O nouă lume, organizată altfel în decursul anilor, citind paginile istoriei zilelor de azi, va exclama indignată: “Canaliile”.
Dar indignarea ei va fi cu mult mai aprigă şi logică decît aşa-zisul dispreţ al burgheziei “civilizate” – zvîrlit epocii sclavajului.
Burghezia însă încearcă să uite că epoca scavajului se repetă sub ochii ei în problema şomajului, cu mult mai acută, şi josnic, ca acum cîteva veacuri. Atunci milioane de oameni erau întrebuinţaţi ca simple obiecte, plătite fiind cu “pîine şi circ” – spre profitul unei clase de nobili abjecţi. Astăzi din nou milioane de oameni sunt exploataţi în profitul clasei capitaliste, dar care refuză cu indignare să mai ofere pîine şi muncă.
În această clipă, pe părţi ale pămîntului răzleţite sau unite, o armată de indivizi, victimele unui mecanism economic defect, se deşiră dezechilibrată, înnebuită de foame. Atunci sclavii erau expuşi în piaţă, spre a fi vînduţi, fiind îmbrăcaţi în costume de saci şi unşi cu grăsime pe faţă. Acum nici atît. Şomerul este cea mai devalorizată marfă din cîte există pe lume.
Clasa capitalistă se arată din ce în ce mai revoltată împotriva acestei noi lumi de înfometaţi, care creşte vertiginos.
Ea nu vrea să înţeleagă că existenţa şi fericirea ei se datoresc numai exploataţilor, îngenunchiaţi şi zvîrliţi peste bord.
Spre o confirmare a mentalităţii burgheze raportată la şomaj, voi cita din articolul d-lui Roşu, care cred că ar trebui să se numească “Negru”:
“Dacă concedierile de muncitori de la diferite intreprinderi, fabrici sau uzine vor continua, întreţinerea şomerilor va introduce un capitol permanent în bugetul statului. O nouă sarcină, o nouă deturnare de fonduri care aveau altă destinaţie pînă acum.
În discuţiile delegaţiei permanente a municipiului, s-a vorbit de o sumă de 3.200.000 lei acordată de Ministerul Muncii pe anul 1931, pentru întreţinerea muncitorilor fără lucru. Din spirit de occidentalizare subită ne-am însuşit şi noi procedeele întrebuinţate în ţările industrializate. Iată o primă greşală şi, poate, cea mai gravă.”
Reiese clar deci că statul nu trebuie să ajute întru nimic şomerii. S-a vorbit doar de o sumă de 3.200.000 lei, care nu ar însemna nimic pentru cele cîteva sute de mii de şomeri – şi presa a început să se alarmeze.
Se doreşte ca fondurile existente să se întrebuinţeze în alte părţi, oriunde, dar în nici un caz pentru cei care au contribuit, prin muncă, la crearea lor.
Tot dl. Roşu (desigur Negru) mai cere în memorabilul său articol ca oficiul şomajului să fie trecut sub directa conducere a poliţiei. Pînă acum a fost încredinţat doamnelor din înalta societate, care – dornice de a scăpa de plictiseală – s-au vîrît la şomeri. Şi ştim cu toţii ce imbecil procedează cucoanele la oficiu şomajului. Desigur, personalul poliţienesc, indivizi cu educaţie şi bun-simţ arhicunoscut tuturor în diferite împrejurări, vor conduce ideal. Cîtă tristeţe. Ce uşor se joacă şi [se] interpretează situaţia unor oameni exploataţi!
Dar exploatatorii acum îşi strîng rîndurile, suficient de înspăimîntaţi, capabili de orice gest de oprimare împotriva celor care, exasperaţi fiind, vor înţelege să se mişte.
Şomerii deci să nu aştepte nimic de la stat. Ei nu fac parte din acest organism. Sînt simple lucruri în plus. Pînă şi social-democraţii, profitorii clasei muncitoreşti, sînt de părere că nu statul să ajute pe şomeri, ci lucrătorii nezvîrliţi încă din fabrici să contribuie pentru cei fără lucru. Dar cît cîştigă un muncitor?
Nu! Statul este acela care are imperativa datorie să sprijine muncitorii şomeri. Şi desigur statul nu va face aceasta din proprie iniţiativă.
Trebuie ca muncitorimea, lipsită de muncă, să se organizeze. Să ceară statului o lege ad-hoc, adică de legiferare a ajutorului pentru insul gonit din fabrică. Să nu mai plătească nici o dare către stat, să se pună la dispoziţie fonduri pentru ridicarea de locuinţe colective.
Însă conducătorii politici nu gîndesc de loc la aceste probleme, atît de imediate şi grave. Se priveşte totul din punct de vedere personal, lăsînd în al doilea plan interesul colectivităţii.
Muncitorimea proletară, deci, căzută în şomaj, trebuie să-şi dea seama, o dată pentru totdeauna, că salvarea nu stă decît în spiritul ei de organizare şi acţiune demnă.
Veac nou, I, nr. 2, 10 aprilie 1932