Spre marea noastră mirare, a doua zi dimineaţă Paşca ceru singur să rămână de serviciu în tabără. Noi, înarmaţi fiecare cu câte un ciocan, pornirăm spre râpă. Caterinca ducea ruleta şi ajuta unchiului Mişa să măsoare grosimea straturilor, iar Ghenadii aducea probele. La o vreme, m'am apucat şi eu să strâng probe, şi-am luat-o înainte de-a-lungul peretelui stâncos. Peretele nu era drept şi neted, aşa cum ni se păruse nouă când îl văzusem din depărtare, ci plin de crăpături şi de ieşituri. Sus de tot, vârful era ros şi piatra se surpase, rostogolindu-se în valuri. Mergând aşa, m'am rătăcit de ceilalţi, dar nu m'am dat bătut şi am mers mai departe.
Cercetând cu luare aminte râpa şi surpăturile, am spart toate pietrele care mi s'au părut neobişnuite, dar n'am găsit niciuna care să semene cu smaragdul. Am dat numai de pietre al căror nume nu-l ştiam, alb-lăptoase, cenuşii, gălbui sau porfirii (aşa cum le spunea unchiul Mişa), sgrunţuroase, roşietice şi nimic altceva. O singură dată am dat peste o piatră mai altfel, dar era de culoare verzuie-murdară, ca un ciob de sticlă, şi când am dat cu ciocanul în ea, s'a făcut bucăţele-bucăţele. Nu, cu siguranţă că nu era un smaragd !
Mă pregăteam tocmai să mă întorc când, aruncând o ultimă privire asupra peretelui, zării la vreo zece metri de pământ o adâncitură sau mai bine zis o deschizătură nu prea mare. Cum de acolo, de jos, nu puteam s'o cercetez, am încercat să mă caţăr mai sus. Nu te puteai urca însă pieptiş, fiindcă dela deschizătură cobora un povârniş repede şi aproape neted, unde n'aveai de ce să te apuci, iar jos era un val înalt de grohotiş. Dacă urcam însă dintr'o parte, puteam ajunge, sprijinindu-mă în marginile crăpăturilor şi de pietre, până la o mică cornişă care se afla sub deschizătura aceea. Cornişa o puteai străbate numai pe o coastă, lipit de perete, dar când am ajuns în dreptul deschizăturii, s'a mai lărgit şi am putut să mă aplec. Şi, ce să vezi ? O firidă mică, aproape rotundă, presărată toată cu cristale !...
Am închis ochii, mi-am ţinut răsuflarea şi iar i-am deschis. Cristalele însă nu pieriseră ! Erau acolo netede, lucioase şi străvezii ca sticla ! Sigur că erau diamante ! Cum le-ar fi putut cineva asemui cu smaragdele ? !... Mi-am şi închipuit cum au să caşte gura ceilalţi când o să scot foarte nepăsător din buzunar un pumn de diamante şi când o să le răstorn, aşa, cu indiferenţă, în faţa unchiului Mişa !...
Într'unul din pereţii laterali am văzut un locuşor în care crescuse o constelaţie întreagă de cristale mari. Le-am desprins cu grijă, aşa cum erau acolo, chiar şi cu pământul în care fuseseră înfipte. Să nu vă închipuiţi că a fost chiar aşa de uşor ! Nu uitaţi că eram aplecat în gaură, că ma ţineam de marginea ei cu mâna dreaptă şi că trebuia sâ le smulg cu mâna stângă. Dar până la urmă, constelaţia tot a mea a fost ! Deodată însă, făcând o mişcare greşită, am început să lunec la vale pe povârnişul acela prăpăstios! Dacă n'aş fi avut cristalele, aş mai fi încercat să m'agăţ de ceva, ca să nu cad aşa de repede ! Dar aşa, am închis doar ochii, am ridicat cristalele cât mai sus şi, julindu-mi spatele de toate colţurile şi de toate ascuţişurile, m'am lăsat să cad, făcând o dâră adâncă în surpătura de pietriş. Ce-are aface că mă ustura spatele de-mi venea să plâng; eram fericit că-mi scăpase comoara neatinsă ! Am dat fuga înapoi după unchiul Mişa şi după copii, dar pe urmă mi-am zis că ei trebue să fi plecat de-acolo, şi am luat-o spre tabără.
De departe, am auzit însă pe cineva strigând :
— Ajutor ! Săriţi ! Mă înnec !
Am vârît cristalele în buzunar şi am alergat într'un suflet până acolo. Tabăra era pustie. Numai Drujoc alerga pe mal, când lătrând, când schelălăind, cu ochii la lac. Deodată auzii iar un strigăt:
— Vai ! Mă înnec !... Ajutor !
Ţipase Paşca ! Era în mijlocul lacului şi înnota, dar într'un fel curios. Mai bine zis nu înnota, ci stătea pe loc, ghemuit, şi când înainta, când se oprea locului, când pornea îndărăt, ca racul. De înnecat, nu se înneca, fiindcă era tot deasupra apei. Stătea însă pe ceva care se mişca repede dintr'un loc într'altul, şi când acel ceva se mişca mai încet sau se oprea, tăcea şi Paşca, dar cum pornea iar, ţin'te urlete !
M'am desbrăcat repede, cu gândul să ajung înnot până la el, dar pe urmă mi-am spus că aşa n'am să-l pot scoate din apă. Zării lângă mal un trunchi care plutea. M'am culcat atunci pe el şi am vâslit cu mâinele spre Paşca, care începuse acum să se învârtească în cerc, stârnind în jurul lui vălurele-vălurele.
Dacă Paşca nu s'ar fi oprit, n'aş fi izbutit să-l ajung. Când am venit aproape de el, am văzut că şedea pe o mică plută, pe jumătate cufundată în apă.
— De ce urli ? Credeam că te înneci şi când colo !...
Paşca n'avu timp să-mi răspundă, că pluta se smuci şi începu iar să facă mişcările acelea ciudate. Uneori se apleca şi intra şi mai mult în apă.
— E un p-peşte ! bâlbâi Paşca. Cred c'am prins un r-rechin...
— Prostule ! Rechinii trăesc numai în mare !
— Ei, a-atunci e vreun p-peşte dinainte de p-potop...
Pesemne că între timp peştele obosise, pentrucă pluta se mişcă tot mai încet şi, până la urmă, se opri locului.
— Hai, vâsleşte ! i-am strigat eu, şi-am început să vâslesc spre mal.
Pluta se smucea şi aluneca uneori într'o parte, dar izbutirăm totuşi să ne apropiem încetul cu încetul de mal. Cât a ţinut drumul, Paşca îmi povestii, gâfâind şi bâlbâindu-se, toată întâmplarea.
Înadins rămăsese în tabără, ca să poată pescui în voie. La ţărm prinsese însă nurmai peşte mărunt. Atunci ce i-a dat în gând ? A tăiat patru beţe, le-a legat între ele şi şi-a făcut o plută. Era cam şubredă şi când Paşca se aşeză pe ea, se scufundă aproape toată în apă. De plutit însă plutea şi cu ajutorul ei înaintă la vreo douăzeci de metri de mal. Deşi unchiul Mişa îi scuturase bine sacul la plecare, nu văzuse undiţa de sfoară groasă răsucită, a lui taică-său pe care Paşca o luase cu el. Cârligile erau de sârmă de oţel, învelite la capăt cu sârmă de alamă. Când ajunse la apă mare. Paşca puse nada si aruncă undiţa. O aruncă şi-o scoase de câteva ori, fără să prindă nimic, şi era gata să se lase păgubaş şi să se întoarcă la mal, când, aruncând-o ultima oară, simţi că sfoara se'ntinde deodată şi abia avu când s'o înfăşoare în jurul băţului.
Dacă pluta ar fi fost mai grea sau sfoara mai slabă, totul s'ar fi isprăvit la prima smucitură. Dar aşa cum se petrecură lucrurile nu Paşca prinse un peşte ciudat, ci peştele îl prinse pe Paşca ! Băiatul se desmetici abia când pluta ajunse în mijlocul lacului şi când începu să fie sgâlţâit dintr'o parte într'alta. Nu mai putea să desfacă sfoara udă şi foarte strâns înfăşurată. Cel mai nimerit ar fi fost s'o taie, dar n'avea cuţit şi nu se'ndura nici de peştele acela neobişnuit pe care-l prinsese. Trecea când prin chinul disperării, când prin bucuria nădejdii, şi nu se hotăra nici să sară de pe plută, dar îi era frică şi să rămână pe ea !
Am vâslit spre malul celălalt, care era mai aproape, şi am început să tragem încet prada pe uscat. E drept că se împotrivea, dar n'avea încotro. Când ajunse în apa mică dela mal, văzurăm o spinare lată, întunecată şi pătată în spre burtă ; peştele începu iar să se sbată, împroşcându-ne cu apă. Dar l-am tras totuşi pe uscat şi... am scos un strigăt de uimire : nu mai văzusem peşte aşa de mare !
Paşca fu de părere să-i dăm cu o piatră în cap, că altfel, după ce s'o odihni, o să sară iar în apă, dar nu avu curaj să se apropie singur de el. Peştele răsufla cu gura căscată, bătea înnebunit cu coada în nisip şi se sbătea, dar din ce în ce mai slab şi mai domol. Paşca luă o ramură mai groasă şi, de departe, îl pocni cu ea în cap ; peştele rămase liniştit şi după un timp muri.
Era foarte greu, şi eu am fost de părere că ar fi bine să ne aşezăm iar pe plută ca să trecem lacul, dar Paşca zicea c'ar fi mai bine să ocolim, s'o luăm de-a-lungul malului, ca nu cumva să se mai prindă ceva de plută şi să ne'nnecăm de-a-binelea de astă dată. Am băgat atunci peştele în apă şi l-am tras după noi ca o luntre trasă la edec.
Eu am fost primul care am văzut urmele acelea mari de cismă care se întindeau până la mal, de unde se întorceau apoi pentru a pieri în iarba ce creştea pe marginea malului nisipos.
În jurul nostru nu era ţipenie de om. Totuşi, trecuse de curând cineva pe acolo, fiindcă urmele erau proaspete, fie din ajun, fie chiar din ziua aceea. Altfel le-ar fi spălat ploaia care căzuse cu două zile în urmă.
Bine, dar cine era omul care o lăsase ? Cine era şi ce căuta acolo ? De ce fugise ? Fiindcă avea treabă sau fiindcă apărusem noi lângă lac ? Dar dacă ne-a văzut, de ce n'a venit în tabără ?...
Ne-am gândit multă vreme la urmele acelea tainice, dar când ne-am adus aminte că tabăra noastră rămăsese fără pază, ne-am grăbit spre ea.
Peştele trebuia curăţat şi gătit pentru prânz, dar noi voiam ca ceilalţi să vadă vânatul în toată măreţia lui. Noroc că ai noştri se întoarseră repede şi cum era de aşteptat, rămaseră uluiţi când văzură un peşte aşa de mare. Paşca se fălea atât de mult, încât am început şi eu să povestesc celorlalţi cum l-am găsit ghemuit pe plută urlând ca din gură de şarpe : „Ajutor! Săriţi! Mă înec!...“ Râseră cu toţii de se prăpădiră, dar unchiul Mişa ne spuse că nu-i nimic dacă se temuse. Principalul e ca nu se lăsase, deşi-i fusese frică. Taimenul1) e un peşte foarte mare şi chiar un om în toată firea abia i-ar fi putut veni de hac. Fusese un adevărat stăpân al lacului !...
Deodată, Caterinca îmi văzu spinarea şi strigă :
— Vai de mine, unchiule Mişa, ia te uită ce-i pe spinarea lui Colca !
Atunci mi-am adus aminte de diamantele mele, care rămăseseră în buzunarul pantalonilor. Cred că n'am izbutit să fac pe nepăsătorul ; mi-a crescut chiar inima de bucurie când am văzut uimirea de pe feţele celorlalţi.
Unchiul Mişa se uită cu luare aminte la constelaţia mea de cristale şi zise :
— Bravo ! Frumos exemplar ! Cred că va fi o podoabă a colecţiei voastre !
— Cum ? Astea nu-s... am început eu, desamăgit.
— E un minunat exemplar de cuarţ cristalin. Ai avut noroc că ai găsit cristale atât de mari şi de curate, deşi nu făcea să-ţi sdreleşti spatele pentru asta ! Cuarţul e doar un mineral foarte răspândit !
Eram atât de desamăgit şi de amărît, încât am lăsat-o pe Caterinca să-mi ungă spatele cu tinctură de iod fără să crâcnesc. Nici măcar nu m'am mai supărat pe ea când mi-a spus că semăn acum cu o zebră. Ce bine că nu apucasem să mă laud şi că nu deschisesem gura să le spun de diamante...
Taimenul era gras şi gustos şi ne-am ospătat împărăteşte din carnea lui. Scheletul l-am păstrat pentru colecţia şcolii.
— Da' cum de-a nimerit în lacul ăsta ? întrebă Caterinca după masă, când toţi se culcaseră.
— Greu de spus. Poate că pârâul a fost cândva mai mare şi peştii ăştia au venit pe el să-şi depună icrele în lac. Apa a scăzut şi ei au rămas aici. Sau poate că icrele au fost aduse de păsări şi din icre a ieşit peştele ăsta mare. De prins n'are cine să-i prindă, că pe aici nu-s oameni...
Deodată mi-am adus aminte de urme:
— Ba sunt, unchiule Mişa ! Că am văzut noi urme, de cealaltă parte a lacului...
— Nu mai spune ! Cine poate fi ? Ia, hai să vedem...
În zadar am scotocit prin toate tufele din vecinătatea urmelor, că n'am găsit nimic. Ghenca se uita cu băgare de seamă la urmele de cisme din nisip. Se aplecase atât de tare, încât era cât pe ce să dea cu nasul în ele. După o bucată de vreme spuse:
— Omul e şchiop de piciorul drept. Vedeţi ? Urma dreptului e mai slabă şi numai pe jumătate ! Sigur că-i şchiop !
— Se poate — zise unchiul Mişa. Omul însă a plecat de mult şi nu face să ne mai batem capul cu urmele astea... Hai, să ne întoarcem în tabără !
Dar Ghenca, încruntat, se gândea la ceva şi nu se urni din loc.
— Staţi ! Mi-aduc aminte ! strigă el deodată. Sunt aceleaşi urme !... Unchiule Mişa, când am pornit să te prindem... Ghenca se opri, înroşindu-se — adică atunci când... Când... te căutam... am văzut după casă nişte urme la fel ca astea !...
— Ce-s poveştile astea ? zise Paşca. Şi ce-i dacă seamănă ? Cine să vină aici ?
Ghenca, desigur, o luase razna şi de astă dată ! Ei, şi ce-i dacă semănau urmele între ele ! Asta nu dovedea nimic !
Bine, dar totuşi ce căutase omul acela aici şi unde pierise aşa, dintr'odată ?
Curioşi şi îngrijoraţi totodată, ne-am întors în tabără.
Pesemne că valea nu era chiar pustie, pesemne că locuia cineva pe aici, iar lacul nostru rotund mai avea poate un stăpân în afara peştelui lui Paşca. Un stăpân adevărat !
1). Taimen — peşte siberian din familia somonilor. (N. R.)