|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
Războaie de apărare şi de agresiune — o mare polemică la izbucnirea conflictului european din 1914 asupra acestei distincţii, în ceea ce priveşte atitudinea socialiştilor.
Pentru conformişti, este o chestiune simplă, ca de obicei. Guvernul, Statul, Patria, Naţiunea, Rasa, fără a despica firul în patru, sunt asimilate unui singur subiect cu dreptate, vină, drepturi şi datorii, aşa cum totul se reduce la Persoana Umană şi la doctrinuţa despre comportamentul ei, fie că o preiei din morala creştină, fie din dreptul natural, fie din simţul înnăscut al dreptăţii şi al echităţii, iar când se vorbeşte mai savant, din moralitatea imperativului categoric. Şi atunci, la fel cum omul drept şi străin de rău, dacă este atacat, se apără de agresor — lăsând pentru un moment deoparte chestiunea celuilalt obraz —, tot aşa şi Poporul atacat are dreptul să se apere, războiul este un lucru barbar, dar apărarea patriei este sfântă, fiecare cetăţean trebuie să se pronunţe democratic pentru pace şi împotriva războaielor, dar din clipa în care ţara sa este atacată, el trebuie să alerge la apărare împotriva invadatorului! Acest lucru este valabil pentru individ, este valabil pentru întreaga Naţiune devenită Persoană, prin urmare este valabil şi pentru partide, la rândul lor impulsionate şi tratate ca subiecte personificate în obligaţiile lor, este valabil pentru clase.
De aici a rezultat trădarea generală a socialismului, aţâţarea la război pe toate fronturile, triumful militarismului în toate limbile. Şi, nu mai puţin evident, nu a existat război pe care Statul şi Guvernul care îl purtau să nu-l califice drept război de apărare.
Polemica marxistă a fost, fireşte, structurată prin curăţarea terenului de toate acele persoane fantomatice — cu un cap, cu mai multe capete, sau fără cap, sau fără cap şi cu capul altuia pe gât —, reinstalând în locul lor caracterul şi funcţia acelor organisme care sunt clasele, partidele, Statele, care au o dinamică istorică proprie, pentru a cărei cercetare bunele principii morale nu servesc la nimic.
Li s-a răspuns burghezilor că proletarii nu au patrie şi că partidul proletar îşi urmăreşte scopurile prin ruperea fronturilor interne, pentru care războaiele pot oferi ocazii excelente; că nu vede dezvoltarea istorică în măreţia sau în salvarea naţiunilor; şi că în congresele internaţionale se angajase deja să rupă toate fronturile de război, începând de unde se putea mai bine.
Au fost împrăştiaţi, într-o lungă luptă nu doar verbală, falsificatorii marxismului, care, în diferite moduri şi în diverse limbi, au încercat să demonteze teoria conform căreia proletariatul se poate constitui în clasă naţională, într-o primă fază, doar prin instaurarea propriei dictaturi împotriva burgheziei zdrobite, aşa cum a arătat Marx, şi au înlocuit-o cu cealaltă teorie, neruşinată, potrivit căreia el şi partidul său capătă un caracter naţional de îndată ce democraţia politică şi liberalismul au fost realizate.
S-a clarificat pe larg cât de diferite sunt problemele consecinţelor pe care războaiele, desfăşurarea lor şi deznodământul lor le au asupra evoluţiilor interne şi mondiale ale luptei de clasă socialiste şi cele ale comportamentului partidului socialist în ţările aflate în război; condiţia oricărei exploatări a unor noi împrejurări sau a unor noi fragilităţi ale regimurilor fiind continuitatea, autonomia, opoziţia dârză de clasă, pregătirea teoretică şi materială pentru războiul social intern din partea partidului revoluţionar.
Odată refuzată orice aderare la războiul Statelor sau al guvernelor, cădea orice distincţie între războiul de apărare şi cel de agresiune, orice scuză care ar fi putut apărea din aceste distincţii insidioase pentru a justifica trecerea socialiştilor în fronturile de uniune naţională.
Pe de altă parte, vacuitatea comparaţiilor cu încăierarea a două persoane constă în bătaia diferită a conceptelor de agresiune şi de invazie. Până şi cei doi mucoşi care se încaieră au grijă să zbiere că celălalt a început, dar când se invocă integritatea teritoriului, cazul este cu totul altul. În războaiele de altădată şi, în mare măsură, în Primul Război Mondial, războiul apăsa pe integritatea fizică a individului doar în calitate de soldat trimis la luptă, dar riscul de moarte pentru civilul aflat departe de front era practic nul. Dacă în schimb un teritoriu era invadat de armata adversă, iată apărând tabloul obişnuit al distrugerii bunurilor, al caselor, al vetrelor familiei, violenţele asupra femeilor şi celor lipsiţi de apărare şi aşa mai departe, totul fiind material de propagandă la care s-a recurs din plin pentru a atrage partidele socialiste în capcană. Chiar şi muncitorul fără avere, se spunea, pregătit să lupte pentru scopurile de clasă, are ceva de pierdut şi îşi vede ameninţate interesele vitale în sens material şi imediat, dacă o armată duşmană îi invadează oraşul sau satul în care trăieşte şi munceşte. Prin urmare, el trebuie să alerge să-l respingă pe invadator. O teză literară robustă. Suntem la apărarea organizată în castelul Nenumitului împotriva landsknechţilor prădători, suntem pe ritmul Marseillezei: ils viennent jusque dans nos bras égorger nos fils et nos compagnes... [1]
Ca răspuns la atâtea platitudini, marxiştii au stabilit de o sută de ori că, fără a renunţa deloc la evaluarea, critică şi istorică, a caracterelor distinctive dintre diversele războaie în repercusiunile lor asupra evoluţiei luptelor sociale şi a crizelor revoluţionare, toate aceste motive de justificare a războiului, folosite cu scopul de a găsi carne de tun şi de a spulbera mişcările şi partidele care stau în calea militarismului, sunt inconsistente şi se anulează reciproc. Motivul arhiuzat al agresiunii şi cel nu mai puţin exploatat al invaziei pot intra în contradicţie. Un Stat poate lua iniţiativa războiului, dar, dacă suferă înfrângeri militare, înfrângerea poate expune în scurt timp teritoriile sale în faţa invadatorului, aşa cum reiese din deja amintita teorie togliattiană a urmăririi agresorului.
Nu mai puţin contradictorii sunt celelalte motive celebre derivate din revendicările naţionale şi iredentiste, precum şi cele pe care mulţi marxişti îngăduitori le-au aliniat pentru a justifica sprijinul acordat războaielor coloniale, care erau menite să răspândească caracteristicile modernei economii capitaliste în ţări „barbare“. Războiul anglo-bur din 1899—1900 a fost o agresiune evidentă, coloniştii buri de origine olandeză şi-au apărat patria, libertatea naţională şi teritoriul încălcat, însă laburiştii au reuşit să justifice campania britanică drept progresistă. În mai 1915, cea a Italiei împotriva Austriei, fosta sa aliată, a fost o agresiune evidentă, dar au justificat-o — diferiţii social-trădători — prin motivul eliberării oraşelor Trento şi Trieste şi prin cel al „războiului pentru democraţie“, fără a se sinchisi de faptul că, pe de altă parte, Austro-Ungaria se confrunta cu armatele ţarului.
Un caz clasic este prezentat în cartea extrem de interesantă a lui Bertram D. Wolfe, Three made a revolution, o adevărată mină de date istorice, cu toate rezervele faţă de linia proprie a autorului. La 6 februarie 1904, japonezii, în stil Pearl Harbour, atacă şi lichidează flota rusă în faţa Port Arthur-ului, fără declaraţie de război. O agresiune evidentă. După lungul asediu terestru şi maritim, citadela cade în ianuarie 1905. Doliu profund pentru patriotismul rus. În Vperiod din 4 ianuarie 1905, Lenin scrie fraze precum următoarele:
„Proletariatul are de ce să se bucure... Nu poporul rus, ci absolutismul a ajuns la o înfrângere ruşinoasă... Capitularea Port-Arthurului este prologul capitulării ţarismului. Războiul este departe de a se termina, dar orice pas în direcţia continuării lui face să sporească la extrem frământările şi revolta în rândurile poporului rus, face să se apropie momentul unui nou mare război, războiul poporului împotriva absolutismului“.
Întreaga chestiune merită o analiză mai aprofundată dacă se doreşte clarificarea ansamblului de probleme privind raporturile istorice dintre absolutism, burghezie şi proletariat, dezlegând prin intermediul dialecticii marxiste pretinsa contradicţie pe care autorul citat o vede între timpii istorici ai doctrinei şi ai operei leniniste — ne este suficient să observăm acum că scrierea exilatului izolat trăieşte din acelaşi conţinut al giganticei bătălii revoluţionare ruse din 1905, născută din înfrângerea naţională la câteva luni după aceea.
Trec patruzeci de ani şi, la 2 septembrie 1945, Japonia, înfrântă de americani cu bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, capitulează fără condiţii. Deşi Rusia nu a declarat război niponilor decât în ultimele ore, Mareşalul Stalin transmite un Mesaj de Victorie, care spune textual:
„Înfrângerea trupelor ruse în 1904, în perioada războiului ruso-japonez, a lăsat în conştiinţa poporului o amintire grea. Ea a căzut ca o pată neagră asupra ţării noastre. Poporul nostru a crezut şi a aşteptat că va veni ziua când Japonia va fi înfrântă, iar pata va fi ştearsă. Patruzeci de ani am aşteptat noi, oamenii din generaţia veche, această zi. Şi iată că această zi a sosit“!
Istoria sugestivă a aderărilor la războaie oferă, aşadar, argumente decisive în sprijinul defetismului revoluţionar al lui Lenin, al normei tactice conform căreia partidele proletare nu pot face, în acest domeniu, nici cea mai mică concesie, fără a lăsa clasa muncitoare la cheremul acţiunilor Statelor militare. Va fi de ajuns ca acestea să provoace, printr-o scurtă telegramă, acţiunea ireparabilă, pentru ca pericolul pentru naţiune, pentru pământul şi onoarea sa să fie determinat, iar orice sensibilitate faţă de asemenea argumente va însemna ruina mişcării de clasă naţionale şi internaţionale. Când agresiunea italiană din 1915 a dus, prin înfrângerea de la Caporetto, la invazie, opoziţia meritorie a socialiştilor italieni a fost zdruncinată, culminând cu strigătul lui Turati: „Patria este pe Grappa!“, deşi fratele său de idei, Treves, îndrăznise să avertizeze: „Încă o iarnă nu mai stăm în tranşee!“.
Mai mult, Statele burgheze şi partidele de la guvernare au lansat teoria spaţiilor vitale, a invaziei preventive, a războiului preventiv, motivând-o cu argumente de salvare naţională. Motive care nu sunt deloc lipsite de o reală consistenţă istorică, dar care nu trebuie să-i clintească pe revoluţionari, aşa cum nu trebuie să-i clintească motivele de apărare şi de libertate ale celui mai candid şi mai „nevinovat“ — dacă ar exista aşa ceva — dintre guvernele capitaliste. Războiul din 1914 însuşi, trâmbiţat drept agresiune teutonă, a fost un război preventiv englezesc. Fiecare guvern îşi vede interesele şi spaţiile vitale acolo unde pofteşte; este un joc secular cel al englezilor de a-şi marca propriile frontiere pe Rin şi pe Po, iar acest joc ar fi salvat de atâtea ori Libertatea, în timp ce ar fi lovit-o de moarte pretenţia lui Hitler de a avea graniţele vitale dincolo de Sudeţi şi la Danzig... la câţiva kilometri în afara sau înăuntrul propriei case, în inefabila capodoperă democratică versailleză a coridorului polonez.
Războaiele se vor putea transforma în revoluţii cu condiţia ca, oricare ar fi aprecierea asupra lor pe care marxiştii nu renunţă să o facă, să supravieţuiască în fiecare ţară nucleul mişcării revoluţionare de clasă internaţionale, desprins integral de politica guvernelor şi de mişcările Statelor Majore militare, care să nu pună niciun fel de rezerve teoretice şi tactice între sine şi posibilităţile de defetism şi de sabotaj ale clasei dominante aflate în război, adică ale organizaţiilor sale politice statale şi militare.
În numărul precedent al acestei reviste am clarificat, de altfel, că acest defetism proclamat nu reprezintă un mare scandal, din moment ce toţi adversarii noştri — fie ei aşa-zişi revoluţionari, fie burghezi autentici — l-au elogiat şi l-au aplicat în diverse cazuri şi locuri. Doar că, în toate aceste cazuri, conţinutul dialectic al defetismului nu este cucerirea revoluţionară a unui nou regim de clasă, ci o simplă schimbare de state majore politice în cadrul ordinii burgheze în vigoare, iar defetiştii de acest gen riscă multe vorbe şi puţină piele pentru singura miză că un anumit regim va cădea numai dacă este învins în război, şi doar dacă va cădea, li se va deschide o portiţă spre succesul personal şi spre funcţii de putere. Le este de ajuns atât de puţin — şi aceştia sunt apoi aceiaşi domni ai motivelor patriotice naţionale libere şi democratice — pentru a accepta ca ţara şi populaţia ei, în sens material şi conform tehnicii moderne de război, să fie zdrobite de bombardamente distructive şi sfâşiate de toate manifestările ireparabile ale acţiunii de război şi ale ocupaţiei militare.
Reconfirmat acest lucru pentru a câta oară, să vedem ce soi de război ar fi următorul război eventual al Americii, pentru care se votează credite militare imense, se ţin întruniri de State Majore şi se dau ordine de pregătire şi directive strategice unor ţări străine şi îndepărtate. Ar putea rezulta cel mai nobil dintre războaie sub aspectul lăudatelor argumente literare, ar putea ajunge să aibă drept adversari figuri mai negre decât Cecco Beppe, Guglielmone, diferiţi Benito, Adolf, Tojo sau un Nicolaie renăscut alături de aceştia, cu mâinile picurând sânge, iar toate acestea tot nu i-ar determina pe marxiştii revoluţionari să lanseze lozinci de atenuare a luptei antiburgheze şi antistatale, pretutindeni.
Aceasta nu anulează dreptul de a analiza acest război şi de a-l defini drept cea mai răsunătoare întreprindere de agresiune, invazie, oprimare şi înrobire din întreaga istorie. Nu este vorba doar despre un război eventual şi ipotetic, deoarece acesta este deja în desfăşurare, această întreprindere fiind legată printr-o strânsă continuitate de intervenţiile în războaiele europene din 1917 şi 1942, şi fiind în fond încununarea concentrării unei imense forţe militare şi distrugătoare într-un centru suprem de dominaţie şi de apărare a actualului regim de clasă, cel capitalist, construirea optimului condiţiilor capabile să înăbuşe revoluţia muncitorilor în orice ţară.
Acest proces s-ar putea dezvolta şi fără un război în sensul deplin între Statele Unite şi Rusia, dacă vasalitatea celei de-a doua ar putea fi asigurată, în loc de mijloace militare şi de o adevărată campanie de distrugere şi ocupaţie, prin presiunea forţelor economice preponderente ale celei mai mari organizaţii capitaliste din lume — poate mâine un Stat unic anglo-american despre care se vorbeşte deja —, printr-un compromis prin care organizaţia conducătoare rusă s-ar lăsa cumpărată în condiţii avantajoase; iar Stalin ar fi indicat deja cifra de două miliarde de dolari.
Cert este că samavolniciile acelor amintiţi agresori istorici europeni, care se dădeau de ceasul morţii pentru o provincie sau un oraş la bătaia tunului, stârnesc râsul în faţa impertinenţei cu care se discută în public — şi este uşor de dedus de ce tip vor fi planurile secrete — dacă siguranţa oraşelor New York şi San Francisco se va apăra pe Rin sau pe Elba, pe Alpi sau pe Pirinei. Spaţiul vital al cuceritorilor americani este o fâşie care face ocolul Pământului; este punctul terminus al unei metode începute cu Esop, când lupul i-a spus mielului că îi tulbură apa, deşi acesta bea în aval. Albi, negri sau galbeni, niciunul dintre noi nu poate înghiţi o gură de apă fără a tulbura cocktailurile servite regilor camorrei plutocratice în night-cluburile din State.
Când regimentele americane au debarcat prima dată în Franţa, experţii militari au râs, iar Statele Majore anglo-franceze s-au rugat să le fie înapoiate imediat puţinele sectoare de pe frontul de vest predate lor, dacă nu doreau să-l vadă imediat pe Wilhelm la Paris. Însă acei boys, beţi şi atunci, şi acum, ar fi putut foarte bine să răspundă că nu era mare lucru de luat în râs, iar astăzi vedem grozăviile unui militarism care le surclasează pe cele din istoria noastră plurimilenară. Banii, capitalurile, instalaţiile de producţie contează pentru a face războiul; abilitatea militară şi curajul sunt mărfuri de vânzare pe piaţa mondială, extrem de bogată în super-şmecheri şi super-proşti.
S-au lăudat încă de atunci cu o primă victorie, au strâmbat din nas pentru că au trebuit să iasă, pe urmele englezilor, din izolaţionismul lor, şi s-au retras după ce au desenat o Europă mai absurdă decât cea pe care, dacă ar fi reuşit, ar fi desenat-o Tamerlan sau Omar Paşa. Douăzeci de ani de pace au fost exact ceea ce trebuia pentru pregătirea, şi consacrarea în numele Libertăţii super-statuizate, a unei super-flote, a unei super-aviaţii şi a unei super-armate. În serviciul super-agresiunii.
În acest interval, coloniştii din Far West s-au mai şlefuit în privinţa alfabetului şi chiar au studiat istoria, fără a renunţa la inefabila comoditate de a fi lipsiţi de istorie. La a doua debarcare în Normandia, nu se ştie dacă Clark sau un alt gradat, ajuns la mormântul generalului francez care a luptat pentru independenţa americană, a găsit fraza senzaţională: „Nous voici, Lafayette!“. Adică am venit să întoarcem curtoazia şi să eliberăm Franţa.
Şi într-adevăr, aşa cum la Moscova se învaţă în manualele de istorie că Vladimir Ulianov, zis Lenin, a cerut şi a obţinut de la Ţarul Nicolaie permisiunea de a forma un corp de voluntari pentru a alerga în apărarea Manciuriei împotriva japonezilor, tot aşa se va preda la Washington cum francezul Lafayette, în alianţa tuturor forţelor democratice mondiale având în frunte libera Anglie, a luptat pentru a elibera America de Nord, până atunci colonie oprimată a germanilor, care de atunci, în toate războaiele, urmăresc să o atace şi să o recucerească. Iar într-o ediţie viitoare, s-ar putea ca manualele yankee să vorbească chiar despre o luptă de emancipare colonială împotriva cuceritorului moscovit, ale cărui intenţii nesăţioase de revanşă sunt evidente de când a început prin a vinde Alaska pentru câteva livre de aur.
Nici în a doua întreprindere isprăvile militare nu au fost de prim rang, dar şi în ceea ce priveşte vitejia în război, cantitatea se transformă în calitate. Apropo de Clark, se spune că tocmai în America i se refuză gloria bătăliei de la Cassino. Vor fi descoperit poate că nu a existat niciodată o bătălie la Cassino şi nu a existat niciodată o linie Gustav, aşa cum pot atesta câteva zeci de soldaţi germani rămaşi teferi şi câteva sute de mii de civili italieni bombardaţi sângeros timp de cinci luni, până când s-a găsit de cuviinţă să se trimită înainte câteva detaşamente de polonezi, de italieni şi, pe direcţia Sessa-Ausonia, de marocani care s-au ocupat de violarea tuturor femeilor de la zece la şaptezeci de ani şi a altora pe deasupra, angajând în luptă mai puţini deutsche grenadiere decât numărul de bandiţi ai lui Giuliano pe care îi angajează forţele de poliţie de la Roma. [2]
Printre marile decizii ale sinedriului militar american privind chestiunile din Europa se numără, aşadar, reînarmarea Italiei. Ciudat este rolul Italiei în toată această mişcare de coloşi, după ce, în ultimele decenii, puterea demografică nu mai este cel dintâi factor de forţă militară.
După ce în Primul Război a fost în pragul a cel puţin unei mari tentative de defetism revoluţionar, în cel de-al Doilea ţara noastră a trăit din plin una de defetism burghez.
În esenţă, nimeni nu a subminat din spate războiul fasciştilor în perioada campaniilor de succes ale germanilor. Mulţi au sperat în mod defetist, dar din motive personale. Mussolini era printre ei, mânat de voluptatea puterii. Aici e totul. Nu puteau submina din spate armata lui Benito şi a lui Hitler stând în spatele armatelor adverse.
În toamna anului 1942 s-a răspândit vestea că forţele de debarcare americane, după lungi discuţii şi capcane reciproce cu aliaţii ruşi — care zi de zi se secătuiau de sânge pe al doilea front —, se aflau pe coastele Marocului, cu un itinerariu clar: Mediterana, peninsula italiană.
Erau etape ale aceleiaşi invazii, trecute prin Versailles în 1917—18, direcţionate spre Berlin. Doar spre Berlin? Nu, inconştienţilor de atunci care aplaudaţi, direcţionate şi spre Moscova. Pentru nişte mari specialişti ai sensibilităţii la mutaţiile istoriei, sunteţi în întârziere astăzi când strigaţi împotriva ameninţării imperiale şi a agresiunii. Ar fi puţin lucru să fiţi în întârziere: nu mai aveţi suflare în gâtlej, nu mai puteţi învia şi trimite în direcţie opusă milioanele de căzuţi de la Stalingrad. Nimeni nu vă va răspunde.
Acea ştire ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a prevedea calvarul prin care avea să treacă ţara noastră. În scopuri de clasă, în scopuri revoluţionare, marxistul atrage asupra zonei în care acţionează cataclisme şi mai mari. Dar aici era vorba de pură orbire. Avea mai mult simţ istoric radiofuziunea fascistă care difuza un cântecel de propagandă — ce-i drept, pentru a aduce apă la moara sa, dar potrivit astăzi pentru a fi fredonat de foştii aliaţi de ieri ai Americii atotputernice, de cei care jubilau pentru eşecul clasicei contramăsuri militare italo-germane din Tunisia, garantată iniţial Franţei neutralizate. Această contramăsură a fost bine jucată din punct de vedere tehnic de ultima armată italiană de la Scipione încoace (ne bucurăm de faptul că nu vor mai exista armate italiene fără alte adjective, şi ne vom bucura şi mai mult când nu vor mai exista armate cu niciun fel de adjectiv), dar care, din cauza superiorităţii strivitoare a mijloacelor acumulate în toată liniştea pe celălalt ţărm al Atlanticului în timp ce cadavrele europene se îngrămădeau în faţa Volgăi, nu a putut evita farsa sângeroasă a „băii la mal“. [3]
Se bucurau de viitorul trandafiriu patrioţii, naţionaliştii, popularii italieni.
Dar care era cântecelul, fascist, dar nu chiar atât de prost? Amintea că Columb era italian şi spunea în refren: „Colombo, Colombo, Colombo, chi te l’ha fatto fa’?“ [4]
Conform unei mode deja încetăţenite, mă tem de-a binelea că Stalin va trebui să-i pună pe istoricii de la Moscova să descopere că şi Columb a fost rus.
[1]. Trimitere la capitolele XXIX-XXX din romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni (invazia landsknechţilor şi refugiul localnicilor în castelul Nenumitului) şi la un vers din Marseilleza, imnul revoluţionar francez din 1792 („Vin până în braţele noastre să ne măcelărească fiii şi tovarăşele...“). Bordiga foloseşte aceste referinţe pentru a critica retorica burgheză a „apărării patriei“ şi colaborarea de clasă în faţa „invadatorilor străini“.
[2]. Referire la abuzurile comise în 1944 asupra populaţiei civile din Ciociaria de soldaţii coloniali francezi (marocchinate) şi ironizarea randamentului trupelor aliate în Italia, comparat cu mobilizarea masivă împotriva banditului sicilian Salvatore Giuliano.
[3]. Vezi nota 66.
[4]. „Columb, Columb, Columb, cine te-a pus s-o faci?“ — refrenul unui cântec satiric foarte popular în Italia anilor 1930—1940, interpretat de trio-ul vocal Lescano, care ironiza descoperirea Americii prin prisma consecinţelor nefaste din epocă.