Nicolai Dubov

La capătul pământului

16. LUMINĂ PE PĂMÂNT

 La întoarcere, Ghenca, care voia să-l vadă pe Anton se oprise la staţiunea electrică.

Între timp, la staţiune fusese încercată turbina şi se monta acum generatorul care avea să dea curentul electric.

Cum am ajuns şi noi acolo, i-am spus lui Ghenadii că fusesem la Nefiod şi i-am istorisit şi lui povestea lui Zahar Vasilievici şi a celor doi bolşevici din taiga.

— Ştiţi ce ? ne îmbie atunci Ghenca. Asta ar trebui s'o afle toată lumea, şi băieţii noştri, şi cei mari ! Hai la Daşa !

Daşa ne spuse că ar fi minunat, că trebue neapărat organizat lucrul acesta. La început, Zahar Vasilievici s'a sfiit şi n'a vrut să facă niciun referat. („De când sunt, nu m'am ţinut de-alde astea ! Ce ştiu eu alta, decât taigaua şi puşca“), dar până la urmă, s'a învoit. Caterinca şi cu mine am scris afişele şi le-am lipit pe uşa administraţiei şi a casei de lectură, iar în ziua hotărîtă am colindat pe la toate gospodăriile şi i-am mobilizat pe toţi să vie la casa de lectură !

Se adună atâta popor, că gemea sala de oameni. Venise şi Vasca ; numai Fimca şi Senca, prietenii lui, lipseau. Pe Fimca îl certase maică-sa că-i un leneş şi-l trimisese să strângă uscături în pădure, că nu mai aveau cu ce face focul, iar Senca se dusese să-i ajute.

Zahar Vasilievici îşi pusese o cămaşă nouă şi un surtuc pe care se vede că abia le scosese din ladă, atât de mototolite erau. Pe unde fuseseră îndoite, rămăseseră nişte cute călcate parcă cu fierul.

Se aşeză, îşi şterse faţa de sudoare şi începu să vorbească încet. La început se mai încurcă el, dar pe urmă, luat de povestire, se înflăcără de tot. Privea ţintă, undeva, sus, pe deasupra capetelor oamenilor, de parcă vedea aevea în fata ochilor tot ce povestea, toată viaţa lui de până atunci.

Feodor Elizarovici îşi isprăvise de mult povestirea şi în casa care gemea de oameni, aerul era greu, fiindcă uitaseră cu toţii de lampa aprinsă care fumega ! Mirosea a gaz. Uimit de liniştea aceea neobişnuită, întunericul de nepătruns se lipise de geamuri, dornic să vadă ce se întâmplă. Într'un târziu, povestitorul, trezit parcă dintr'o lungă visare, îşi aduse aminte de lampă şi se repezi să potrivească fitilul, iar oamenii se mai destinseră. Nimeni nu spunea nimic. Doar undeva într'un colţ întunecos se auzi un oftat prelung, întretăiat.

— Iată, dragi tovarăşi — rosti încet şi solemn Feodor Elizarovici — voi aţi apucat toate acestea fără să vă fi frământat pentru asta. Mai mult de jumătate din câţi sunteţi aci de faţă nici nu vă născuserăţi pe vremea aceea, iar cei care eraţi pe atunci, trăiaţi în beznă, ca sălbăticiunile. Numai că prin viaţa aceea amărîtă şi prin beznă îşi făceau loc oameni neînfricaţi, care chemau poporul să pornească cu ei pe calea unei vieţi fericite. Chinurile îndurate de ei sunt greu de redat în cuvinte. Câţi dintre ei nu şi-au sfârşit zilele în puşcăriile ţariste şi în Siberia noastră ! Dar un lucru să nu uitam : ca oamenii aceştia şi-au jertfit viaţa pentru noi...

Atunci Ghenca sări :

— Moş Fedea, pot să spun şi eu ceva ?... N'ar fi bine să ridicăm un monument vechilor bolşevici ? Un monument adevărat, de piatră ?

Propunerea lui Ghenca fu pe placul tuturora şi casa vui de glasuri. Dar Feodor Elizarovici ridică mâna :

— Desigur, le-am putea ridica un monument. Ar fi un lucru frumos să-şi aducă mereu aminte oamenii de ei. Totuşi omul de care v'am vorbit nu visa monumente, ci o viaţă adevărată, care să nu fie povară, ci bucurie. Şi noi, dragi tovarăşi, trebue să ne gândim cum s'ajungem la viaţa pe care au visat-o pentru noi cei care şi-au jertfit-o pe a lor !

În clipa aceea se auzi din stradă un strigăt plin de groază şi Fimca năvăli pe uşă. Abia trăgându-şi sufletul şi holbând ochii, strigă din prag :

— Repede ! Arde la Coltubî! De pe coastă se vede tot... Cu sgomot asurzitor, băncile şi scaunele sburară, casa se goli dintr'odată şi, prin întuneric, nu se mai auzi decât sgomotul înfundat al zecilor de picioare, răsuflarea grea a celor ce alergau şi trosnetul tufişurilor. Mulţimea ajunse pe coastă şi înlemni: spre Coltubî, cerul era luminat ca de un foc uriaş !

Coltubî era departe şi nu vedeam şi n'auzeam nimic, dar îmi închipuiam cum aleargă oamenii zăpăciţi printre flăcări, auzeam parca ţipetele copiilor speriaţi care cereau ajutor. Răzbea parcă până la mine larma vitelor ce răgeau înnebunite, în timp ce focul, împroşcând scântei, cuprindea duşumelele, casele şi ogoarele şi începea să muşte lacom din taigaua nesfârşită...

— Totuşi, e parcă şi parcă nu e foc ! zise Anisim, tatăl lui Paşca.

Era într'adevăr o lumină neobişnuită, nemişcată, nu tremurătoare, ca a flăcărilor !

— Ce să ne mai pierdem vremea cu ghicitul ! hotărî Ivan Potapovici. Om vedea noi acolo ce se întâmplă !... Hai repede, tovarăşi, să ne luăm lopeţile şi topoarele şi s'alergăm la grajd...

La fel de repede cum venise, mulţimea o luă la vale printre tufişuri şi se risipi în câteva clipe, pentru a se aduna din nou, în faţa grajdului de astă dată.

Anisim, Ivan Potapovici şi moş Fedea înhămară caii în fuga mare, încărcând căruţele cu lopeţi şi cu topoare.

Ghenca şi cu mine ne căţărarăm în grabă într'o căruţă, în timp ce băieţii mai mari încălecară pe deşelate, şi sburarăm cu toţii spre drumul ce duce la Coltubî.

Ivan Potapovici stând în picioare dădea bici cailor, dar înfrigurarea noastră îi cuprinsese şi pe ei, pentrucă alergau din ce în ce mai iute, fornăind mânioşi. Ai fi zis că tufişurile se fereau, speriate, din calea noastră, iar brazii îşi vânturau ramurile lor întinse, cuprinşi parcă de groază. Căruţele hurducau pe pietre, săreau peste rădăcini, se plecau gata să se răstoarne, dar sburau repede, tot mai repede, spre locul unde deasupra norilor se'ntindea o lumină palidă. Din când în când, lumina se ascundea după culmile munţilor, după zidul dinţat al taigalei, dar se arăta iar, neschimbată şi neclintită, însă şi mai înspăimântătoare parcă.

Sburam, abia desluşind drumul, fără a mai ţine seama de verste şi de timp, când deodată, din întuneric, răsări un călăreţ care venea în goană pe un cal înspumat.

— Staţi ! strigă el. Nu mai goni, Potapîci, că nu arde !...

— Da' ce dracu fac acolo ? Aprind focuri ? răspunse mânios Ivan Potapovici.

— Nu ! E lumina... lumina strălucitoare !

Urcasem în goana cailor ultimul povârniş. Deodată mi se păru că soarele se fărâmiţase bucăţele-bucăţele şi că se risipise peste Coltubî. O lumină vie, albă, bătea din ferestre, un lanţ de stele se legăna în adierea vântului, deasupra uliţelor, iar digul era învăluit într'o lucire orbitoare. Toată lumea ieşise pe străzi, dar nimeni nu ţipa de groază şi nimeni nu plângea. Dimpotrivă : pe o aripă de vânt ajunse până la noi larma veselă a glasurilor şi frânturile unui cântec săltăreţ.

— Ehei, copii ! strigă încântat Ivan Potapovici. Au dat drumul uzinei electrice !...

La Coltubî era o lumină neobişnuită, şi taigaua tăcută, ce stătuse până atunci la pândă, se depărtase parcă de sat. Norii grei, ca atraşi de strălucirea luminilor, coborau tot mai jos, în sclipirea veselă a becurilor electrice.

— Vai, ce minunat lucru ! izbucni cu aprindere Niuşca Tregubova (Niuşca şi Daşa, cele două prietene nedespărţite, veniseră şi ele).

— Hai, repede ! Să vedem şi noi !

— Staţi ! strigă însă Ivan Potapovici. Cum să mergem la ei cu topoare şi lopeţi ? Vreţi să ne facem de râs ?

— Ei şi ? îi răspunse Lepiohin. De unde era să ştim noi ce se întâmplă acolo ? Haidem acum !

Niuşca trase de hăţuri şi coborî dealul ca purtată de vânt. În urma ei veneam şi noi, la început încet, apoi tot mai repede, mânaţi parcă de nerăbdare.

Pe uliţi era atâta lumină, încât ai fi putut citi o carte. Aş fi dorit să intru în fiecare căsuţă, să văd cum ard sorii aceia mici de sticlă din tavan, dar noi sburam mai departe spre dig. Era mare larmă lângă staţiunea dela care pornea mănunchiul de raze albe.

Erau acolo Cuzma Stepanovici Corjov, preşedintele sovietului sătesc şi Lapşin, preşedintele gospodăriei „Zarea“, ciung de o mână, îmbrăcat într'o tunică ofiţerească şi cu decoraţii şi medalii scânteietoare pe piept. Pe cămaşa albă de mătase a lui Anton desluşii bineînţeles şi câteva pete închise de ulei, dar tânărul părea că se mândreşte cu ele, ca şi cum n'ar fi fost pete, ci tot atâtea decoraţii. Tot acolo era şi Savelii Maximovici. Nu era grav, ca de obicei, ci vesel şi zâmbitor.

Anton ne zări primul.

— Uite-i şi pe cei din Tija ! Au venit oaspeţii să ne vadă. Ei da, asta zic şi eu prietenie adevărată !

— Vă felicităm cu prilejul marei voastre sărbători ! Zise Ivan Potapovici, strângând mâna prietenilor noştri. Şi noi care credeam că arde !

Cei din Coltubî izbucniră într'un râs nestăpânit. La început, ai noştri zâmbiră sfios, stingheriţi parcă, dar până la urmă râseră şi ei în hohote.

— Vă mulţumim pentru grija voastră prietenească — spuse Lapşin. Aţi nimerit-o bine, fiindcă azi n'avem altceva de făcut decât să primim oaspeţi. Aveam de gând să facem săptămâna viitoare inaugurarea staţiunii aşa cum se cuvine, dar flăcăii au muncit mai mult şi au isprăvit cu montatul înainte de termen. Se înţelege că oamenii n'au mai avut răbdare, ziceau că de ce să mai aşteptăm...

Anton ne duse la uzină unde ne explică şi ne arată tot. Oamenii din Coltubi văzuseră toate astea de mai multe ori, dar se uitau şi ascultau şi ei, numai ochi şi urechi, ca şi cum abia atunci vedeau pentru întâia oară uzina electrică.

Uneori, Anton se mai încurca în explicaţii, şi atunci îl ajuta un flăcău înalt care-i mai sufla câte-o vorbă. Îl mai văzusem eu pe flăcăul acesta şi credeam că-i vreun şef. Era totdeauna liniştit, şi oamenii îi vorbeau cu mult respect, ca unui conducător, deşi nu prea arăta a şef : era cârn, cu nişte gropiţe de toată frumuseţea în obrajii bucălaţi şi cu părul bălai numai cârlionţi la ceafă. Părea foarte tânăr, dar toată lumea îi spunea „Vasilii Feodorovici“, ca unui om în toată puterea. Am aflat mai târziu că era tehnicianul dela „Selelectro“, care supraveghease construirea hidrocentralei.

Sala era mare, cam goală şi foarte curată, ca la un spital. În mijlocul ei bâzâia — cântând parcă — generatorul, iar jos, pe sub podele, vuia apa. Pe perete lucea cadranul tăiat ca din ghiaţă albă, cu tot felul de piese, care de aramă, care albe ca laptele şi cu aparate încercuite cu negru, înăuntrul cărora tremurau arătătoarele.

— M-da ! Parc'ar fi la biserică, spuse încântat moş Fedea. Să nu vrei, şi tot îi pizmueşti !

— De ce sa ne pizmuiţi ? îl întrebă Corjov. Că doar nu vă împiedică nimeni să luaţi pildă dela noi şi să vă apucaţi să faceţi şi în satul vostru aşa ceva !

Ivan Potapovici dădu din mână, amărît:

— Ce vorbeşti dumneata ?! Cum să ne construim un uriaş ca ăsta ?...

Apoi gazdele ne însoţiră la ţarcul vitelor şi ne arătară maşina de tocat paie. Ţăcănea plină de avânt, acţionată de acelaşi motoraş care punea în mişcare şi triorul.

— Ehei, avem planuri mari, spuse Lapşin. Până una alta însă motoare avem puţine, dar când ne-om mai înstări, o să instalăm un joagăr, o să aducem o mulgătoare electrică, câteva separatoare şi pompe de apă pentru grajduri. Mai târziu om trage şi o conductă de apă, pentru locuinţe... De treerat, ce să mai vorbim, că de-acum înainte o să-l facem numai cu electrică !

— Iar la rezervorul de apă — adăugă Anton — o să construim o staţiune cu foişor, o să punem bărci pe apă, şi iarna o să facem şi un patinoar, cu muzică şi becuri, ca la oraş !

Vrăjiţi, ascultam cu toţii şi parcă ne cuprindea şi mai mult invidia. Adică... de ce n'am face şi noi aşa ceva ? Tija curge doar la doi paşi... De ce n'am construi şi la noi în sat o staţiune electrică ?... Mă uitai la oamenii din satul nostru şi-i văzui cu privirile aţintite asupra lui Ivan Potapovici ; privirile acestea erau poruncitoare şi totodată întrebătoare. Iar Ivan Potapovici se încruntă tot mai tare.

La un timp am vrut să ne luăm rămas bun, dar sătenii din Coltubî ne poftiră la ei la masă.

Se bucurau din suflet de uzina lor electrică şi nu mai pridideau lăudându-se şi mândrindu-se. Desigur, ne-am fi lăudat şi noi, dar n'aveam cu ce...

Pe când stăm la masă şi mâncam, Ghenca îmi arătă printre bătrâni un om uscăţiv, cu părul cărunt, care asculta cu multă luare aminte ce-i spuneau vecinii lui.

— Ştii cine-i ? Obrucev, secretarul comitetului raional de partid !

Eu, până atunci crezusem că un secretar trebue neapărat să fie impunător, să aibă un glas puternic şi să arate în aşa fel, încât dela prima ochire să ştii cine este.

Şi cum putea fi altfel dacă el conduce totul, absolut totul ? Când colo, Obrucev era aşa de puţintel la trup !... Stătea acolo, cu mustăţile lui tunse şi cu ochelarii cu ramă de metal, după care se ascundeau doi ochi plini de vioiciune. Sta şi asculta ce-i povesteau, luându-şi unul altuia vorba din gură, doi bătrâni zeloşi. Îi asculta cu luare aminte, fără a-i întrerupe. De răspuns le răspundea însă atât lor cât şi lui Corjov, care şedea tocmai la celălalt capăt al mesei. Vedea tot şi-i cunoştea parcă pe toţi. Îl recunoscu şi pe Ivan Potapovici, şi pe tatăl lui Paşca, şi pe taică-meu, iar pe moş Fedea îl pofti să se aşeze lângă el, şi începu să vorbească nu ştiu ce cu el.

La club, veselia şi buna voie erau în toi. Nici nu-ţi venea să mai pleci ! Dar până la urmă tot a trebuit să ne întoarcem acasă. Ne-am pregătit de drum şi ne-am suit în căruţele noastre, dar Obrucev tot mai avea ceva de vorbit cu moş Fedea. Ivan Potapovici mă trimise după el şi până să ajung acolo, isprăviseră şi ei de discutat. Atât am mai izbutit să prind din ceea ce spusese Obrucev :

— Nu-i uşor, se înţelege, dar de când se tem bolşevicii de greutăţi ? Ia spune ? Haide, porneşte mai cu îndrăzneală, iar noi ţi-om da tot sprijinul...

La întoarcere tăceam toţi posomoriţi. Din când în când ne uitam ba unul, ba altul îndărăt, acolo unde se vedeau după coamele dealurilor norii luminaţi care ne atrăgeau privirile şi gândurile ca un magnet. Deşi tăceam cu toţii, îmi dădeam totuşi seama că ne frământa acelaşi gând.

— Ehei, de ce viaţă o să aibă parte ei de-acum încolo ! spuse visătoare Niuşca, care sta alături de mine.

Ivan Potapovici se înfurie. Ar fi vrut şi el să avem o uzină electrică, dar îl scoase din sărite şi faptul că n'o aveam, şi privirile pe care le simţea aţintite asupra lui, şi în care se ghicea o urmă de învinuire.

— Iacă, vă poftesc să nu râvniţi la bunul altuia ! zise el supărat. Nu fiţi invidioşi...

— Nu suntem invidioşi, Ivan Potapici, îi răspunse Daşa. Dar cum să nu ne bucurăm, când vedem ceva bun ?

Feodor Elizarovici, care se suise în căruţa noastră, rosti apăsat :

— Eu cred că nu-i vorba de invidie aici, şi chiar de-ar fi, nu-i nimic ! Că sunt pe lume invidii şi invidii. Una este când omul se gândeşte numai la el, strânge numai pentru el, zicându-şi: „las' să am numai eu, ceilalţi să rabde...“ şi alta e când omul vede ceva bun şi năzueşte să dobândească şi el ! Nu văd nimic rău în asta. Invidia asta mie-mi place şi, după judecata mea, ea nu poate fi decât folositoare.. Da, nimic de zis, cei din Coltubî sunt oameni de ispravă!

— Ei ! Parcă eu nu înţeleg ? Numai că vezi, omul trebue să se întindă cât îl ţine plapoma, după puterile lui şi nu după vise'n vânt! Cei din Coltubî mi-au răscolit şi mie sufletul... Da' parcă ne putem noi măsura cu ei ? Eşti doar membru în administraţia colhozului şi ştii bine ce avem în pungă ! Atunci, de ce să vorbim degeaba !...

— Noi, Ivane, nu suntem paznicii acestei pungi, ci stăpânii ei — şopti Feodor Elizarovici.

Dar Ivan Potapovici în loc de răspuns dădu bice cailor şi cu asta totul se sfârşi ; nimeni nu mai scoase o vorbă până la noi în sat...