|
|
|
Scris: 1947 |
|
|
Cititorul cotidian al presei de astăzi vede trecând pe sub ochii săi obosiţi cifre halucinante. Nu în scrierile care popularizează astronomia sau fizica corpusculară, ci tocmai în cele care îl hrănesc cu politică şi care, tot mai mult, în scop politic, îi vorbesc despre economie şi îi bagă pe gât numere.
Miliarde de dolari. Un miliard înseamnă o mie de milioane şi se scrie cu unu urmat de nouă zerouri. În curând un dolar va corespunde cu o mie de lire de-ale noastre şi, cu aproximaţie, vor sfârşi prin a stabiliza lira acolo (ceea ce înseamnă că lira va cumpăra de două sute de ori mai puţin decât la începutul secolului). Prin urmare, miliardul de dolari ar valora o mie de miliarde de lire, un trilion (miliardul şi bilionul sunt acelaşi lucru) şi aceasta se scrie cu unu şi douăsprezece zerouri.
Să privim lucrurile mai palpabil. Să presupunem că muncitorul mediu câştigă 1.600 de lire pe zi. În trei sute de zile lucrătoare vor fi 480.000 de lire pe an, cam 500 de dolari. Un optimism puternic, după cum vedeţi.
Cu un miliardolar, o bagatelă pentru învingătorii de astăzi, se cumpără munca a două milioane de persoane productive (cifrele noastre sunt arbitrare pentru a rotunji, dar arbitrariile sfârşesc prin a se compensa); miliardolarul cumpără munca pe un an a unei populaţii de zece milioane de suflete (S.O.S. — salvaţi sufletele noastre).
Acum nu se mai aude vorbindu-se decât despre reconstrucţia Europei distruse şi despre banii pe care America trebuie să-i împrumute în acest scop. Miliardolarii se învârt în polemică. Truman pune să se voteze, pentru a ajuta Grecia şi Turcia, deocamdată abia trei zecimi de miliardolar, dar deja şi-au dat seama că ajutorul este insuficient pentru a-i distruge pe luptătorii de gherilă. [1] Totuşi, la unele timide obiecţii parlamentare, Truman a răspuns cu toată claritatea că războiul a costat Statele Unite 341 de miliardolari, iar pentru garantarea acestei „investiţii“ sau, cum spun francezii, „placement“, ar fi demn de nişte adevăraţi calici să se ezite în a cheltui acei puţini bani în Grecia şi Turcia, adică abia unu la mie din capitalul pus în joc pentru a salva Libertatea.
Franţa a primit deocamdată abia un sfert de miliardolar, dar a fost de ajuns pentru a-l înlătura din guvern pe Thorez [2] şi pe ai săi. Pentru Italia este fluturat un miliardolar întreg, din care una sau două zecimi ar fi deja lichide. Dar despre aceasta, peste un moment.
Acestea sunt împrumuturi care, desigur, vor fi restituite cu dobândă, dar mai există apoi şi binefacerea pură, acordarea de fonduri nerambursabile, ultima şi cea mai rafinată formă de plasare a capitalului. Şi aici directivele UNRRA, [3] conform doctrinei Truman, sunt clare: ţară cu ţară, alocările depind de culoarea guvernului local sau de subordonarea acestuia faţă de politica de peste Atlantic; în cazurile incerte, alocarea este redusă la zero. Nu este război, dar înseamnă totuşi a specula moartea.
Dar mai este ceva. Doctrina Truman, destul de grosolană, constă în mânuirea dolarului pentru a distruge, zonă cu zonă, influenţa rusă, şi este aplicată cu o delicateţe de bizon. Din fericire, în libera Americă există ciocnirea democratică a opiniilor opuse, iar împotriva doctrinei Truman există cea a lui Wallace, acesta fiind un mare amic al Rusiei, care în schimb adoptă o diplomaţie extrem de rafinată şi împinge dezinteresul până la limitele neverosimilului. A dona, a împrumuta, a avansa dolari, iată datoria sfântă a Americii, şi mai ales Rusiei trebuie să-i fie oferiţi imediat. Cifrele, desigur, cresc aici. Trebuie puse la dispoziţia Europei 50 dintre acele unităţi ale noastre, cincizeci de miliardolari, iar din aceştia, conform domnului Wallace, nu trebuie să se ezite a se da Rusiei de la o cincime până la o treime, adică între 10 şi 17 miliardolari.
Distrugerile războiului, conform unui calcul, se ridică la 150 de miliardolari, iar el presupune că în capitalurile locale se mai pot găsi 50 de investit, în timp ce restul de o sută de miliardolari vor fi împrumutaţi de America restului lumii.
Revenind la cei cincizeci care ne revin nouă, europenilor, aceştia sunt suficienţi, conform micului nostru calcul, pentru a cumpăra forţa de muncă a 500 de milioane de locuitori pe un an, adică exact a populaţiei europene.
Reconstrucţia nu se poate face, cu siguranţă, într-un an, deoarece toate produsele muncitorilor europeni, devenite proprietate americană în proporţie de cel puţin două treimi, conform teoriei lui Wallace, nu pot fi destinate refacerii instalaţiilor şi a lucrărilor distruse, întrucât muncitorii înşişi trebuie să mănânce şi să consume.
La un consum redus, aşa cum se întâmplă în aproape întreaga Europă, să presupunem că ei absorb jumătate din produsul lor. În acest caz, dacă toţi cei 50 de miliarde de dolari ar putea — ceea ce este desigur imposibil — să fie avansaţi şi investiţi dintr-o dată, în doi ani Europa şi-ar fi reînnoit dotarea tehnică, dar tot profitul capitalului pe care aceasta l-ar produce „pentru totdeauna“ ar fi de drept american în proporţie de două treimi.
Cifrele sunt foarte discutabile, dar este clar că domnul Wallace, un adevărat pacifist, proiectează o investiţie de prim ordin.
Bineînţeles, el are nevoie de garanţii pentru repatrierea profiturilor formidabile, deşi rămâne mereu creditor al sumei avansate. Ce garanţii? Truman, puţin cam vulgar, le vede în dezarmarea celorlalţi şi în înarmarea formidabilă a creditorului, capabilă prin masă şi calitate să ţină lumea în subordonare şi să evite eventualele toane ale celor care n-ar vrea să-şi plătească ratele.
Wallace, în schimb, ne explică nouă şi le explică celor de la Kremlin — care vor putea să o îndure, dar le va fi cam greu să creadă — cum acea avansare generoasă va fi fundamentul păcii. Garanţiile vor fi pur legale. Pe cale de a construi Superstatul care să aibă la scară mondială aceleaşi funcţii pe care le are Statul, suveran pe teritoriul său, pentru cetăţeni şi entităţi private, se va pune în funcţiune în plan internaţional sistemul ipotecar. Structurile şi instalaţiile din ţările debitoare vor garanta prin valoarea şi activitatea lor vărsămintele pentru achitarea creditului.
În această a doua versiune, civilă, a supremaţiei americane, vedem avansând pe scenă un nou personaj, executorul judecătoresc internaţional. Ştim bine cum acţionează el în plan naţional. El este mult mai puternic decât jandarmul, deşi nu poartă alte arme decât o geantă veche de piele plină de hârtii şi este firav din punct de vedere fizic şi îmbrăcat modest: într-adevăr, salariile sale sunt mult mai mici decât ale militarilor, recrutaţi dintre tineri chipeşi şi îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare. Însă puterea sa legală şi civilă este atât de teribilă încât de multe ori victima, după ce a epuizat toate tertipurile tragicului război al hârtiilor, văzându-l sosind tremurător şi neînarmat, se îngrozeşte într-atât încât, departe de a încerca să-l atace şi să-l respingă, îşi zboară ea însăşi creierii. El câştigă bătălia fără să-şi mânjească mâinile de sânge şi fără să-şi păteze cazierul judiciar sau să compromită dezlegarea de păcate din partea duhovnicului.
În acest fel dolarul, cu organizaţia sa mondială de avansare de fonduri către săraci, porneşte la cucerirea Europei până la şi dincolo de Urali, şi îi planifică succesul fără a recurge la traiectoriile torpilelor atomice şi ale avioanelor de invazie pe ruta polară.
În ceea ce priveşte Italia, lucrurile sunt deja pe cale să se lămurească în mod magnific, întrucât procesul cel mai dificil va avea loc în acele ţări care, din motive geografice, se află în contact direct cu forţa rusă şi sunt garnizonate de armata sovietică. În ţările intermediare asistăm la evoluţii originale. În cazul Ungariei, se pare că însăşi Rusia oferă două sute de milioane de dolari (iar nu de ruble) pentru a evita concurenţa. Răul este că, în cele din urmă, acei dolari ar fi luaţi din miliardele lui Wallace, iar pe seama lor bancherul va face o afacere dublă.
Dar pentru noi, în curând totul va fi în regulă. Inflaţia va putea fi stăvilită când se va contracta împrumutul de un miliardolar (în adevăr, reprezentăm a zecea parte din populaţia Europei şi suntem printre cei mai afectaţi de distrugeri, dar din cei 50 de miliardolari ai lui Wallace ne revine deocamdată doar a cincizecea parte; este soarta celui care nu mai provoacă teamă). În curând, marile afaceri din Italia se vor exprima în dolari, nu în lire, ba chiar se face deja asta. Lira va fi ancorată de dolar (dar ce termen frumos... nu rezistăm tentaţiei de a spune că va fi ancorată de acesta mai ferm decât lanţurile lui Vulcan îl ancorau pe Prometeu de stânca sa...). Formula vieţii italiene va putea fi simplă: nimic nu este pierdut; doar onoarea.
Fireşte, nu vărsăm lacrimi pentru onoarea burgheziei autohtone. Conceptul de onoare este în vigoare în societăţile divizate în caste sau în clase, are un sens atât timp cât oamenii sunt divizaţi între gentlemeni şi mecanici, el nu interesează proletariatul revoluţionar, care nu are onoruri de pierdut, ci doar... ancorele care îl leagă de onorata societate a capitalului.
Operaţiunea împrumutului extern nu este contestată până acum nici măcar de opozanţii de astăzi, ieri aliaţi ai guvernului. Aceştia — ca replică la programul lui De Gasperi — scriu cu dezinvoltură: „E nevoie de dolari, ce mare descoperire!“. Sunt de acord cu dolarii şi cu UNRRA, altfel, după ani şi ani de propagandă idioată care prezenta structura socială a capitalismului din America drept cea mai înalt civilizată, ar fi faliment electoral.
Aceşti sicofanţi susţin că s-ar putea lua dolarii şi s-ar putea evita influenţele asupra „politicii noastre interne“. Dar de când au fost spulberate graniţele dintre economiile diferitelor ţări şi zonele lor comerciale şi monetare, diferenţa dintre politica externă şi cea internă a dispărut.
Social-comuniştii spun că, pentru obţinerea dolarilor, trebuie oferite garanţii asupra industriilor, nu asupra Statului, garanţii economice, nu politice. După părerea acestor marxişti, se poate oferi o garanţie economică fără ca aceasta să se reflecte în influenţă politică... Dar mai apoi acele industrii, în programul acelor domni, şi în special marile industrii monopoliste (brrr... citeşte: singurele care au la noi potenţialul necesar pentru a garanta ceva dolari şi care se acoperă deja, pe cont propriu, de ipoteci de peste mări), nu trebuiau oare să fie naţionalizate cu banii Statului (luaţi din împrumut), şi n-am avea, prin urmare, vânzarea şi închirierea Statului?
Fie că se află în acelaşi minister sau nu, toţi sunt de acord în privinţa politicii economice a împrumuturilor. Toţi au fost de acord cu împrumutul intern şi am asistat la spectacolul greţos al publicităţii pentru împrumut în paginile celor care pretind a fi ziarele „claselor muncitoare“. Împrumutul acordat Statului, constituirea unei datorii publice tot mai gigantice, este unul dintre pilonii acumulării capitaliste. Marx, în Primul Volum din Capitalul, cap. XXVI, 8, despre geneza capitalistului industrial, spune textual:
„Datoria publică, adică înstrăinarea Statului — indiferent dacă e despotic, constituţional sau republican — îşi pune amprenta pe era capitalistă. Singura parte a aşa-zisei avuţii naţionale care intră într-adevăr în posesiunea comună a popoarelor moderne este datoria lor publică. De aici, în mod consecvent, doctrina modernă potrivit căreia un popor este cu atât mai bogat cu cât datoria lui publică este mai mare. Creditul public devine credoul capitalului. Şi o dată cu apariţia datoriei publice păcatul de moarte nu mai este hulirea sfântului duh, ci încălcarea jurământului de credinţă faţă de datoria publică“.
Una dintre tezele esenţiale ale marxismului este că, cu cât se concentrează mai multă avuţie în mâinile burgheziei naţionale, cu atât este mai mare mizeria în rândul masei muncitoare. Statul-sbir, simplu apărător al privilegiului celei dintâi, se transformă astăzi tot mai mult în Stat-casierie. Activul acestei casierii sporeşte avuţia acumulată a burghezilor, în timp ce pasivul ei apasă asupra întregii colectivităţi, adică asupra muncitorilor. Prin împrumuturile naţionale se reconfirmă servitutea economică a proletariatului. Iar potrivit pretenţiei absurde ca acesta chiar să subscrie la vreo obligaţiune de împrumut în favoarea exploatatorilor săi, servitutea sa este reconfirmată a treia oară.
În Italia, cu siguranţă nu De Gasperi este cel care riscă să hulească sfântul duh!
Însă actualii săi adversari din Parlament, asociaţi până ieri în politica împrumuturilor, asociaţi încă şi astăzi în politica de înrobire a sindicatelor muncitoreşti, rămân asociaţii săi în politica împrumutului din America, prin care Statul italian se înstrăinează în favoarea capitalului străin.
Am spus deja că, pentru proletariat, a fi vândut capitalului străin sau celui autohton reprezintă o nenorocire deopotrivă de mare.
În cazul actualei clase politice conducătoare din Italia trebuie totuşi spus că ea, prin metamorfozele nedemne ale alinierilor sale politice, va şti să mai coboare încă câteva trepte în vânzarea onoarei Statului său.
Înstrăinarea propriei onori nu este cea mai rea afacere care se poate încheia. Şi aici — şi suntem mereu în plină mecanică a lumii burgheze, pe care o combatem şi o urâm — este o chestiune de preţ. Onoarea se poate vinde sub preţul de cost. Şi tocmai la asta vor ajunge actualii gerarhi [4] ai politicii italiene, negociind cu străinul învingător condiţiile intervenţiei sale financiare, preocupaţi doar să-şi dispute între ei, fie ei filoamericani sau filoruşi, procentele din comisionul afacerii.
[1]. Trimitere la Războiul Civil Grec (1946—1949) între gherilele conduse de Partidul Comunist (KKE) şi forţele guvernamentale regaliste. În 1947, SUA a intervenit prin „Doctrina Truman“, oferind ajutor militar masiv guvernului de la Atena, fapt ce a dus, alături de închiderea graniţei iugoslave de către Tito, la înfrângerea gherilelor comuniste.
[2]. Maurice Thorez (1900—1964) — secretar general al PCF (1930—1964) şi vicepremier (1946—1947). În mai 1947, sub presiunile Războiului Rece şi ale SUA (Planul Marshall), premierul Ramadier i-a demis pe comunişti din guvern, încheind alianţa tripartită.
[3]. UNRRA — organizaţie internaţională înfiinţată în 1943, finanţată în principal de SUA, pentru a ajuta ţările devastate de război. A fost dizolvată în 1947 şi înlocuită de facto cu Planul Marshall, când SUA a început să folosească ajutorul economic ca instrument geopolitic.
[4]. Gerarhi (sing. gerarh, din it. gerarca, pl. gerarchi) — termen utilizat pentru a păstra ironia din textul original. În Italia fascistă, gerarca era titlul oficial al liderilor Partidului Naţional Fascist. În perioada postbelică, termenul a început să fie folosit sarcastic pentru a-i descrie pe noii baroni sau şefi politici ai democraţiei creştine sau ai stângii reformiste. Traducerea etimologică prin „ierarhi“ ar fi pierdut conotaţia politică.