Marx către Ludwig Kugelmann

la Hanovra

(Fragment)

Scris: 23 februarie 1865
Publicat: pentru prima oară în Sozialistische Auslandspolitik, No. 18, 1918
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 427-432
Transcriere: Liviu Iacob, mai 2007


 

23 februarie 1865
1, Modena Villas, Maitland Park
Haverstock Hill, Londra

Am primit ieri scrisoarea dv., care m-a interesat foarte mult, şi acum vă voi răspunde la fiecare punct în parte.

Vreau în primul rînd să vă expun pe scurt relaţiile mele cu Lassalle. În perioada în care el făcea agitaţie, am întrerupt relaţiile: 1) deoarece îşi însoţea lăudăroşeniile de cea mai neruşinată plagiere a scrierilor mele etc.; 2) deoarece condamnam tactica sa politică; 3) deoarece i-am explicat şi „dovedit“ în amănunt, aici la Londra, încă înainte de a-şi fi început agitaţia, că ideea unei intervenţii direct socialiste din partea „statului Prusiei“ este o absurditate. În scrisorile pe care mi le-a adresat (între 1848 şi 1863), ca şi în întrevederile noastre personale, el s-a declarat întotdeauna un adept al partidului reprezentat de mine. De îndată ce s-a convins, la Londra (la sfîrşitul anului 1862), că nu-şi poate face jocul cu mine, s-a hotărît să se erijeze în „dictator al muncitorilor“ şi în această calitate să ia atitudine împotriva mea şi a vechiului partid. Cu toate acestea i-am recunoscut meritele de agitator, deşi spre sfîrşitul scurtei sale cariere chiar şi această agitaţie a început să-mi pară din ce în ce mai dubioasă. Moartea sa neaşteptată, vechea prietenie, scrisorile desperate ale contesei Hatzfeldt, indignarea împotriva impertinenţei laşe a ziarelor burgheze faţă de acela de care s-au temut atît de mult în timpul vieţii sale, — toate acestea m-au determinat să public o scurtă declaraţie[1*] împotriva mizerabilului de Blind, declaraţie care nu se referă însă la conţinutul activităţii lui Lassalle (d-na Hatzfeldt a trimis această declaraţie cotidianului „Nordstern[N335]). Din aceleaşi cauze, precum şi în speranţa că voi putea îndepărta elementele care mi se păreau periculoase, am promis împreună cu Engels să colaborăm la „Soc[ial]-Demok[rat]“[N336] (acest ziar a publicat o traducere a „Manifestului“[2*], iar la cererea sa, eu am scris un articol despre Proudhon la moartea acestuia[3*]), admiţînd să fim numiţi printre colaboratori, după ce Schweitzer ne-a trimis un program satisfăcător în redactarea sa. Ne-a mai servit drept garanţie faptul că W. Liebknecht era membru neoficial al redacţiei. Curînd însă a ieşit la iveală — dovezile respective ne-au căzut în mînă — că în realitate Lassalle trădase partidul. El încheiase un contract formal cu Bismarck (fără a avea, desigur, nici un fel de garanţii). La sfîrşitul lunii septembrie 1864, el urma să plece la Hamburg, pentru ca acolo (împreună cu smintitul de Schramm şi cu Marr, agent al poliţiei prusace) „să-l silească“ pe Bismarck să anexeze Schleswig-Holsteinul, adică să proclame această anexare în numele „muncitorilor“ etc. Bismarck, în schimb, promisese dreptul de vot universal şi cîteva şarlatanii socialiste[N337]. Păcat că Lassalle n-a putut să joace această comedie pînă la capăt! Ea ar fi arătat cît a fost de ridicol şi cum s-a lăsat dus de nas şi ar fi pus capăt o dată pentru totdeauna tuturor încercărilor de acest fel!

Lassalle a apucat pe această cale greşită fiindcă era un „politician realist“ în felul d-lui Miquel, numai că de anvergură mai mare şi urmărind scopuri mai importante! (By the bye[4*], în ce-l priveşte pe Miquel eram de mult edificat; manifestările sale mi le explicam prin faptul că, pentru un avocăţel din Hanovra, Uniunea naţională[N338] constituie un pretext excelent cu ajutorul căruia să se facă auzit în Germania, în afara celor patru pereţi ai casei sale, să obţină, amplificînd astfel „realitatea“ propriei sale persoane, recunoaşterea în patria sa hanovriană, şi, în plus, să joace, sub scut „prusac“, rolul unui Mirabeau „hanovrian“). Aşa cum Miquel şi actualii săi prieteni au profitat de „era nouă“[N339], inaugurată de prinţul-regent al Prusiei, pentru a se juca de-a Uniunea naţională şi a se crampona de „vîrful prusac“[N340], aşa cum în genere ei îşi cultivau „mîndria de cetăţean“ sub scutul Prusiei, tot aşa a vrut şi Lassalle să joace rolul de marchiz Pasa al proletariatului cu un Filip al II-lea[5*] din nordul Brandenburgului şi cu Bismarck ca misit între el şi monarhia prusiana. El n-a făcut altceva decît să imite pe domnii de la Uniunea naţională. Dar în timp ce aceştia au provocat „reacţiunea“ prusacă în interesul clasei de mijloc, el a dat mîna cu Bismarck în interesul proletariatului. Aceşti domni erau mai îndreptăţiţi decît Lassalle, întrucît burghezul este obişnuit să considere ca „realitate“ interesul său imediat şi întrucît într-adevăr această clasă a făcut peste tot compromisuri pînă şi cu feudalismul, în timp ce clasa muncitoare trebuie, prin natura lucrurilor, să fie cinstit „revoluţionară“.

Pentru un om teatral şi vanitos ca Lassalle (care însă nu putea fi corupt cu fleacuri ca funcţii, demnităţi de primar etc.), ideea era foarte ispititoare: o acţiune nemijlocit în interesul proletariatului întreprinsă de Ferdinand Lassalle! Dar, de fapt, el cunoştea prea puţin condiţiile economice reale ale unei asemenea acţiuni pentru a se privi pe sine însuşi cu un ochi într-adevăr critic! Pe de altă parte, muncitorii germani erau prea „demoralizaţi“ de infama „politică realistă“ prin care burghezii germani au tolerat reacţiunea din 1849—1859, privind cu nepăsare cum poporul este prostit, pentru a nu aplauda pe un asemenea mîntuitor de iarmaroc care le promitea să-i ajute ca printr-un simplu salt să ajungă în ţara făgăduinţei!

Să reluăm, aşadar, firul întrerupt! De îndată ce „Social-Demokrat“ a fost fondat, s-a şi văzut că, în sfîrşit, bătrîna Hatzfeldt voia să aducă la îndeplinire „testamentul“ lui Lassalle; prin Wagener (de la „Kreuz-Zeitung“) ea întreţinea legături cu Bismarck, căruia i-a pus la dispoziţie „Uniunea muncitorilor“ (Uniunea generală a muncitorilor germani[N341]), „Social-Demokrat“ etc. Urma ca anexarea Schleswig-Holsteinului să fie proclamată în „Social-Demokrat“, Bismarck să fie recunoscut ca protector etc. Tot planul acesta frumos a eşuat datorită faptului că l-am avut pe Liebknecht la Berlin şi în redacţia lui „Soc[ial]-Demok[rat]“. Deşi atît Engels cît şi eu dezaprobam redacţia ziarului — tămîierea servilă a lui Lassalle, cochetăria ocazională cu Bismarck etc. —, pentru moment era, desigur, mai important să susţinem în public ziarul, pentru a zădărnici intrigile bătrînei Hatzfeldt şi a evita compromiterea totală a partidului muncitoresc. Ne-am resemnat deci să facem bonne mine à mauvais jeu[6*], deşi în particular scriam într-una redacţiei ziarului „Soc[ial]-Demok[rat]“ să facă în egală măsură front împotriva lui Bismarck ca şi împotriva progresiştilor[N342]. Am tolerat chiar ca înfumuratul filfizon Bernhard Becker, care ia în serios importanţa pe care i-a lăsat-o Lassalle prin testament, să ţeasă intrigi împotriva lui International Workingmen's Association[7*].

Între timp însă, articolele d-lui Schweitzer din „Social-Demokrat“ deveneau din ce în ce mai favorabile lui Bismarck. Eu îi scrisesem mai înainte că se poate încerca o intimidare a progresiştilor în „problema coaliţiei“, dar că guvernul prusian nu va admite niciodată abrogarea totală a legilor împotriva coaliţiilor, căci aceasta ar însemna o breşă făcută birocratismului, emanciparea muncitorilor, anularea regulamentului pentru muncitorii agricoli, desfiinţarea bătăii cu varga practicată la ţară de nobilime etc. Etc., lucruri pe oare Bismarck nu ar putea să le permită niciodată şi care, în genere, sînt cu totul incompatibile cu statul birocratic prusian. Mai adăugam că, dacă parlamentul va respinge legile împotriva coaliţiilor, guvernul va recurge la fraze (ca, de pildă, că problema socială cere măsuri mai „radicale“ etc.) pentru a le menţine. Toate acestea s-au adeverit. Şi ce a făcut d-l von Schweitzer? A scris un articol în favoarea lui Bismarck, rezervîndu-şi tot eroismul pentru lupta împotriva unor fiinţe infiniment petits[8*] ca Schulze, Faucher etc.[N343]

Gred că Schweitzer etc. sînt bine intenţionaţi, dar ei sînt „politicieni realişti“; ei vor să ţină cont de situaţia existentă şi să nu lase numai domnilor Miquel & Co. privilegiul „politicii realiste“. (Se pare că aceştia din urmă vor să-şi rezerve dreptul unui intermixture[9*] cu guvernul prusian). Ei ştiu că ziarele muncitoreşti şi mişcarea muncitorească există în Prusia (deci şi în restul Germaniei) numai par la grâce de la police[10*]. Ei vor deci să ia lucrurile aşa cum sînt, să nu irite guvernul etc., întocmai cum politicienii noştri realişti „republicani“ „acceptă“ un împărat din casa Hohenzollern. Cum însă nu sînt un „politician realist“, am socotit necesar ca, într-o declaraţie publică (pe care o veţi vedea, probabil, în curînd într-unul din ziare), eu şi cu Engels să rupem relaţiile cu „Social-Democrat“[11*].

Din cele de mai sus vedeţi totodată de ce în momentul de faţă nu pot face nimic în Prusia. Guvernul de acolo mi-a refuzat direct redobîndirea cetăţeniei[N344]. Mi s-ar permite să fac agitaţie numai dacă ea ar lua forma pe care o doreşte domnul von Bismarck.

Prefer de o sută de ori agitaţia pe care o fac aici prin „Asociaţia Internaţională“. Influenţa asupra proletariatului englez este directă şi de cea mai mare însemnătate. În prezent ne ocupăm aici de general suffrage question[12*], care aici are, bineînţeles, cu totul altă însemnătate decît în Prusia.

În general, succesele înregistrate de această „Asociaţie“ întrec toate aşteptările aici, la Paris, în Belgia, în Elveţia şi în Italia. Numai în Germania mi se opun, bineînţeles, urmaşii lui Lassalle, care: 1) se tem prosteşte că îşi vor pierde importanţa; 2) cunosc opoziţia mea categorică faţă de ceea ce germanii numesc „politică realistă“. (Este acel „realism“ care situează Germania atît de mult în urma tuturor ţărilor civilizate.)

Întrucît oricine cumpără un carnet de 1 şiling poate deveni member of the Association[13*], întrucît francezii (ca şi belgienii) au ales această formă de individual membership[14*], legea interzicîndu-le să ni se alăture ca „Asociaţie“, şi întrucît în Germania situaţia este asemănătoare, m-am hotărîit să propun tuturor prietenilor mei de aici şi din Germania să înfiinţeze mici societies[15*], indiferent de numărul de members[16*] din localitatea respectivă, fiecare din ei urmînd să cumpere an English card of membership[17*]. Asociaţia engleză fiind publică, nimic nu se opune acestui procedeu chiar şi în Franţa. Mi-ar părea bine ca şi dv., împreună cu cercul dv. cel mai apropiat, să intraţi în acest fel în legătură cu Londra...

 

 

 


 

Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 31, S. 451—455

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[1*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 24-27. — Nota trad.

[2*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 327—335. — Nota trad.

[3*]. Op. cit., p. 340—347. — Nota trad.

[4*]. — Apropo. — Nota trad.

[5*]. Wilhelm I. — Nota red.

[6*]. — a face haz de necaz. —Nota trad.

[7*]. — Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. — Nota trad.

[8*]. — infinit de mici. — Nota trad.

[9*]. — amestec. — Nota trad.

[10*]. — din graţia poliţiei. — Nota trad.

[11*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 84. — Nota trad.

[12*]. — problema votului universal. — Nota trad.

[13*]. — membru al Asociaţiei. — Nota trad.

[14*]. — aderare individuală. — Nota trad.

[15*]. — societăţi. — Nota trad.

[16*]. — membri. — Nota trad.

[17*]. — carnet englez de membru. — Nota trad.

 


 

[N335]. „Nordstern“ — cotidian german, care a apărut la Hamburg în 1850—1866; din 1863 a avut o orientare lassalleană. — Nota red. Editurii Politice (nota 335, vol. 2)

[N336]. „Der Social-Demokrat“ — organul de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani a lui Lassalle, care a apărut de la 15 decembrie 1864 pînă în 1871; în 1864—1865 el a fost scos sub redacţia lui Johann Baptist von Schweitzer. Începînd cu nr. 79 din 1 iulie 1865, ziarul a apărut sub titlul de „Social-Demokrat“.

Primind în noiembrie 1864 de la Schweitzer prospectul ziarului în care nu figurau tezele lui Lassalle şi neavînd la dispoziţie coloanele unui alt organ de presă pentru a-şi exercita influenţa asupra mişcării muncitoreşti din Germania, Marx şi Engels au consimţit să colaboreze la „Social-Demokrat“. Dar colaborarea lui Marx şi Engels la acest ziar a încetat încă din februarie 1865, din cauza unor divergenţe principiale cu Schweitzer.

Declaraţia cu privire la încetarea colaborării lor la „Social-Demokrat“ Marx şi Engels au trimis-o redacţiei acestui ziar în februarie 1865; datorită demersurilor întreprinse de Marx, declaraţia a apărut în scurt timp în multe ziare germane. Din această cauză, Schweitzer s-a văzut nevoit să publice această declaraţie în „Social-Demokrat“ la 3 martie 1865 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 83). — Nota red. Editurii Politice (nota 336, vol. 2)

[N337]. Şarlataniile socialiste ale lui Bismarck — este vorba de aşa-numitul socialism guvernamental. Încă în timp ce se pregătea legea excepţională împotriva social-democraţiei, clasele dominante şi mai cu seamă Bismarck au făcut uz de fraza demagogică potrivit căreia măsurile represive luate împotriva mişcării muncitoreşti revoluţionare trebuie completate de către guvern printr-o legislaţie socială cuprinzătoare, menită să pregătească treptat socialismul. În 1881, Bismarck, sub presiunea muncitorilor care luptau în condiţii de ilegalitate, a început să traducă în viaţă această politică, înlocuind teroarea deschisă îndreptată împotriva mişcării socialiste prin concesii sociale, prin aşa-numite reforme sociale. Muncitorii germani care luptau sub conducerea social-democraţiei au respins cu dispreţ şi această tentativă de corupere din partea guvernului şi au răspuns la aceasta cu o luptă şi mai îndîrjită împotriva statului militarist germano-prusian. — Nota red. Editurii Politice (nota 337, vol. 2)

[N338]. Uniunea naţională a fost creata la 15—16 septembrie 1859, la Congresul liberalilor burghezi din statele germane, care s-a ţinut la Frankfurt pe Main. Organizatorii Uniunii naţionale, care reprezentau interesele burgheziei germane, îşi propuneau drept scop să unească întreaga Germanie, cu excepţia Austriei, sub hegemonia Prusiei. După războiul austro-prusian şi formarea Confederaţiei Germaniei de nord, la 11 noiembrie 1867, Uniunea naţională s-a autodizolvat. — Nota red. Editurii Politice (nota 338, vol. 2)

[N339]. „Era nouă“ — este vorba de orientarea „liberală“ proclamată de prinţul Wilhelm al Prusiei (din 1861 rege al Prusiei) la înscăunarea sa ca prinţ regent în octombrie 1858. În 1858, prinţul regent a demis guvernul Manteuffel şi a format un guvern din liberali moderaţi. În presa burgheză, această orientare a fost denumită în mod răsunător „noua eră“. În realitate, politica lui Wilhelm urmărea exclusiv consolidarea poziţiilor monarhiei şi ale iuncherimii prusiene; burghezii, înşelaţi în speranţele lor, au refuzat să aprobe proiectul de reformă militară prezentat de guvern. Conflictul constituţional ivit în legătură cu aceasta în 1862 şi venirea la putere a lui Bismarck în septembrie 1862 au pus capăt „noii ere“. — Nota red. Editurii Politice (nota 339, vol. 2)

[N340]. „Preussische Spitze“ (textual — „Prusia în frunte“) — expresie folosită de regele Prusiei Frederic-Wilhelm al IV-lea într-un discurs rostit la 20 martie 1848, în care declară că „pentru salvarea Germaniei este gata să stea în fruntea (an die Spitze) întregii patrii“. În perioada luptei pentru unificarea Germaniei, prin această expresie se înţelegea tendinţa Prusiei de a unifica Germania sub hegemonia ei. — Nota red. Editurii Politice (nota 340, vol. 2)

[N341]. Hatzfeld — este vorba de contesa Sophie von Hatzfeld, prietenă apropiată a lui Ferdinand Lassalle, de pe vremea cînd el o apărase în calitate de avocat, în procesul de divorţ împotriva contelui Edmund von H. Wildenburg. Era cu mult mai în vîrstă decît el şi avea o puternică influenţă asupra lui.

Uniunea muncitorilor“ — „Uniunea generală a muncitorilor germani“ a fost creată la 23 mai 1863. Cu privire la această uniune, Marx a scris următoarele: „Aceasta a fost înfiinţată într-o perioadă de reacţiune. Lassalle — şi acesta rămîne pe veci meritul său — a redeşteptat mişcarea muncitorească din Germania după o somnolenţă de 15 ani“ (vezi Marx-Engels. „Despre sindicate“, Bucureşti, Editura politică, 1961, p. 187). Marx şi Engels au criticat totuşi întotdeauna cu asprime concepţiile lui Lassalle, deoarece acesta nu deschidea clasei muncitoare nici o perspectivă revoluţionară.

Sub influenţa contesei Hatzfeld un mic grup de lassalleeni s-a desprins din Uniunea generală a muncitorilor germani şi a format în 1867 „Uniunea generală lassalleană a muncitorilor germani“. Conducător al acestei uniuni a fost la început Försterling, iar ulterior Mende. Uniunea nu s-a bucurat de nici o influenţă în rîndul muncitorilor şi şi-a încetat de fapt existenţa în 1872.

Uniunea generală a muncitorilor germani, care cuprindea majoritatea membrilor şi avea sediul la Leipzig, a fost dizolvată la 16 septembrie 1868 printr-o dispoziţie a poliţiei din Leipzig. La aceeaşi dată a fost închisă şi filiala ei din Berlin. După numai trei săptămîni, la 10 octombrie 1868, uniunea a fost reînfiinţată de un grup de lassalleeni, în frunte cu Schweitzer, sub acelaşi nume, la Berlin, avînd sediul tot la Berlin. În statutul noii uniuni, publicat în nr. 119 al ziarului „Social-Demokrat“ din 11 octombrie 1868, se arată intenţia conducerii uniunii de a respecta cu stricteţe legile prusiene şi se exprimă dorinţa ei de a acţiona numai pe o cale paşnică, legală. Conducerea uniunii s-a supus legii prusiene şi a dizolvat organizaţiile locale. — Nota red. Editurii Politice (nota 341, vol. 2)

[N342]. Progresiştii — este vorba de reprezentanţii partidului progresist burghez prusian, înfiinţat în iunie 1861. Acest partid preconiza unificarea Germaniei sub hegemonia Prusiei, convocarea unui parlament pe întreaga Germanie şi formarea unui guvern liberal puternic, răspunzător faţă de Camera deputaţilor. În 1866 aripa de dreapta s-a despărţit de partidul progresist şi a format partidul naţional-liberal, care a capitulat în faţa guvernului Bismarck. Spre deosebire de naţional-liberali, chiar şi după unificarea Germaniei în 1871, progresiştii au continuat să-şi spună partid de opoziţie, deşi această opoziţie rămînea pur declarativă. De teama clasei muncitoare şi din ură faţă de mişcarea socialistă, partidul progresist a acceptat dominaţia iuncherimii prusiene în condiţiile unei Germanii semiabsolutiste. Şovăielile în politica partidului progresist reflectau instabilitatea burgheziei comerciale, a micilor industriaşi şi, în parte, a meseriaşilor pe care se sprijinea. În 1884 progresiştii s-au unit cu aripa de stînga desprinsă din partidul naţional-liberal şi au format partidul liberal german. — Nota red. Editurii Politice (nota 342, vol. 2)

[N343]. Marx se referă în acest pasaj la cele cinci articole, aşa-numitele articole-Bismarck ale lui J. B. von Schweitzer, care au apărut sub titlul „Guvernul Bismarck“ în ziarul „Social-Demokrat“ din 27 ianuarie, 5 februarie, 17 februarie, 19 februarie şi 1 martie 1865. În aceste articole el ridica în slăvi cezarismul prusian şi cerea — întrucît nega forţa revoluţionară a maselor populare — unificarea de sus a Germaniei sub hegemonia Prusiei (vezi adnotarea 340). Dar Marx şi Engels au rupt legăturile cu Schweitzer (vezi adnotarea 336) încă înainte ca acesta să fi terminat seria de articole-Bismarck. Scrisoarea lui Marx către Schweitzer datată 16 ianuarie 1865 nu a fost primită. — Nota red. Editurii Politice (nota 343, vol. 2)

[N344]. Petiţiile lui Marx pentru reintegrarea sa în drepturile de cetăţean prusian (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 15, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 655—672) au fost scrise, la rugămintea sa, de către Lassalle şi semnate de Marx în timpul şederii sale la Berlin în primăvara anului 1861. Cererea lui Marx a fost respinsă mai întîi de şeful poliţiei din Berlin şi apoi, în noiembrie acelaşi an, de ministrul de interne al Prusiei. — Nota red. Editurii Politice (nota 344, vol. 2)