N300]. „L'Électeur libre“ - săptămînal (în timpul războiului franco-prusian devine cotidian), organ de presă al republicanilor de dreapta; a apărut la Paris din 1868 pînă în 1871; în 1870-1871 a avut legături strînse cu ministrul de finanţe al guvernului apărării naţionale. - Nota red. Editurii Politice (nota 300, vol. 1)
[N301]. Este vorba de acţiunile antilegitimiste şi anticlericale care au avut loc 14 şi 15 februarie 1831 la Paris şi care au avut răsunet în provincie. În semn de protest împotriva demonstraţiei legitimiste organizate cu prilejul slujbei religioase celebrate în memoria ducelui de Berry, mulţimea adunată a distrus biserica Saint-Germain l'Auxerrois şi palatul arhiepiscopului Quélen, cunoscut ca simpatizant al legitimiştilor. Guvernul orléanist, care dorea să lovească în partidul vrăjmaş, al legitimiştilor, nu a luat nici o măsură pentru a opri acţiunile mulţimii; Thiers, care asistase la distrugerea bisericii şi a palatului arhiepiscopului, a sfătuit Garda naţională să nu împiedice acţiunile mulţimii.
În 1832, din ordinul lui Thiers, pe atunci ministru de interne, a fost arestată ducesa de Berry, mama contelui Chambord, pretendentul legitimist la tronul Franţei. Ulterior, aceasta a fost pusă sub supraveghere riguroasă şi supusă unui examen medical umilitor, pentru a o sili să dea publicităţii căsătoria ei secretă şi a o compromite politiceşte. - Nota red. Editurii Politice (nota 301, vol. 1)
[N302]. Marx se referă la rolul detestabil jucat de Thiers (pe atunci ministru de interne) în reprimarea răscoalei muncitorilor din Paris şi a păturilor mic-burgheze care li s-a alăturat; răscoala din 13-14 aprilie 1834 împotriva regimului monarhiei din iulie şi era condusă de Societatea republicană secretă a drepturilor omului. Înăbuşirea răscoalei a fost însoţită de acte bestiale la care s-a dedat soldăţimea, care a măcelărit, printre alţii, pe locatarii unei case de pe strada Transnonain. Thiers a fost principalul inspirator al cruntelor represiuni împotriva democraţilor în timpul răscoalei şi după înăbuşirea ei.
Legile din septembrie - legi reacţionare promulgate de guvernul francez în septembrie 1835, în urma atentatului comis la 28 iulie împotriva regelui Ludovic-Filip; ele îngrădeau activitatea curţilor cu juri şi introduceau măsuri aspre împotriva presei. Referitor la presă, aceste legi prevedeau majorarea sumei depuse drept cauţiune pentru publicaţiile periodice şi introduceau pedeapsa cu închisoare şi amenzi importante pentru orice atacuri împotriva proprietăţii şi a orînduirii de stat existente. - Nota red. Editurii Politice (nota 302, vol. 1)
[N303]. În ianuarie 1841, Thiers a prezentat Camerei deputaţilor un proiect de creare a unor întărituri în jurul Parisului - un zid de fortificaţii şi cîteva forturi. Cercurile revoluţionar-democrate au văzut în acest proiect o măsură preliminară în vederea înăbuşirii mişcărilor populare, propusă sub pretextul întăririi apărării Parisului. S-a relevat că în acest scop proiectul lui Thiers prevedea construirea unor forturi foarte puternice şi în număr mare în apropierea cartierelor muncitoreşti din partea de est şi nord-est a Parisului, pentru ca în viitor să poată reprima mai uşor revoltele populare. - Nota red. Editurii Politice (nota 303, vol. 1)
[N304]. „Journal Officiel de la République française“, Paris, din 11 aprilie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 304, vol. 1)
[N305]. În ianuarie 1848, trupele napolitane ale lui Ferdinand al II-lea - care în urma bombardării sălbatice a Messinei, în toamna aceluiaşi an, a primit porecla de regele-bombă - au supus unui bombardament de artilerie oraşul Palermo, încercînd să înăbuşe răscoala populară care a servit drept semnal pentru începerea revoluţiei burgheze din 1848-1849 în statele italiene. - Nota red. Editurii Politice (nota 305, vol. 1)
[N306]. „Le Moniteur universel“ din 1 februarie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 306, vol. 1)
[N307]. În aprilie 1849, guvernul burghez francez, în alianţă cu Austria şi Neapolul, a organizat o intervenţie împotriva Republicii romane, în scopul răsturnării ei şi al instaurării puterii laice a papei. În urma intervenţiei armate şi a asediului Romei, pe care trupele franceze au supus-o unui bombardament sălbatic, cu toată rezistenţa sa eroică, Republica romană a fost răsturnată, iar, Roma a fost ocupată de trupele franceze. - Nota red. Editurii Politice (nota 307, vol. 1)
[N308]. „Le Moniteur universel“ din 3 februarie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 308, vol. 1)
[N309]. Partidul ordinii - partid al marii burghezii conservatoare, apărut în 1848, reprezenta coaliţia celor două fracţiuni monarhiste din Franţa; legitimiştii (adepţii dinastiei Bourbon) şi orléaniştii (adepţii dinastiei Orléans); din 1849 pînă la lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a avut o poziţie conducătoare în Adunarea legislativă a celei de-a doua Republici. Clica lui Ludovic Bonaparte a profitat de falimentul politicii antipopulare a partidului ordinii pentru a instaura regimul celui de-al doilea imperiu. - Nota red. Editurii Politice (nota 309, vol. 1)
[N310]. Convenţia de la Londra din 1841 - După înfrîngerea suferită de politica Franţei în Orientul Apropiat, guvernul francez a reuşit totuşi ca Franţa să participe la încheierea Convenţiei de la Londra din 1841, care prevedea blocarea strîmtorilor Mării Negre în timp de pace pentru toate vasele de război străine. Această convenţie a fost semnată la 13 iulie 1841 de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Franţei, Austriei şi Prusiei, pe de o parte, şi ai Turciei pe de altă parte.
În ediţia a treia engleză a „Războiului civil din Franţa“ Marx dă ca exemplu de înfrîngere diplomatică a Franţei - convenţia de la Londra din 1840. - Nota red. Editurii Politice (nota 310, vol. 1)
[N311]. În dorinţa de a întări armata de la Versailles în vederea reprimării Parisului revoluţionar, Thiers s-a adresat lui Bismarck cu rugămintea de a-i îngădui să sporească contingentul de trupe, al căror efectiv, potrivit tratatului de pace preliminar, semnat la 26 februarie 1871, nu trebuia să depăşească 40.000 de oameni. După ce l-a asigurat pe Bismarck că trupele vor fi folosite exclusiv pentru înăbuşirea insurecţiei din Paris, guvernul Thiers, prin convenţia încheiată la Rouen la 28 martie 1871, a obţinut permisiunea de a mări efectivul trupelor de la Versailles pînă la 80.000, iar ceva mai tîrziu pînă la 100.000 de oameni. În conformitate cu aceste convenţii, Comandamentul german i-a repatriat în grabă pe prizonierii francezi, în special pe cei din armatele care au capitulat la Sedan şi Metz. Guvernul de la Versailles a încartiruit aceste unităţi în tabere închise, unde au fost supuse unei prelucrări ideologice pentru a li se insufla ura împotriva Comunei din Paris. - Nota red. Editurii Politice (nota 311, vol. 1)
[N312]. Legitimiştii - vezi adnotarea 21. - Nota red. Editurii Politice (nota 312, vol. 1)
[N313]. „Le Moniteur universel“ din 6 ianuarie 1833. - Nota red. Editurii Politice (nota 313, vol. 1)
[N314]. „Chambre introuvable“ - Camera deputaţilor din Franţa în 1815-1816 (primii ani ai regimului Restauraţiei), alcătuită din reacţionari extremişti. - Nota red. Editurii Politice (nota 314, vol. 1)
[N315]. Adunarea „des ruraux“ („assembly of rurals“) („rurals“ corespunde cuvîntului francez „les ruraux“) - denumire ironică dată Adunării naţionale din 1871, formată în cea mai mare parte din reacţionari-monarhişti; nobili din provincie, funcţionari, rentieri şi negustori, aleşi în circumscripţiile electorale rurale. Din cei 630 de deputaţi ai adunării, aproximativ 430 erau monarhişti. - Nota red. Editurii Politice (nota 315, vol. 1)
[N316]. Este vorba de pretenţia lui Bismarck la plata contribuţiei, pretenţie formulată ca una dintre condiţiile tratatului preliminar de pace. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 1871 la Versailles de Thiers şi J. Favre, pe de o parte, şi de Bismarck şi reprezentanţii statelor din sudul Germaniei, pe de altă parte. Conform acestui tratat, Franţa trebuia să cedeze Germaniei Alsacia şi Lorena de est şi să plătească o contribuţie în valoare de 5 miliarde de franci; pînă la plata acestei sume, o parte a teritoriului francez rămînea sub ocupaţia trupelor germane. Tratatul de pace definitiv a fost semnat la Frankfurt la 10 mai 1871 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 372-373). - Nota red. Editurii Politice (nota 316, vol. 1)
[N317]. La 10 martie 1871 Adunarea naţională a adoptat legea „Cu privire la amînarea plăţilor scadente“. În conformitate cu această lege, pentru plata obligaţiilor contractate între 13 august şi 12 noiembrie 1870 se stabilea termenul de 7 luni, socotit din ziua încheierii lor; pentru plata obligaţiilor contractate după 12 noiembrie nu se acorda amînare. Aşadar, de fapt, legea nu acorda amînare celei mai mari părţi a debitorilor, ceea ce a constituit o grea lovitură pentru muncitori şi păturile neavute ale populaţiei şi a dus la falimentul unui mare număr de mici industriaşi şi negustori. - Nota red. Editurii Politice (nota 317, vol. 1)
[N318]. Décembriseur - participant la lovitura de stat bonapartistă de la 2 decembrie 1851 şi adept al acţiunilor întreprinse în spiritul acestei lovituri. Vinoy a participat direct la lovitura de stat, înăbuşind cu ajutorul armatei încercările de răscoală republicană dintr-unul din departamentele Franţei. - Nota red. Editurii Politice (nota 318, vol. 1)
[N319]. Potrivit relatărilor presei, din împrumutul intern pe care guvernul Thiers hotărîse să-l contracteze, Thiers însuşi şi alţi membri ai guvernului său trebuiau să primească peste 300.000.000 de franci sub formă „de comision“. Ulterior, Thiers a recunoscut că reprezentanţii cercurilor financiare cu care se duceau tratative în vederea împrumutului cereau înăbuşirea grabnică a revoluţiei de la Paris. La 20 iunie 1871, după zdrobirea Comunei din Paris de către trupele de la Versailles, legea cu privire la împrumut a fost adoptată. - Nota red. Editurii Politice (nota 319, vol. 1)