Nicolai Dubov

La capătul pământului

13. ŞUVOIUL DE AUR

 Paşca se ţinu scai de Anton şi nu-l slăbi până nu-l luă cu el la Coltubî, unde rămase două zile. Când se întoarse acasă era plin de ulei din cap şi până'n picioare, dar fericit. Maică-sa îl certă şi Paşca se bosumflă, dar numai aşa, de formă. Apoi se apucă iar să meşterească la maşina la care lucra şi pe care n'o isprăvise încă. „Dacă cei din Coltubî vor avea hidrocentrală, spunea el, noi o s'avem un motor de vânt !“

Pe nişte funduri rotunde de lemn aşeză o tobă mare — adică un fel de turbină — şi o urcă pe acoperiş. Toba însă era prea grea şi trebuia o vijelie sdravănă ca s'o învârtească. Când văzu asta, Paşca se cam pierdu cu firea, dar până la urmă spuse că toate erau numai din cauză că nu avea lagăr cu rulmenţi. Dacă ar avea aşa ceva, motorul lui s'ar învârti şi la adierea zefirului, şi ar putea fi folosit la orice. Dar motorul nici gând să se învârtească, şi Paşca plictisit îl lăsă în părăsire şi se apucă de altă invenţie.

Anton venea rar la Tîja, dar şi atunci numai în treacăt. De fiecare dată însă avea câte o iniţiativă. Aşa se întâmplă şi de data asta. Noi stam şi ascultam radio, iar la masă, Daşa, Ivan Potapovici şi Anton vorbeau între ei. La început, nu-i ascultarăm, dar până la urmă am tras fără să vrem cu urechea, fiindcă venise vorba de noi.

— ...Acum — îi spunea Anton Daşei — eu n'am să mai vin multă vreme pe la voi. Cred că mă înţelegi şi tu ! începe strânsul recoltei... O să trebuiască să activezi singură şi să dai dovadă de pricepere.

— Am să caut să nu rămân mai prejos de ceilalţi — îi răspunse Daşa.

— Nu ajunge să nu rămâi în urmă, când — vorba aceea — ar trebui să fii fruntaşă. Planul de recoltare e greu şi n'o să-ţi fie prea uşor să-l îndeplineşti.

— Ei, dac'am avea oameni mai mulţi, n'ar fi nimic. Nenorocirea e că n'avem destule braţe de muncă — spuse Ivan Potapovici.

— Vezi ? se întoarse Anton spre Daşa. Sarcina ta va fi să le găseşti !

— Da' de unde să le iau ?

— Singure n'au să-ţi cadă din cer ! Trebue să repartizezi în aşa fel munca între oamenii pe care-i ai, încât să poată lucra de două ori mai mult ! Noi am pus comsomolişti la secerători şi avem mare nădejde în ei.

— Numai că în Tîja, în afară de mine, nu mai e niciun comsomolist !

— Dar tineretul ? Pe toţi trebue să-i atragi în muncă ! Băieţii ce-au să facă ?

— Doar nu mai suntem copii mici — sări Ghenca dela locul lui. Numai să ne daţi de lucru, şi-o să vedeţi!...

— Desigur ! spuse Anton. Ia te uită la ei cât sunt de mari ! Ce le lipseşte ca să fie adevăraţi muncitori ? Şi cei mici trebuesc atraşi. Chiar de-ar strânge numai un sac de spice, şi tot e bine ! Tu, Daşa, ar trebui să chemi toţi copiii şi să duci muncă de lămurire cu ei.

— Pe noi n'ai nevoie să ne lămureşti — sări Caterinca — că doar atât aşteptăm, să lucrăm. Dar cu „sălbaticii“...

— Care ,,sălbatici“ ?

— Uite, Vasca Scerbatîi şi ai lui ! Băieţii ăştia nu sunt serioşi. De ce nu-i interesează nimic ? Nu fac altceva decât să se bată cât e ziua de lungă !

— Ar trebui să-i atragem şi pe ei în muncă !... Nu de alta, dar ca să nu mai aibă când să se încaere !

Noi le-am spus atunci c'ar fi degeaba, fiindcă „sălbaticii“ nu-s disciplinaţi şi că mai mult ar strica treaba, dar Anton râse, spunând că după părerea lui, ne era frică să nu ne întreacă şi că de aceea ne împotriveam.

Asta însă ne jigni grozav şi Ghenca răspunse că n'au decât să facă ce-or pofti, dar că pe noi nu ne va întrece nimeni niciodată.

Credeam că pe noi, care eram lămuriţi, au să ne împartă în brigăzi de tineret, că au să ne dea munci mai de răspundere, dar a doua zi, Daşa şi Ivan Potapovici ne-au spus că fusesem repartizaţi la căratul snopilor, urmând să dăm ajutor oriunde va fi nevoie. Numai Ghenca, cel mai voinic dintre noi, va lucra pe secerătoare, împreună cu Ivan Lepiohin. La cea de a doua secerătoare au fost trecuţi Feodor Reabîh şi Vasca Scerbatîî ! Ne-am împotrivit noi şi ne-am rugat ca cel puţin la secerătoarea a doua să mă pună pe mine sau pe Paşca, dar Ivan Potapovici nici n'a vrut să audă !

Cu o zi înainte de-a ieşi la câmp, tata fu cât pe ce să se certe cu Ivan Potapovici, care nu voia să-l scoată dela munca administrativă !

— Ce faci, Ivan Potapovici, îţi baţi joc de mine ? Las' să mă bucur şi eu ! Cât priveşte hârţoagele, n'avea nicio grijă, c'au să fie toate în regulă — spunea el, când supărat, când rugător.

Până la urmă, izbuti să fie numit cosaş pe culmea dealurilor, pe unde nu putea trece secerătoarea şi unde trebuia cosit cu mâna.

Tata îşi bătu grijuliu coasa o grămadă de vreme, o tot suci şi-o răsuci, să vadă cum merge. Mama deretecă repede în odaie, ne făcu paturile şi ne trimise la culcare, că a doua zi trebuia să ne sculăm în zori ; ea însă mai rămase robotind pe lângă cuptor, fiindcă făcea mâncare pe două zile.

Mi s'a părut că abia apucasem să pun capul pe pernă, când tata mă zgâlţâi de umăr să mă trezesc :

— Scoală, băiete, că-i târziu !

Am sărit ca ars din pat şi m'am dus în curte să mă spăl. Era încă întuneric, taigaua era cuprinsă în beznă, iar casele învăluite parcă în lumina cenuşie a amurgului ; doar colo, spre răsărit, după coama dealului, se desluşea geana sfioasă a zorilor.

Satul se trezea : la ferestre se iveau lumini, cineva trânti o uşă, undeva zăngăni o căldare, se desluşiră glasurile domoale ale celor care se strigau...

Răcoarea dimineţii şi apa rece ca ghiaţa mă treziră de-a-binelea. Mama o duse pe Sonia încă adormită la mătuşa Maşa, îmbucarăm ceva la repezeală şi pornirăm spre sovietul sătesc unde găsirăm adunaţi toate fetele şi toţi flăcăii din sat. Feodor Elizarovici sta pe prispă, pufăia din lulea şi se uita, zâmbind, la moş Sava care, îmbrăcat cu pantaloni şi cu cămaşă albă de pânză groasă, încins cu o curea de piele, alerga neliniştit când la Ivan Potapovici, când la secerători, când la cosaşii care fumau ceva mai la o parte. Uneori se oprea, îşi scotea şapca groasă, se freca pe chelie de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva şi apoi, grăbit şi grijuliu, fugea iar la administraţie.

— Moş Sava, ţi-o fi deajuns ! făcu la un timp Ivan Potapovici ieşind în uliţă... Ce tot alergi încolo şi încoace ? Toate merg bine ! De ce te necăjeşti degeaba? Ia uitaţi-vă la el cum se'nvârteşte ! Parcă-i un cocoşel ! adăugă Ivan Potapovici întorcându-se către Feodor Elizarovici.

— A întinerit moşul cu douăzeci de ani ! zâmbi acesta. Moş Sava, nu te mai sbuciuma atâta, că osteneşti.

— Nu-i nimic, mai are moşu' putere pentru multă vreme, îi răspunse bătrânul şi o luă la picior spre un car ce tocmai sosise.

— Ei, ce zici, Potapovici, mergem ? Hai, că acum răsare soarele.

— Da, a venit timpul. Să pornim, tovarăşi !

O ceată de fete ieşi în curte, iar după ele ieşiră şi flăcăii ; cosaşii îşi luară coasele şi, punându-şi-le pe umăr, ca pe nişte arme, plecară şi ei. Una după alta porniră şi secerătorile, huruind sgomotos pe pământul bătătorit. În urma tuturor venea mătuşa Stepanida, cocoţată într'o căruţă plină cu vârf. Mătuşa ţinea în braţe un cazan cât toate zilele şi se ciorovăia cu moş Sava.

— Ei, băbuţo, stai domol şi nu te mai suci atât ! Nu mai da atâta din cap, că rostul dumitale e s'ai grijă ca toate să iasă cum trebue — spunea el convingător mergând alături de car.

— Ce te legi de mine, moşule ? Cum adică ? N'am mai făcut eu ciorbă ? Parcă, ce mare lucru !...

— Să ştii că-i mare ! Ia, gândeşte-te numai ce zi e azi ! Sărbătoare, nu alta !... De-un an de zile o aşteptam !... Treaba dumitale e să te îngrijeşti să fie de toate. A mea e să controlez tot. Că doar nu de florile mărului m'au ales inspector de calitate! Am să-i ţin din scurt pe toţi... Calitate, îţi cer şi dumitale.

— Bine că eşti inspector !... Urcă-te mai bine în căruţă, c'ai să oboseşti înainte de vreme...

Moş Sava o luă însă repede la picior, spre secerătoarea din frunte, pe care o conducea Ghenca şi începu să-i facă băiatului tot felul de observaţii.

— „Am crescut“... se auzi din capul coloanei glasul melodios al Niuşcăi Tregubova.

— „Ca un firicel de iarbă'n câmp“, îi ţinură fetele isonul şi deasupra Tîjei se revărsă cântecul lor melodios.

Era un cântec trist, în care era vorba de viaţa amărîtă a unei orfane, dar glasurile fetelor erau atât de dulci şi de tinereşti şi răsunau cu atâta voioşie şi cu atâta căldură, încât cuvintele acelea triste nu întristară totuşi pe nimeni. Dimpotrivă, îi înveseliră pe toţi şi se simţea că nicio fată nu cânta de jale, cum ar fi cerut cuvintele, ci de mulţumire şi de veselie — cuvintele cântecului erau moarte, dintr'un trecut îndepărtat şi n'aveau nicio însemnătate. Totul era numai bucurie, o bucurie deplină ce se desprindea din vocile acelea care cântau atât de frumos. Când ajunseră la podul de peste Tîja, Ivan Potapovici şi Feodor Elizarovici se opriră, ca să ne vadă trecând.

— Parcă-s o coloană în marş ! îl auzii eu pe Ivan Potapovici.

— D'apoi cum ? Armată în toată regula ! — răspunse moş Fedea. Îmi pare bine că a fost cald peste noapte şi n'a căzut rouă. O să începem seceratul pe răcoare...

Dincolo de râu coloana se desfăcu, împărţindu-se în echipe. Fiecare echipă se duse la locul unde fusese repartizată.

Ne-am dus şi noi pe lotul nostru. Ivan Lepiohin se aşeză pe locul aruncătorului de snopi. Ghenca strânse hăţurile, vârtelniţa plecă spicele, paiele începură să foşnească sub cuţitele maşinei şi primul snop se culcă pe ogor.

— Dă-i înainte, Nastenca — strigă Niuşca, şi curajoasă, pornind parcă la atac, începu să lege snopii.

Pe cel de-al doilea lot luciră, luminoase, aripile secerătorii lui Feodor Reabîh, iar mai sus, pe povârniş, sclipiră în soare coasele, care se mişcau toate ca una, ca la o comandă. Părea că detaşamente întregi ar fi pornit la atac, împotriva zidului foşnitor şi moale al grâului, care se retrăgea mereu, fără să poată ţine piept atacului.

După al treilea rând, Ivan Lepiohin era leoarcă de sudoare — nu-i uşor s'arunci snopii de pe secerătoare. Ia încearcă să întorci furca mereu, ca să cadă snopii unul după altul şi să nu ţi-o ia înainte maşina, care bate monoton şi aruncă neîncetat noi valuri de spice ! Şiroaie de sudoare curgeau pe obrazul lui Lepiohin, care, fără să lase furca din mână, îşi apleca faţa, ridica umărul şi se ştergea de cămaşe.

Paşca căra cu mine snopii la clăile pe care le întocmea Daşa ; la o vreme se opri să-şi mai tragă sufletul şi, uitându-se la secerătoarea care începea un rând nou, spuse :

— E totuşi o tehnică înapoiată... Ne-ar trebui o combină...

— Ce să faci aici cu combina ? Nu vezi ? Ogoarele noastre-s înguste şi mai încolo pornesc în povârniş ! O maşină mare nici n'ar avea pe unde trece !

— Asta înseamnă că ar trebui să facem o combină mică, care să poată trece pretutindeni...

— Bine, n'ai decât s'o construcşti. Dar, până atunci, cară snopii ! Uite, Daşa nu mai are din ce face clăi !

Paşca apucă doi snopi şi-i târî până la Daşa, dar moş Sava tăbărî deodată cu gura asupra lui.

Îşi lăsase şapca pe undeva, cureaua pesemne că şi-o pierduse, şi vântul, care adia uşor, îi umflase în spate cămaşa ca pe o pânză de corabie...

— Ia stai, voinicule, de ce târîi snopii pe pământ ? Vrei să-i treeri înaintea treeratului ? Hai, ridică-i ! Ridică-i fără grijă, că n'ai să te speteşti !... Oamenii au muncit din zori şi până'n noapte, şi tu vrei să se aleagă praful din munca lor ?...

Paşca se înroşi şi ridică snopii.

— Moş Sava ! îl strigă Niuşca. Pe unde ţi-ai pierdut şapca ? O să-ţi ardă soarele chelia !

— Nu-i nimic, că doar chelia nu-i plăcintă, să se ardă... Da' tu, urâto, cum legi snopii ? Asta se chiamă legat la tine ? Înfaşă snopul cum ai înfăşa un copil, că aşa cum faci tu, nu pui bine mâna pe el şi se desface !

— Da' de ce ţipi aşa la toţi, moşule ? Ce eşti, general ?...

— D'apoi ce crezi ? Poate că în munca mea de plugar sunt general ! Crezi oare că Puterea Sovietică de florile mărului dă decoraţii agricultorilor ? Nu, fetică, nu ! Grâul anevoie şi cu trudă creşte, şi numai când îţi pui tot sufletul izbuteşti... Aşteaptă şi ai să vezi că despre mine o să scrie şi la gazetă : „Cică la Tîja este un cetăţean, pe nume Savatii Petrovici Driuchin, ta-a-re priceput în ale grânelor, lucru pentru care i se cuvine respect şi cinste...“ Dar tu ce faci ? Te uiţi şi râzi ca proasta 'n târg !...

— Da' de unde, moşule, eu...

— Hai, vezi-ţi de treabă ! Leagă snopii ca lumea şi taci !

Şi mânat parcă de cămaşa-i umflată ca o pânză de corabie, moş Sava alergă la lotul lui Feodor Reabîh. Capitolul 13

Soarele se înălţase şi dogorea din ce în ce mai tare. Îmi intraseră paie pe sub cămaşă şi-mi înţepau pielea asudată. Din cauza greutăţii snopilor mă dureau mâinile şi mijlocul, mi se uscase gâtul şi mi se părea că din clipă în clipă, o să cad istovit.

Mă uitam în jur : departe, în faţa noastră, secerătoarea ţăcănea monoton. Lepiohin se apleca şi se ridica mereu, cei care legau snopii înaintau fără grabă, dar cu spor şi în urma lor clăile se înşiruiau una după alta. Mai departe, în zare, se vedeau rochiile pestriţe ale fetelor. Erau acolo Caterinca, Liubuşca şi altele. Adunau spice şi înaintau toate în şir drept, pline de avânt.

Cu timpul, durerea aceea ascuţită din mâini şi din şale trecuse. Acum mă aplecam uşor, fără nicio sforţare spre snopi, îi ridicam şi-i duceam repede Daşei. Ba aveam timp să-i mai dau o mână de ajutor şi lui Paşca care, suflând din greu şi gâfâind, ducea snopii în braţe.

Numai setea nu-mi dădea pace ! Din când în când trecea Fimca pe lângă fiecare dintre noi, cu un butoiaş cu apă rece din Tîja, şi scotea atât de mândru apa cu căuşul, de parcă n'ar fi fost treabă mai însemnată în lume ! Când îl vedeam venind, râdeam, ne uitam la el, ne umezeam buzele cu un pic de apă, fiindcă Daşa ne spusese să nu bem prea mult că ţi se face şi mai tare sete, şi ne apucam iar de cărat snopii.

Am isprăvit munca pe primul lot cam spre amiaza, şi am dat atunci o fugă până la tata.

Unul după altul, cosaşii mergeau pe brazde, mişcându-şi lin coasele lucitoare. Ţineau capul sus, pieptul scos în afară şi călcau uşor şi fără grabă. Dacă nu le-ar fi fost chipurile îmbrobonate de sudoare, ai fi crezut că execută un dans măreţ... Cum isprăveau o brazdă, îşi ridicau coasele, le rezernau cu coada în pământ şi le ascuţeau tăişul. Apoi moş Fedea, care era în frunte, trecea pe alt lot, şi cosaşii, păşind unul după altul, porneau din nou în măreţul lor alai.

Dar moş Sava ajunse şi până la ei. Ducându-şi mâna streaşină la ochi, se uită să-i vadă cum muncesc.

— Ei, ce zici, moş Sava ? îl întrebă Ivan Potapovici, apropiindu-se. Cum merge treaba ?

— Binişor — răspunse bătrânul ţuguindu-şi buzele.

— N'ar fi rău să te mai odihneşti şi dumneata, c'ai alergat azi destul ! La anii dumîtale ţi-ar trebui linişte...

— Ei, că mare chilipir e liniştea ! Omul doar nu-i stană, să zacă mereu în acelaşi loc...

Ar mai fi spus moşul ceva, dar sări ca ars şi se repezi cât îl ţineau picioarele spre cosaşi.

— Ce faci, măi ? Cosit se cheamă asta ! strigă el de departe unui flăcău ce mergea în urmă. Mă, băiete, ce ţii tu în mână ? Mătură sau coasă ? Coasă zici ? Spune-mi atunci, rogu-te, de ce mături pământul cu ea ?

— Halal moş ! zise Ivan Potapovici zâmbind şi, ducându-şi mâinile pâlnie la gură, strigă : Feodor Elizarovici! A venit vremea mesii !

Fără grabă şi tot atât de liniştiţi, cosaşii îşi isprăviră brazdele, îşi şterseră bine coasele şi, punându-le pe umăr, porniră spre tabără.

Când am ajuns acolo, i-am găsit pe Reabîh şi pe Vasca. Feodor îi spunea bucătăresei, aşa, ca s'audă toţi :

— Ia seama, mătuşă Stepanida, să dai ciorbă mai groasă stahanoviştilor de pe ogoarele colhozului!

Ghenca se înroşi tot şi se repezi la tabela indicatoare : secerătoarea lor rămăsese în urmă cu jumătate de hectar !

Fimca şi Senca trecură pe lângă noi plesnind de îngâmfare. Fimca, întorcând capul în altă parte, mârâi :

— „Găinuşele“ au rămas în urmă !

— Au rămas, da, au rămas ! întări Senca.

— Ce zici, să le luăm la remorcă ?

Ghenca era furios, dar tăcu. De altfel, nici n'ar fi avut ce spune, fiindcă într'adevăr rămăsese în urmă !

După masă se culcară cu toţii să se mai odihnească. Ghenca şi cu mine traserăm o fugă până la Tîja, să ne scăldăm. Ghenca era amărît, şi degeaba am încercat eu să-l fac să vorbească. A tăcut tot timpul mâlc ! Abia când am luat-o înapoi spre ogoare, s'a îndurat să-mi spună :

— Las' c'om vedea noi care pe care !

Pesemne, că treaba asta îl durea rău şi pe Ivan Lepiohin, fiindcă după masă dădu atâta zor cu munca şi Ghenadii se puse cu atâta sârg pe capul cailor, că nici Nastenca şi nici Niuşca nu se mai puteau ţine de noi.

— Ce-i cu tine, Ghenca ? Arde undeva ? îi strigă Niuşca. Nu vezi că laşi locuri nesecerate ? Să vezi ce-o să-ţi facă moşu' ! Numai să bage el de seamă...

Ghenca îşi mai struni caii, şi de astă dată lucră bine. Muncirăm însă cu atâta râvnă, vârtelniţa dădu atât de grăbită din aripi, paiele foşniră atât de puternic sub cuţite şi snopii căzură atât de repede la pământ, încât şi Niuşca, şi noi am intrat într'un ritm nou şi am început să muncim mai repede.

La un timp, Daşei i se păru că Nastenca era prea obosită şi o îmbie să schimbe locurile, dar fata dădu încăpăţânată din cap şi legă mai departe snopii. Muncea fără să se zorească şi nici nu făcea gură ca Niuşca, dar, încetul cu încetul, depărtarea dintre ele se micşora şi, deodată, Nastenca o luă înaintea Niuşcăi, care strigă gâfâind :

— Mai odihneşte-te, c'ai să oboseşti !

Dar de obosit, obosise Niuşca ! Nastenca mergea în acelaşi ritm înainte, când plecându-se după snopi, când ridicându-se.

Nastenca nu era de înţeles ! Liniştită, sfioasă, se ţinea de guraliva ei prietenă de parcă'ar fi căutat ocrotire pe lângă ea ! Glasul ei aproape că nici nu-l auzeai de gălăgia pe care-o făcea toata ziua voioasa Niuşca ! Ai fi zis că în toate îi urmează pilda ; de fapt, însă lucrurile se petreceau tocmai pe dos. Niuşca ţipa şi făcea gură, dar cum îi sufla Nastenca o vorbuliţă, se îmblânzea şi nu-i mai ieşea din cuvânt ! Şi până la urmă ne-am dat seama că nu guraliva şi neastâmpărata de Niuşca o sprijinea şi era exemplul Nastencăi, ci că sfioasa şi modesta Nastenca o sprijinea şi o călăuzea pe Niuşca. Aşa şi de astă dată. Nerăbdătoare şi plină de avânt, Niuşca tabărîse asupra snopilor pe care-i răsucea atât de zorită, încât se auzeau spicele troznind în mâinile ei puternice. Obosi însă repede şi rămase în urmă. Nastenca în schimb nu se grăbise, ci înaintase — poate chiar prea încet — dela un snop la altul, zâmbind la glumele prietenei sale. Când o vedea că nu mai poate, o ajuta fără să scoată o vorbă şi n'am auzit-o niciodată văitându-se că e obosită ! De unde atâta putere în mâinile ei mici ? Sau, poate, că nu era vorba de putere, ci de sârguinţa şi dârzenia, fără de care puterea nu înseamnă nimic !

Apoi soarele se ascunse după perdeaua de pini argintii de pe creasta dealului Cern, iar pe câmpie umbrele oamenilor şi ale maşinilor se întinseră viorii. În răcoarea ce se lăsase, ne simţeam mai bine, deşi eram tot mai copleşiţi de oboseală.

Credeam că secerătoarea noastră o s'o ia înaintea secerătoarei lui Vasca cel puţin cu vreo două hectare, dar Ghenca şi Lepiohin abia dacă izbutiră să ajungă din urmă cealaltă brigadă. Daşa spuse că era bine şi că aşa trebuia să se întâmple, că doar strânsul recoltei nu înseamnă curse de cai, că la strânsul recoltei nu e vorba numai de viteză, ci şi de calitate şi că dacă Lepiohin şi Ghenadii vor lucra mereu aşa şi de acum înainte, vor lua desigur locul întâi !

 

Umbra dealului cuprinsese toată valea şi începea acum să se urce şi pe povârniş. Spre apus zarea se împurpura — iar crestele golaşe se învăluiră într'o lucire sângerie, dela care se aprinseră şi se înălţară parcă şi flăcările focului nostru de tabără. De pe loturile mai îndepărtate — apoi şi de pe cele mai apropiate — oamenii se adunară lângă foc. Câteva femei, care aveau copii mici acasă, se întoarseră în sat ; noi, ceilalţi, ne spălarăm şi ne aşezarăm, tacticos, în jurul focului, unde gospodărea, îmbujorată, mătuşa Stepanida.

— Hai, Nicolaha, să ne scăldăm — mă îmbie tata.

— Să ne scăldăm ? Dar e frig! Uite, s'a lăsat şi ceaţa...

Într'adevăr, de pe apele râului se ridica un fum alb-albăstrui.

— Ce-i aia „frig“ ? Că doar nu-i iarnă ! N'avea teamă, n'ai să degeri. Acuma e bine să te scalzi — nu pe căldura mare, cum faceţi voi...

Avea dreptate tata ! Plăcerea pe care am resimţit-o nu se poate asemui cu nimic. Ziua, în toiul căldurii, stăteam în apă până ne învineţeam şi ne apuca sughiţul, dar, cum ieşeam pe mal, ne era atât de cald, încât eram gata să intrăm iar în râu. Acum, după ce aerul se mai răcorise, Tîja era chiar călduţă şi odată cu praful şi cu sudoarea, apa îţî lua cu ea şi oboseala. Simţeai că răsufli mai uşor, mai liber şi că trupul îşi păstrează multă vreme vioiciunea.

— Ei, mergem acasă ? mă întrebă tata, îmbrăcându-se.

Eu n'aş fi vrut să mă 'ntorc în sat. În tabără, lângă foc, răsunau glasuri vesele : cineva — cred că era Niuşca — râdea de se prăpădea. În jurul focului se adunaseră toţi cei care luaseră parte la ziua aceea minunată. Şi noi să-i părăsim ?! De ce ? Se vede că tata mă înţelese, pentrucă spuse :

— Bine, dacă-i vorba aşa, hai la tabără ! E mai vesel cu toţii laolaltă...

La întoarcere n'am scos o vorbă dar, nu ştiu de ce, n'am uitat niciodată drumul acesta. Cam obosiţi, păşeam agale unul lângă altul, în acelaşi pas. Mă gândeam că muncisem laolaltă toată ziua şi că e bine să ai un tată puternic şi curajos, care ştie să facă de toate ; iar tata îşi zicea pesemne, că fiu-său nu mai e copil, ci un adevărat muncitor... Ce bine că nu suntem doar tată şi fiu, ci tovarăşi de muncă, şi ce plăcut a fost când am mers, în tăcere, unul lângă altul ! Fiindcă şi fără cuvinte se pot înţelege oamenii...

Eu stăteam rar de vorbă cu tata — el are mereu treabă, iar eu când cu lecţiile, când cu una, când cu alta... Dar, când spune tata ceva, vrei nu vrei, trebue să faci aşa cum zice el. Mama nu-i aşa, te mai pisează, te mai roagă — el însă, niciodată ! Tace. Dar când se uită odată la tine, faci îndată ce ţi-a spus. Să nu credeţi însă că mi-e teamă de el. Tata, nu numai că nu m'a urecheat niciodată, dar nici măcar n'a ţipat vreodată la mine ! Şi, totuşi, nimic nu-i mai grozav decât tăcerea lui, când nu încuviinţează ceva...

Uneori, mă încurc la o problemă ; tata vine atunci lângă mine, o citeşte şi-mi spune: „gândeşte-te bine“. Eu stau şi-mi bat capul mai departe, iar el se mai apropie din când în când de mine şi-mi spune iar : „Nu te-ai gândit bine. Ia mai gândeşte-te“. Şi când până la urmă o rezolv, îmi spune: „Ei, vezi, c'ai putut s'o faci şi singur? Partea proastă e că nu eşti sigur de tine, şi asta, băiete, e cel mai rău lucru !“ sau cam aşa ceva... Şi ce mulţumit sunt oridecâteori izbutesc să mă descurc singur ! Vorba asta a tatei, care e atât de sgârcit în laude, mi-e mai scumpă ca orice.

Caterinca zice că tata nu e frumos. Da, dacă stai să-l cercetezi cu de-amănuntul, nu-i cine ştie ce frumuseţe : e cam adus de spate, îşi tunde mustăţile ca o perie ţepoasă, are un nas cât toate zilele şi buze groase. Semăn cu el, şi uite, nici eu nu-s frumos ; numai la ochi aduc cu mama. Dar ce-are aface asta ! Oricum, n'aş vrea să fi semănat cu altcineva decât cu tata. Aş vrea să fiu ca el în toate. Şi am să fiu ! Uite, acum am muncit împreună, bineînţeles, nu la fel, dar împreună ! Iar când o să fiu mare, o să fim într'adevăr ca doi tovarăşi...

După masă, fetele se apucară să cânte tot felul de cântece, dar Ivan Potapovici porunci ca toată lumea să se culce; noaptea era scurtă şi a doua zi trebuia să ne sculăm în zori. Totuşi, din spre claia după care se culcaseră fetele, mai răsună multă vreme glasul Niuşcăi ce se înneca de râs ; râdea încetişor şi Nastenca, iar din când în când chicotea şi Daşa.

Bărbaţii, tineri şi vârstnici se culcară şi ei. Moş Sava, istovit de alergătura de peste zi, sforăia de mult, ghemuit, cu capul pe palmă, ca un copil.

M'am lungit pe spate, lângă tata. Focul se stingea, şi stelele se vedeau tot mai limpezi şi tot mai strălucitoare. De oboseală, mâinile şi picioarele îmi tremurau. Dar era o oboseală plăcută ! Pământul — liniştit în sfârşit după atâta soare, sgomot şi glasuri tinereşti — părea că se leagănă. Stelele se măreau întruna, sclipind din ce în ce mai tare şi mai viu. Deodată însă tresăriră, iar cerul se clătină şi pieri în beznă.

 

Nu sfârşirăm bine secerişul, că batoza se şi ivi pe arie. Ce n'am fi dat să facem şi noi parte din brigada de treer ! Dar Ivan Potapovici a spus că e o muncă prea grea pentru noi şi a băgat în brigada asta fetele şi flăcăii cei mai voinici din sat.

Ivan Lepiohin se aşeză la valul batozei, având ajutoare pe Niuşca şi Daşa, care-şi acoperiseră fetele cu basmaua, de nu li se mai vedeau decât ochii !

— Daţi-i drumul ! porunci Ivan Potapovici.

Tractorul se puse în mişcare huruind, iar cureaua lungă de transmisie începu să unduiască alene, ca un şarpe. Apoi, lunecând tot mai repede, lovi cu putere roata de transmisie, iar valul începu să bubuie. Lepiohin potrivi snopul deslegat, şi-l împinse spre ciur ; apoi luă altul. Bubuitul sgomotos încetă şi valul porni să huruie, mulţumit. Din spatele batozei cădeau paiele şi din gură se scurgea un val de grăunţe aurii....

Văzusem de atâtea ori cum se treeră, dar de fiecare dată nu mă mai săturam privind. Uite, şi acum, stam ca fermecat şi nu-mi puteam lua ochii dela valul acela nesfârşit de grâu, pe care lumina soarelui ce stătea să răsară îl învăluia în luciri trandafirii. Şi nu mă minunam numai eu. Lângă mine se aflau Ghenca, tata, moş Fedea, Ivan Potapovici şi moş Sava, şi pe chipurile tuturor se citea bucuria, triumful şi mândria. Moş Sava n'avea astâmpăr şi se cumpănea când pe un picior, când pe altul. Până şi chelia pârlită de soare i se îngălbenise de turburat ce era ! Mişca muteşte din buze şi eu bănuiam ce spunea : Eh, ce mai pâine ! Ce mai pâinişoară s'a făcut !

Ivan Potapovici se uita mereu în jur, îmbiindu-i parcă pe toţi să privească ; de altfel nici nu pricepea cum ar putea cineva să nu privească.

— Asta-i puterea colhoznică ! rosti el tare, ca s'acopere sgomotul valului. Pâinea e hrana tuturor oamenilor de pe faţa pământului. Dar cine ne dă pâinea? Noi o dăm ! Şi asta trebue s'o înţelegem cu toţii şi să ne mândrim !

Era, într'adevăr, mândru ! Avea o înfăţişare solemnă şi ochii plini de bucurie. Parcă întinerise, parcă era alt om ! Doar poate că asta era firea lui adevărată, numai că umbla tot încruntat şi îngrijorat, fiindcă i se părea că se muncise prea puţin şi că trebuia să se facă mai mult, ca s'avem tot dreptul să ne mândrim, aşa cum ne mândream azi. Paşca, uimit de schimbarea lui Ivan Potapovici, făcuse ochii mari şi se uita la el cu gura căscată.

— Ei, băiete, ce ţii gura căscată ca o vânturătoare ? Închide-o, să nu-ţi intre cumva vreo muscă în ea ! zise Ivan Potapovici, ridicându-i uşor bărbia.

Când Paşca închise gura, îi clănţăniră dinţii, şi noi toţi pufnirăm în râs. Desigur, nu râdeam de Paşca, ci aşa, fiindcă eram veseli şi ne simţeam gata să facem haz de orice, atât de mare era bucuria ce ne cuprinsese sufletul !

Noi căram snopii la arie şi apoi stam la ordinele lui moş Sava, care clădea stogul. Moş Sava cocoţat în vârf ne tot îndemna să aşezăm bine paiele, potrivea mereu stogul, muncea de zor şi mai avea timp să-i zorească pe Paşca şi pe Fimca, ce urcau paiele sus. Dela batoză, peste stog, erau aruncate nişte otgoane la care erau înhămaţi doi cai... Când se aduna la batoză o grămadă mare de paie, Paşca şi Fimca îndemnau călări caii şi urcau sus pe stog paiele prinse în otgoane.

Să nu credeţi că e uşor să faci un stog ! Ia încercaţi să ridicaţi grămezi grele în timp ce picioarele vi se afundă în paiele încă nebătătorite şi să le aşezaţi bine, ca stogul să nu se desfacă şi să nu se împrăştie în toate părţile. Paiele încinse de soare miros a grâu, broboanele de sudoare ţi se preling în ochi, iar mustăţile spicelor ţi se vâră prin haine şi te gâdilă. Dar toate acestea nici nu le băgăm în seamă. Căram cu atâta avânt grămezile de paie, încât nu mai mergeam, ci alergam, şi stogul nostru creştea văzând cu ochii ; cum să-ţi mai ardă atunci de toate fleacurile astea ?

 

Maică-mea mă cam certă ca nu venisem să dorm în sat. Zicea ca m'am înstrăinat de tot de casă. Noroc că-mi luă tata apărarea :

— N'avea grijă, că nu pleacă ea, casa din sat ! Băiatul s'a mai îndepărtat de ea, e drept, dar în schimb s'a apropiat de oameni, şi fără asta, omul nu-i om adevărat. Şi apoi, lasă-l să se deprindă să mai mănânce şi pâine cu sare, nu numai cu zahăr. Să-i cunoască şi el preţul...

Şi aşa am stat cu tata pe câmp, în tabără, până ce s'a strâns toată recolta...

Ghenadii şi Lepiohin îşi văzură visul cu ochii ; secerătoarea lor o întrecu pe-a lui Vasca ! Ce-i drept, numai cu trei sferturi de hectar, totuşi, cinste lor ! Nu se făcuseră de râs !

După ce treerarăm câteva tone de cereale, Anisim Semionovici, tatăl lui Paşca, aduse dela Tîja căruţe pentru căratul lor, şi cu prilejul acesta îl înhamă şi pe Golubcic, pe care-l mână chiar el. Cred că tatăl lui Paşca e cel rmai voinic om din satul nostru, fiindcă numai el îl poate stăpâni pe Golubcic, un armăsar mare, de patru ani, mândria fermei noastre. Anisim Semionovici a făcut războiul la artilerie, unde îngrijea de cai. Şi de când s'a întors acasă, lucrează la fermă — sau mai bine zis la izlaz fiindcă ţine vitele mai mult la aer decât în grajduri sau ţarcuri. Spune că aşa-i mai sănătos şi mai bine. Stă toată ziua în vânt şi în soare şi i s'a făcut pielea roşie, ca tăbăcită. Părul lui, şi aşa bălai, s'a albicit de tot, din care pricină pare cărunt, cu toate că Anisim nu e bătrân deloc. Paşca e leit taică-său : are sprâncene şi păr atât de galbene, de parcă n'ar fi păr, ci cânepă spălăcită ! E domol şi chibzuit ca el, deşi tare mi se pare mie că Paşca e chibzuit numai atunci când se teme de ceva...

Fiindcă amândouă brigăzile munciseră bine la seceriş, Ivan Potapovici a hotărît ca şi Vasca şi Ghenca să plece cu căruţele care vor căra cerealele. Am socotit şi noi că aşa era drept.

Convoiul l-a condus Ivan Potapovici. În prima căruţă, în care am pus steagul roşu, luă loc Feodor Reabih cu armonica lui şi Ghenca ce mâna calul. Vasca şi Lepiohin au pornit în căruţa a doua, iar ceilalţi, fiecare pe unde şi cum s'a nimerit. Când Ivan Potapovici dădu comanda de plecare, Feodor îşi dădu şapca pe ceafă şi umflă burduful armonicei, iar căruţele săltând pe pietre, porniră în acordurile unui marş vitejesc.

I-am însoţit şi noi până la Tîja. Mă uitam la căruţele pline cu sacii înveliţi în pânze de cort, dar nu vedeam nici sacii cenuşii, nici pânza de cort, ci doar şuvoiul de aur ce ţâşnea din batoză. Şi nu numai la noi, ci în ţara întreagă, huruia în ceasul acela valul batozelor şi al combinelor şi curgea nesecatul şuvoi ce se revărsa pe pământ aducând oamenilor bucurie şi putere.