|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
În Firul precedent acestuia, pentru a lega declinul funcţiilor individuale în istorie atât în ceea ce priveşte activităţile mentale, cât şi în ceea ce priveşte activităţile economice, reproduceam pasajul lui Engels care defineşte venirea celei de-a patra şi a ultimei faze a capitalismului prin dispariţia burghezilor care, încredinţând statului organismele de producţie şi de schimb, se dovedesc a fi „o clasă de prisos“ ale cărei funcţii sociale sunt „îndeplinite acum de funcţionari salariaţi“.
Engels reafirmă acest fapt în diverse şi sugestive pasaje care se leagă de cele nu mai puţin expresive ale lui Marx privitoare la impersonalitatea capitalului şi la caracterul de simplu figurant lipsit de conţinut al capitalistului.
Este evident că asemenea pasaje sunt citate pentru a stabili că acolo unde s-a ajuns la controlul şi la gestionarea statală a întreprinderilor productive, şi chiar acolo unde întreaga industrie este etatizată, nu din acest motiv se poate vorbi despre socialism.
Acest lucru este însă departe de a fi totul. Este necesar, în plus, să desprindem din acele citate două lucruri: în primul rând, că existau deja cazuri realizate şi cunoscute de etatizare capitalistă atunci când s-a format doctrina marxistă, şi prin urmare pentru Marx şi Engels acestea nu erau fapte noi în istorie; în al doilea rând, că ei nu doar au prevăzut răspândirea sistematică a unor asemenea forme ca deznodământ inevitabil al concentrării capitalului, ci şi că au întemeiat o astfel de previziune pe definiţia marxistă a capitalului, opusă celei burgheze. Încă de la apariţia sa, acesta este o formă şi o forţă socială a producţiei, şi nu o nouă formă istorică a proprietăţii private, personale.
Tocmai de aceea, dacă nu s-ar fi ajuns la etatizări şi dacă statul modern s-ar fi dovedit capabil să rămână străin de economie, nu numai că ar fi căzut o previziune a marxismului, dar teoria antimarxistă a producţiei capitaliste ar fi trimis-o la podea pe a noastră.
Cu alte cuvinte: încă de la prima sa apariţie, trecerea sa pe numele unor posesori individuali privaţi nu constituie o trăsătură esenţială şi distinctivă a capitalului productiv.
Caracteristicile esenţiale sunt altele, amintite de noi de atâtea ori şi asupra cărora vom reveni cu răbdare.
Datorită caracterului evident al acestor lucruri, suntem împinşi să ne mirăm că acele texte le sunt cunoscute în detaliu (având în vedere că sunt reproduse aceleaşi citate) anumitor lideri intelectuali de grupuleţe şi mişcări a căror greşeală nu este aceea de a avea efective limitate, ci de a pretinde că, având efective limitate, pot administra bazine de carenaj pentru teorii care au navigat secole de istorie, purtând cu sine milioane de adepţi.
Dacă o asemenea poziţie ar fi logică, ar cădea în mod evident întreaga teză marxistă potrivit căreia un nou program istoric nu poate să-şi facă apariţia în capul unui singur autor, sau mai rău, într-un mic cenaclu de „butic“ de tip existenţialist.
Exemplul de care ne ocupăm este cel al revistei „Socialisme ou barbarie“ şi al redactorului său Chaulieu, care nu ni se pare chiar cel mai prost şi mai măgar dintre amarxişti. Un adevărat păcat.
Cine îi va repara pe reparatori? Aici este vorba doar de a curăţa terenul de cârpelile lor, fără a fi capabili să stoarcem vreo lacrimă pentru unii dintre admiratorii şi colaboratorii lor care le maimuţăresc pretenţiile; oricât de dureros ar fi că altădată, pe drept sau pe nedrept, s-au lăudat cu ortodoxia de şcoală. Marea navă despică mai bine ca oricând furtunile oceanului, iar dacă ar fi trebuit să fie ţinută pe linia de plutire de către aceşti inşi, s-ar fi scufundat de mult.
Pentru a depersonaliza şi a delocaliza, vom vorbi de aici înainte despre reparatori navali şi cârpaci (în dialectul roman pecetta este peticul cu care se astupă gaura, să zicem a unei anvelope dezumflate, cel mai adesea cu acel succes pe care veneţienii îl comentează prin celebrul „pezo el tacon dal buso“ [mai rea cârpeala decât gaura]).
Încercarea de a dovedi că spărturile există reiese clar din fraze precum aceasta:
„atât evoluţia capitalismului, cât şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti înseşi au făcut să apară noi probleme, factori neprevăzuţi şi imprevizibili, sarcini înainte nebănuite, sub greutatea cărora mişcarea muncitorească a cedat, pentru a ajunge la actuala sa dispariţie“.
La bazinul de carenaj, aşadar, pentru o mărunţică operaţiune precum: „a lua cunoştinţă de acele sarcini, a răspunde la acele probleme“. La Roma s-ar spune: ai spus un chibrit! [mare scofală!]
După o oarecare amintire a Manifestului comunist, căruia i se recunoaşte vag meritul de a fi afirmat câteva prime intuiţii revoluţionare, şi de a fi descoperit acea luptă de clasă pe care Marx ţinea să precizeze că n-o descoperise el, se învârteşte şi se suceşte pentru a ajunge la concluzia că teoria de astăzi trebuie să fie cu totul altceva decât cea din 1848. Faptul că nu se vrea să se înţeleagă doar că ar fi de adăugat câteva capitole, sau chiar de tăiat câteva ramuri uscate pentru a altoi altele noi, ci că este vorba de a înlocui întregul trunchi, reiese clar din formularea puerilă a subtitlurilor unui document iniţial care le maimuţăresc pe cele clasice: burghezie şi birocraţie — birocraţie şi proletariat — proletariat şi revoluţie, în locul celebrelor: burghezi şi proletari — proletari şi comunişti. Dar că admiţând această teză centrală: exit burghezia, ingredit birocraţia, nu se face o înlocuire a unei părţi, ci a întregului, că nu se recoase carena de lemn, ci se afişează pretenţia de a pune pe cală în locul ei una de oţel, o vom arăta în scurt timp.
Aceşti carenatori lansează de fapt la apă bărcuţe de hârtie.
Fiindcă, în fond, dacă vreţi să ştiţi ce anume era pentru Marx şi discipolii săi în 1848 sau în 1914 „imprevizibil şi de nebănuit“, o deducem îndată dintr-o altă frază centrală:
„În mare se poate spune că diferenţa profundă dintre situaţia actuală şi cea din 1848 este dată de apariţia birocraţiei ca pătură socială ce tinde să ia locul burgheziei tradiţionale în perioada de declin a capitalismului“.
Acest personaj, definit drept nou pentru scenele istoriei, nu este un simplu figurant, ci un prim-actor. Într-adevăr, el este prezentat drept pătură (couche) socială, dar în curând este ridicat la rangul de clasă: cum altfel situaţia socială rusă, odată burghezia dispărută, s-ar defini drept economie şi structură de clasă? O clasă este proletariatul, iar cealaltă? Birocraţia: acest lucru este limpede.
Definirea birocraţiei drept clasă socială este un asemenea nonsens încât, dacă este admisă chiar şi pentru o clipă, întreaga teorie aşa cum era în vremea Manifestului şi până la Lenin (şi, din fericire, încă şi astăzi) se face ţăndări şi nicio parte şi niciun capitol nu-i mai supravieţuiesc. Dar asta ar fi încă puţin: ar fi apărut doar, alături de atâtea altele, o nouă demolare a marxismului: şi-or mai rupe ei dinţii în el! Dar problema este că eroarea inerentă acestei doctrine stă în întregime în teze nu doar antimarxiste, ci premarxiste, pe care marxismul nu doar că le-a bănuit şi prevăzut, ci le-a denunţat în mod repetat ca fiind deja râncede la vremea sa şi le-a strivit prin clasice „passage à tabac“ (în italiană: santantonii, adică bătăile pe care le aplică la chestură nefericiţilor arestaţi). [1]
Ne vom apuca aşadar să dovedim că oricine vrea să fie adeptul reparatorismului şi al cârpăcelii de pe rive gauche n-are decât, dar trebuie să declare că a făcut bucăţi, pagină cu pagină, atât Capitalul, cât şi Statul şi revoluţia.
Pentru că nu s-ar putea defini mai bine exact contrariul poziţiei stângii marxiste internaţionale înainte şi după Lenin decât prin cuvintele:
„Programul revoluţiei proletare nu poate rămâne cel care era înainte de experienţa revoluţiei ruse şi de transformările care au avut loc după al Doilea Război Mondial în toate ţările din zona de influenţă rusă“.
Se întâmplă doar atât: că se apucă să refacă programul revoluţiei proletare tocmai aceia care demonstrează cu toată claritatea că nu au învăţat niciodată care a fost, este şi va fi el.
Mişcarea noastră ţinteşte către polul opus, şi credem că am adus acestei munci o contribuţie deloc neglijabilă:
„Programul revoluţiei proletare trebuie să rămână cel care era înainte de revoluţia rusă, de Primul Război Mondial şi de coruperea Internaţionalei a II-a“.
Marx a regăsit în Comuna din 1871 programul Manifestului din 1848; Lenin, în Octombrie 1917 şi în situaţia de după Primul Război Mondial, acest program însuşi. Faptul important este că acest program nu se vede nicidecum înfăptuit în Rusia, şi acest lucru este cât se poate de clar, dar nu din motivele pe care le aduc reparatorii navali. Întrucât ar fi la fel de neînfăptuit dacă ar birui postulatele lor: democraţie şi control proletar şi reducerea desfătărilor clasei birocratice. Altceva ei nu ştiu să ceară.
Ar fi de ajuns o singură consideraţie pentru a plasa în mod lamentabil descoperirea acestei noi planete din sistemul solar al claselor sociale istorice — birocraţia-clasă — în afara oricărei minime înţelegeri a dialecticii materialiste, aruncând-o înapoi în limbourile metafizice ale unor cugetări de-a dreptul burgheze. Parodia nechibzuit încercată a Manifestului din 1848 este lipsită de orice explicaţie, justificare şi „apologie“ a acestei clase noi, originale, care le înlocuieşte pe cele vechi. Dacă am fost martorii, după cum se pretinde, ai ascensiunii sale, am fost martorii formării şi victoriei unei clase „inutile“, iar de îndată ce a apărut, am considerat-o demnă doar de vorbe grele. Ce prezentare diferită faţă de cea pe care Manifestul o face revoluţiei burgheze, burghezei cuceriri a lumii! O eroare, aşadar, o neatenţie, un avorton al istoriei? Acesta este marxism; sau un murdar idealism de burghezie decadentă!?
Şi de ce oare acest avorton cu chipul oribil de bătrână decrepită, în loc să fie aruncat într-un borcan cu alcool, stârneşte atâta spaimă încât impune schimbarea întregului „program al revoluţiei“ şi trimiterea „moaşei istoriei“ la şcoala unor palizi bărbieri-chirurgi?
Această ipoteză că aparatul puterii de clasă — altceva, în limbaj marxist, birocraţia nu este, statul nu este — deţine puterea nu pentru apărarea unuia dintre modurile de producţie de clasă, ci o ţine pentru sine, pentru propriul său confort, pentru a scoate din ea bani de cinematograf sau de bordel, nu este altceva decât cea mai joasă ediţie a celei mai banale obiecţii aduse socialismului proletar: aduceţi voi noi forţe la vârful societăţii, nu veţi face decât s-o luaţi de la capăt, căci oricine guvernează şi conduce nu o face decât pentru propriile sale afaceri. Şi orice filistin va şti să vă spună: împotriva acestui lucru singura reţetă este o reţetă morală, ca cei guvernaţi şi cei ce guvernează să fie cinstiţi; este o reţetă liberală (controlul, ia te uită!...) prin care cel ales să conducă să fie slujitorul alegătorilor, ca de pildă în bătrâna Anglie, în tânăra Americă! Şi în acest stil îi veţi da voi lecţii lui Karl Marx despre ceva ce el, sărmanul, nu reuşise să bănuiască? Mai bine mergeţi şi faceţi meseria de a le dezvălui adevărul soţilor încornoraţi, că aceea e mai serioasă.
Într-o polemică bizară şi neglijentă cu Troţki, căruia îi contestă tot ce a spus just şi viceversa, ei surprind o stângace formulare literară a acestuia în fraza care urmează celei juste (certitudinea că birocraţia nu are niciun viitor istoric): dacă eşecul revoluţiei ar permite birocraţiei să se instaleze stabil la putere la scară mondială, „ar fi un regim de declin, însemnând o eclipsă a civilizaţiei“. Proletariatul şi marxismul revoluţionar ar sta aşadar gata să facă troc cu programul lor de clasă dacă se dovedeşte că progresul se preschimbă în declin şi că o civilizaţie comună tuturor claselor şi superioară luptelor de clasă ameninţă să se întunece? Progres, şi lumina civilizaţiei istorice: nu e nevoie de altceva pentru a cădea cu totul în ceea ce Marx şi Engels au biciuit de o mie de ori drept ideologie a socialismului burghez şi mic-burghez.
Reparatorii navali vor dori să depăşească puţinul nostru marxism: să savureze această mărturisire preţioasă: pentru a evita ca după capitalism să urmeze regimuri de declin şi ca actuala civilizaţie (pentru noi întunecată la culme) să se eclipseze, noi nu vom apăsa nicio tastă a maşinii de scris sau a linotipului şi nu vom aprinde nici măcar unul singur dintre acele faimoase chibrituri: numai să se dea la o parte regimul burghez, să-l lăsăm liniştit să meargă la culcare pe întuneric.
Dar pentru a arăta că pretenţia de reparaţie navală este de fapt o încercare — desigur sterilă — de demontare piesă cu piesă, este nevoie de un minimum de ordine: să vedem puţin chestiunea cursului economic, iar apoi pe cea a puterii politice.
Polemica porneşte de la dorinţa de a-l contrazice pe Troţki cu privire la teza că în Rusia ar mai fi existat încă, după victoria birocraţiei, un stat muncitoresc. Troţki ar fi spus (în realitate judecăţile critice ale lui Troţki ar trebui examinate într-o ordine logică mult mai riguroasă) că economia era socialistă în producţie, în virtutea etatizării industriei, dar nu socialistă în sfera exclusivă a distribuţiei (sau mai degrabă a repartiţiei) veniturilor (sau mai degrabă a produselor). Dar respingând această poziţie cu argumentul de la sine înţeles că fiecare dintre formele istorice de producţie prezintă totodată, în mod inseparabil, trăsături proprii ale distribuţiei, se face o confuzie nebunească a termenilor şi conceptelor fundamentale ale economiei marxiste.
Noi ne delimităm de Troţki în privinţa definirii şi recunoaşterii diferitelor stadii pe care le-a parcurs dezvoltarea socială rusă începând din februarie 1917, şi considerăm că el a avut o constantă „întârziere de fază“ în sesizarea abandonării diferitelor poziţii revoluţionare: mai întâi în domeniul tactic, apoi în cel politic, în cele din urmă în cel economic. Astăzi Troţki — aşa cum pare să fi afirmat tovarăşa sa de viaţă Sedova — nu ar mai vorbi nici despre manevră, nici despre putere, nici despre economie proletară în privinţa Rusiei; acest lucru este sigur.
Dar indiscutabila superioritate a lui Troţki asupra acestor denigratori ai săi, care în materie de marxism îi ajung doar până la tălpi, este aceea că el plasează dezvoltarea în succesiunea evenimentelor istorice şi înţelege că relaţiile dintre strategia de manevră şi politica economică se disting ţinând seama de mişcarea tuturor factorilor sociali interni şi externi, şi ştie să distingă între căile extrem de diferite de victorie, de oprire şi de înfrângere ale revoluţiilor în cauză; chiar şi atunci când potriveşte prost problema cu soluţia respectivă.
Aceşti critici ai săi nu văd nimic istoric şi dialectic, iar când încearcă să relateze succesiunea internaţională a faptelor, o fac cu mersul racului; văd totul într-un mod deznădăjduit de static, statistic, şi doar fiindcă aplică vorbe şi fraze citite în Marx, cred că găsesc soluţii noi şi fericite. În realitate, ei nu se ridică mai presus de o prostească „analiză“ potrivit căreia, dacă îmi daţi o fotografie aeriană a unei ţări, vă voi explica de la început care este aşezarea relaţiilor de producţie şi de distribuţie, iar după aceea voi putea da verdictul asupra „culorii“ „regimului“.
Pentru această neputinţă dialectică este imposibil de înţeles că există momente în care economia şi politica, de pildă, producţia şi repartiţia, şi chiar interesele clasei dominate şi ale celei dominante ne apar cu o mişcare perfect inversată, aşa cum istoria revoluţiilor şi contrarevoluţiilor îl învăţase pe Marx înainte de 1848 şi cum o reexaminare a evenimentelor ulterioare confirmă într-atât, încât niciun cui din tablele corpului navei nu trebuie bătut într-o altă gaură.
Acest concept marxist primar nu a fost defel digerat, deşi se recurge la formulări clasice. Dimpotrivă, a fost răsturnat. Scopul pe care se doreşte a-l atinge este legarea relaţiilor de producţie de cele de distribuţie, iar acest lucru este just şi noi l-am făcut în mod corect cu privire la trăsăturile mercantile ale economiei ruse care demonstrează caracterul său capitalist, date fiind condiţiile istorice şi politice generale din ziua de astăzi. Dar în epoca, de pildă, a introducerii N.E.P.-ului, concluzia putea fi diferită.
Însă faptul grav stă în aceea că, redefinind relaţiile de producţie, criteriul marxist este atât de mult deformat încât se cade din plin într-un idealism antideterminist grosolan de burghez. Pornind într-adevăr de la punctul corect, se ajunge la această specie de teză, repetată de mai multe ori:
„Ştim (!) că orice relaţie de producţie este, în primul rând şi în mod nemijlocit (?), organizare a forţelor de producţie în vederea rezultatului productiv“.
În acest enunţ de o duzină de cuvinte, puse toate complet anapoda, se recunosc toate modurile de gândire burgheze din economie şi filozofie.
Punctul de sosire către care tinde întreaga expunere întortocheată: conştiinţa şi voinţa, s-a insinuat sub o falsă înfăţişare în deformatul punct de plecare.
Luaţi aminte: teorema vrea să definească ceea ce au în comun toate relaţiile de producţie din istorie, chiar şi cele mai îndepărtate.
Formula se sprijină aşadar pe tezele idealiste şi voluntariste: la început a fost conştiinţa, la început a fost voinţa. Fiindcă cineva organiza, acel cineva rânduia producţia şi economia după planul său, adică după voinţa sa. Şi fiindcă numitul cineva avea limpede în vedere rezultatul, în el se aflau deja ştiinţa şi conştiinţa legilor economice.
Dar cine este acest cineva? Cel care ar răspunde: omul de rând, ar fi un antimarxist liberal corect şi loial. Cel care ar afirma: omul de excepţie, ar fi un idealist onorabil aparţinând uneia dintre numeroasele şcoli. Cel care ar zice: trimisul lui Dumnezeu, ar fi un revelaţionist consecvent. Dar cine este acel cineva al reparatorilor navali vă spunem noi îndată: este clasa dominantă (în Rusia, aşadar, birocraţia, stăpână suverană a legilor economice şi a rezultatelor productive). Aici este toată intriga.
Se pretind marxişti pentru că introduc clasa chiar şi atunci când nu este vorba de o clasă (şi poate doar atunci). L-au citit pe Marx şi l-au cercetat în profunzime, îl citează poate mai mult decât noi, şi tocmai acolo unde el demonstrează contrariul „organizării în vederea unui rezultat productiv“. Ar fi fost mai bine să nu-l citească: există şi un mod de a citi cărţi care seamănă cu cel în care spărgătorul răsfoieşte teancurile de bancnote de o mie. Un tovarăş din orele dinaintea zorilor se amuză adesea amintind numele atâtor oameni care, cunoscători temeinici ai lui Marx şi ai operei sale, sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai marxismului.
Repetăm că formula este generală pentru toate relaţiile de producţie istorice. Ca şi cum maharajahul indian a cărui greutate este acoperită în aur de tributuri, ca şi cum nobilul feudal care a trăit decenii întregi în cruciade ar fi organizat vreodată vreo fărâmă de producţie. Dar când ne gândim la aplicarea ei la capitalism, vedem recăderea — la fel ca în filozofie — în ştiinţa economică burgheză: goana după rezultatul productiv. Impulsul irezistibil de a produce fără limită şi fără raţiune, aşadar fără conştiinţa rezultatelor şi fără organizare, devine — în loc de manifestarea contradictorie şi instabilă pe care v-o demonstrează determinismul economic — o căutare conştientă şi voită a rezultatelor din partea clasei dominante, care „construieşte“ ad hoc relaţia „materială şi personală“. Am ajuns la punctul dorit: totul este o relaţie între două persoane: patron şi muncitor. Şi atunci, în general, toate clasele istorice sunt definite în acest mod fosil: un grup de persoane care ştiu, vor şi conduc, şi un alt grup de persoane care îndură şi execută pasiv. Astfel încât lupta dintre clase şi mai ales dintre forţele care decurg din vechiul şi din noul mod de producţie se reduce meschin la o serie de aspecte ale unuia şi aceluiaşi conflict etern: între conducător şi executant! Iată cealaltă formulă-cheie a acestui sistem şubred.
Dacă apoi formula tratată anterior ar trebui să definească modul de producţie socialist, abia atunci s-ar putea spune: organizare a forţelor de producţie în vederea rezultatului. Dar nu ar trebui adăugat productiv, care miroase de la o poştă a afacerism şi economism capitalist, ci: rezultat de consum, de întrebuinţare. Acest lucru se va petrece peste mult timp, într-o societate fără clase, şi când va fi rezolvată problema filistină de a evita ca acel conducător să-l tragă pe sfoară pe executant; însă atâta vreme cât există clase, realizarea conştientă a rezultatului este imposibilă atât indivizilor, cât şi claselor. Numai partidului îi este cu putinţă! Aşa cum îi reproşează lui Lenin că ar fi proclamat.
Se vrea să se dovedească faptul că proprietatea naţionalizată şi de stat nu este socialism; şi acest lucru este just, însă calea pe care se merge este greşită. Se spune că relaţiile de producţie sunt o pereche de mâneci, iar formele de proprietate o alta. Dimpotrivă, la Marx ele sunt două mâneci ale aceleiaşi perechi. Fie că întreprinderea aparţine unui particular burghez sau statului, forma de proprietate este aceeaşi, cu condiţia să se înţeleagă că trebuie să ne gândim nu la fabrică sau la maşini, ci la relaţia muncitorului salariat cu produsul. Forma burgheză de proprietate este aceea în care muncitorului îi este retras orice drept de apropriere asupra produsului întreprinderii. Fireşte, retras îi este şi asupra instrumentelor de producţie, dar acest lucru este un derivat al faptului material că se lucrează asociat: ar fi o frumuseţe ca (fie şi prin decizia autonomului consiliu de fabrică) fiecare muncitor să plece acasă cu o piatră din zid sau cu o roată de la maşină...
Şi totuşi se porneşte de la cea mai desăvârşită dintre enunţările lui Marx, scrisă cu siguranţă într-o zi în care blestemaţii de furunculi care l-au făcut mai târziu să invoce moartea nu-l chinuiau, şi în care fusese fumat cu un trabuc atroce mai puţin: aceea din prefaţa din 1859 la Critica economiei politice. O vom reproduce punând între paranteze cuvintele necitate în textul lor.
„În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor (relaţii de producţie, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale). Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică (căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa). Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. (Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri. Atunci când cercetăm asemenea revoluţionări), trebuie să facem întotdeauna o deosebire între revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, (care poate fi constatată cu precizie ştiinţifică), şi formele juridice, politice, (religioase, artistice sau filozofice), într-un cuvânt formele ideologice, (în care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi-l rezolvă prin luptă. După cum un individ oarecare nu poate fi judecat după ceea ce gândeşte despre sine, tot astfel o asemenea epocă de revoluţie nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contradicţiile vieţii materiale, prin conflictul existent între forţele de producţie sociale şi relaţiile de producţie)“.
Lecţia acestui text este limpede. Nu o spunem noi, o spun cei care l-au mutilat de toate pasajele dintre paranteze. Limpede! După ce ai citit o dată acest text, fiind în posesia tuturor facultăţilor fiziologice, poţi foarte uşor să dai foc bibliotecii şi să-ţi smulgi din materia cerebrală circumvoluţiunea alfabetului. Dar nu este permis să se omită din el fragmente la întâmplare (sau mai rău: nu la întâmplare, ci de fiecare dată când este vorba de a pune pe primul plan condiţia materială şi la coadă conştiinţa, amânată pentru mult timp după orice revoluţie, şi care este în schimb punctul de sosire al întregii maculaturi, lamentabil în urmă cu un secol faţă de acest orbitor fascicul de lumină). Iar dacă iese în faţă cineva care vrea, umflat de consultarea a tot ce s-a publicat din 1859 încoace, să schimbe vreo câteva cuvinte, atunci nu ne mai rămâne decât binecunoscuta cascadă de şuturi în sub-structura conştiinţei.
Să recitim cu calm. Producţia socială a vieţii. Relaţie care iese cu totul din sfera persoanei şi a bilanţului său de debit şi credit, în care pretinsele actualizări sunt condamnate cu disperare să se învârtă. Producerea de hrană pentru colectivităţile umane şi reproducerea biologică a speciei, a producătorilor de mâine. Totul nefiind vreodată planificat de un cap, sau de nişte capete, ci determinat de starea forţelor de producţie materiale. Şi oamenii sunt o forţă de producţie, care evoluează, dar care nu poate sparge condiţiile determinate de posibilităţile tehnice: sapă sau plug, vâslă sau pânză, sanie sau roată, faună, floră, geologia terenului. Acestea sunt condiţiile materiale, nu banii din portofel. „Conştiinţa“ acestor cotituri se poate desluşi în legenda lui Iason care aleargă să spintece sânul lui Thetis, a lui Encelad care, zăvorât, cutremură Etna, a lui Talos, care inventează roata şi strungul şi este ucis de maestrul Dedal, furios că a inventat aeroplanul şi nu căruţa... [2] În spatele pălăvrăgelilor celor de la Socialisme ou Barbarie nu se poate desluşi decât conştiinţa nulă.
Relaţiile de producţie sunt acelaşi lucru cu relaţiile sau formele de proprietate, doar că primele se exprimă în termeni economici, iar celelalte în termeni juridici. Inutil să se încerce a face din ele lucruri diferite şi, în acest scop, să se treacă sub tăcere pasajele care stabilesc că dreptul derivă din relaţia economică.
În sclavagism, relaţia de producţie constă în faptul că produsul muncii sclavului stă la dispoziţia stăpânului, fără vreo contraprestaţie în afara strictului necesar de subzistenţă, şi că sclavul nu se poate îndepărta şi nu poate produce pentru alţii sau pentru sine însuşi. Relaţia de proprietate este aceea asupra persoanei şi a vieţii sclavului, şi exprimă exact acelaşi lucru în planul dreptului.
Forţe de producţie sunt uneltele, maşinile, vehiculele de orice fel, materiile prime şi produsele pe care natura le oferă şi, desigur, clasa muncitoare din toate timpurile. Mod de producţie (Produktionsweise) sau formă de producţie este unul dintre marile tipuri istorice de relaţii productive: resurse tehnice şi forme de proprietate. Cultivării pământului i se adaptează succesiv atât comunismul primitiv, cât şi sclavagismul, iobăgia, munca salariată. Pentru producţia manufacturieră se dovedesc treptat inadecvate comunismul primitiv, sclavagismul, meşteşugul liber şi, în cele din urmă, într-un anumit stadiu, însuşi sistemul salarial.
Capitalismul este unul dintre marile moduri de producţie istorice şi una dintre cele mai importante forme de proprietate. Această formă bine definită, cu trăsăturile ei caracteristice, nu îngăduie evadări prin pretinsele substituiri: capitalism privat — capitalism de stat, sau burghezie — birocraţie.
Există însă o altă neînţelegere. Formele de proprietate sunt relaţiile de drept. Acestea se explică prin determinarea lor de către faptul economic, dar una este să le explici pe ele, şi cu totul alta este să treci la înţelegerea ideologiei religioase, filozofice şi aşa mai departe.
Relaţia de proprietate este o relaţie materială. Statul care funcţionează după norma juridică consfinţită este un mecanism material mult mai palpabil decât un sistem filozofic. Dacă sclavul fuge, agenţii statului îl capturează. Dacă salariatul ia un obiect produs, sau chiar dacă industriaşul ori directorul îl sechestrează în fabrică, vin jandarmii să-l aresteze sau să-l elibereze. Formele de proprietate sunt agenţi economici materiali, nu factori care acţionează doar „mistificând“! Eu, de pildă, mă aflu cu conştiinţa mult dincolo de mistificarea mercantilă, dar tot ceea ce consum cumpăr cu o absolută supunere spontană faţă de legea valorii. Exact aşa: la aceşti oameni nu e nici măcar un singur concept la locul lui.
Nu părăsim încă tema economică. Întreaga concepţie a luptelor de clasă este redusă la o bătălie neîntreruptă împotriva unui singur inamic: exploatarea. Monstrul este mereu acelaşi, victimele răzvrătite se schimbă: sclavi, iobagi, salariaţi şi aşa mai departe. Aici suntem în plină Philosophie de la misère à la Proudhon. Lucruri îngropate în 1847, nicidecum de nebănuit în 1848.
Este vorba de a citi şi a nu înţelege ce înseamnă pasajul: „din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor“. Or, exploatarea salariatului, supramunca, plusvaloarea sunt cătuşe doar astăzi, în capitalismul avansat. Când s-a născut capitalismul, ele au fost forme de dezvoltare utile ale forţelor de producţie. Că Liberté, égalité, fraternité erau o mistificare (după cum amintesc ai noştri cu totul „en passant“), este foarte adevărat; şi tot aşa sunt şi atunci când ei le reaplică ipocrit în interiorul clasei proletare, uitând să ne dea reţeta conştientă pentru momentul în care aceasta, în sfârşit, nu va mai fi nici clasă, nici proletară. Însă nu era o mistificare faptul că acelaşi obiect, să zicem foarfeca, produs de salariaţi şi nu de meşteşugarul liber, îi permitea „săracului“ să aibă o foarfecă în casă în loc de niciuna, sau patru în loc de una. Meşteşugarul expropriat cu cruzime, dat fiind că — tocmai fiindcă este victima inconştientă a formelor tradiţionale — se împotriveşte propriului său interes subiectiv, va câştiga în nivel de trai devenind salariat.
Meşteşugarul nu presta, cel puţin nu în mod direct, supramuncă. Dar a-i face pe salariaţii asociaţi în noile întreprinderi şi fabrici să presteze mase uriaşe de supramuncă era singura cale pentru a acumula un capital încă de pe atunci social şi a evolua spre actuala dotare tehnică. Că exista exploatare este o obiecţie extramarxistă şi prosteşte morală.
Eroarea economică fundamentală este aceea de a reduce totul la disputa pentru plusvaloare, care este confundată cu ineluctabila foame de supramuncă a capitalului. La apariţia sa, modul de producţie burghez face posibilă o mai mare acumulare socială cu mai puţină muncă a celor vii: nu pentru a fi fraieriţi, ci sub influenţa materială deterministă a forţei de producţie moderne şi viitoare, mai rodnice, proletarii pun umărul la spargerea cătuşelor iobăgiei şi ale micii producţii. Treptat, legea goanei după supramuncă, care interzice capitalului „organizarea în vederea unui scop“, face ca noua formă să devină nefavorabilă. Nu există aşadar o valoare etică absolută, ci o trecere cantitativă de randament social. Fireşte, aceştia, care îl cârpesc pe Marx coborând sub Lassalle, văd în lupta dintre două moduri de producţie istorice doar disputa muncitor-patron sau muncitor-birocraţie, şi o circumscriu în limitele marjei de profit, care astăzi este scăzută la o rată ridicată a plusvalorii datorită efectelor mecanizării.
Şi atunci, orbiţi pe tărâmul repartiţiei veniturilor şi citind pe dos frazele pe care le citează din celălalt formidabil text, cel al criticii programului de la Gotha, despre împărţirea mizeriei, ei nu văd cum, în principiu, este sustenabilă teza: cheltuiala pentru birocraţia de întreprindere şi de stat este una dintre multele fracţiuni în care se împarte profitul: în vederea unei treceri rapide de la economia parcelară semiasiatică la o piaţă naţională şi la o industrie înfloritoare, suma exploatată de actuala birocraţie rusă, în calitatea ei de consum în sine şi pentru sine, ar putea fi cel mai mic dintre toate relele, în anevoiosul drum mondial către ameliorarea marxistă a „condiţiilor muncii vii“. Discuţia pe care o poartă cu cifrele lui Troţki şi ale apologeţilor stalinişti, în care constă precisa şi superioara lor analiză, dovedeşte doar că au un drum lung de parcurs înainte de a ajunge la nivelul la care se afla ştiinţa economică atunci când s-a format noua ei construcţie proprie proletariatului modern. Se ceartă pe reducerea a câţiva bănuţi, ciupesc din banii de cumpărături ca servitoarea la piaţă, nu văd lumea care trebuie cucerită.
După ce am văzut cum mania de a îmbunătăţi şi de a actualiza, precum şi snobismul nefericit de a se teme mereu că au rămas cu ceva în urma celor mai recente contribuţii ale ştiinţei conformiste, au dus la renegarea paragraf cu paragraf a tuturor textelor noastre economice, să vedem câte ceva despre cursul politic.
Ce este pentru noi statul? Este un aparat format din oameni cu anumite însărcinări şi, mai presus de toate, oameni înarmaţi, aparat care nu este nicidecum necesar oricărei comunităţi umane (şi aici, spunea Lenin, anarhiştii au dreptate), dat fiind că au existat şi vor exista (adevărata raţiune se găseşte la Engels) societăţi fără stat.
Dar nu se poate să nu existe stat atâta timp cât vor exista societăţi împărţite în clase aflate în luptă între ele. Până aici ar putea merge chiar şi anarhistul.
Mai exact, statul unei anumite epoci este o formă de proprietate care corespunde unor anumite relaţii economice, care a apărut odată cu ele şi care tinde apoi să le conserve şi le apără prin forţă chiar şi atunci când acestea au devenit „cătuşe pentru noile forţe de producţie“ capabile să facă să progreseze bunăstarea generală.
Statul, ansamblu de corpuri înarmate şi neînarmate, adică sistem de birocraţii (poliţie, miliţie, magistratură, administraţie, ba chiar şi cler), nu este aşadar întotdeauna răul absolut. După revoluţia antifeudală, statul francez, cu falanga sa de funcţionari, cu armata sa permanentă, cu garda sa naţională, cu jandarmii săi etc. are funcţia de a lupta împotriva reacţiunii. Să spunem că el exprimă lupta noilor capitalişti împotriva vechilor seniori funciari aristocratici. Asta nu este totul. Statul este explicat prin prezenţa acelor două clase şi este o unealtă sfărâmătoare de cătuşe şi neferecătoare de cătuşe. Dar vom spune mai exact că el exprimă lupta dintre un viitor mod de producţie (cel capitalist) şi unul trecut şi retrograd (feudalismul), luptă istorică şi universală. Dincolo de împărţirea populaţiei Franţei, un asemenea stat, într-un asemenea moment istoric, exprimă presiunea tuturor claselor burgheze şi proletare în luptă şi se poate spune că, el reprezintă, pe lângă o reţea mondială de interese, el reprezintă potenţialul a ceva încă şi mai amplu: forţa generatoare irezistibilă a unor forţe de producţie materiale viitoare.
După această măsură trebuie să judecăm formele şi luptele unui asemenea aparat, iar impresionanta lor împletire ne este oferită în cele trei texte clasice ale lui Marx.
Nu printr-o evoluţie continuă, ci printr-un proces foarte complex, un asemenea aparat îşi schimbă funcţiile „antiformiste“ în funcţii „conformiste“, şi împotriva sa se ridică o clasă şi o forţă care urmăreşte să-l răstoarne.
Statul este aşadar acel aparat care se sprijină pe o clasă ce apără şi revendică un anumit mod de producţie şi care, după succesul revoluţionar, rezistă revenirii vechilor forţe şi moduri.
Este limpede, prin urmare, că orice revoluţie socială aflată la cumpăna dintre două mari tipuri ale formei de producţie, şi îndeosebi viitoarea revoluţie a proletariatului, trebuie să facă bucăţi vechiul stat, să-i risipească ierarhiile şi personalul. Dar este limpede şi — iar aici anarhiştii nu pricep, şi strâmbă din nas grupurile mai mult sau mai puţin anarhoide — că pe toată durata în care vechiul mod de producţie are forţe şi apărători nu doar în interiorul teritoriului, ci şi în afara lui, sunt necesare, într-o formă nouă, şi statul, şi corpuri de oameni înarmaţi, şi birocraţia.
O tendinţă anarhoidă se dă pe faţă în aceste curioase cuvinte: „puterea maselor înarmate deja nu mai este un stat în sensul obişnuit al termenului“! Aici, deasupra marxismului, liberalismul şi libertarismul îşi dau mâna într-o manieră romantică.
Formarea noului stat revoluţionar — dictatura proletariatului —, necesară pentru Marx şi Lenin, se datorează faptului că, în timp ce cucerirea puterii politice prin mijloace revoluţionare este un salt brusc, procesele care îi urmează nu sunt un salt, ci se diluează în timp: înlocuirea deplină a vechiului mod de producţie cu cel nou, dispariţia locală corespunzătoare a clasei care deţinea anterior puterea şi reflecta vechiul mod de producţie, influenţa forţelor externe care apără acel mod de producţie şi se opun celui nou şi, mai presus de toate, rămăşiţele influenţelor suprastructurale de toate tipurile care domină ideologia şi psihologia socială. Aşadar, statul nu se desfiinţează, ci se întemeiază unul nou prin răsturnarea celui vechi. Prin acel proces îndelungat, a cărui durată depinde de gradul de dezvoltare internă a forţelor sociale şi de raporturile internaţionale de forţe dintre clase, statul dispare treptat. Lucruri bine ştiute, cărora reparatorii navali se prefac că nu le aduc retuşuri.
Ei înşişi îl citează pe Engels în pasaje foarte clare, de natură să dovedească faptul că acest curs nu se schimbă dacă concentrarea a atins stadiul industrialismului de stat:
„Transformarea în proprietate de stat nu înlătură caracterul de capital al forţelor de producţie... Statul modern... este prin însăşi esenţa sa... întruchiparea capitalistului colectiv“.
Iată punctul crucial. Dacă mijloacele de producţie, din proprietate fărâmiţată şi individuală a lucrătorului autonom, devin capital — fie că acest lucru îl face un particular creditat, fie statul —, este un proces spre modul de producţie capitalist. Dacă din capital ele devin mijloace ale producţiei sociale, adică sunt utilizate fără forma salarială a producţiei şi fără forma mercantilă a distribuţiei, atunci este o trecere de la modul capitalist la cel socialist. Această a doua tranziţie nu poate, este limpede, să fie înfăptuită nici de particulari, nici de statul politic al clasei burgheze; ea poate fi înfăptuită numai de către noul stat revoluţionar, de către dictatura proletariatului.
Aici stă soluţia căutată zadarnic în „piramida veniturilor“ şi în scandalul disproporţiei salariilor din Rusia — disproporţie împotriva căreia se va putea ridica, pe glorioasele urme ale Comunei, doar o revoluţie socialistă, într-un ţesut de capitalism avansat.
Trebuie recunoscut însă că statul muncitoresc, care singur poate îndeplini acele sarcini de transformare a formei de producţie, poate foarte bine, în perioade nu doar de evoluţie şi dezvoltare tehnică internă, ci şi de luptă politică internaţională, să fie constrâns să gestioneze forme de capitalism de stat pe bază salarială şi mercantilă, cu alte cuvinte, în anumite stadii — pe care cel stalinist de astăzi le-a depăşit de ani şi ani —, să rămână stat politic al proletariatului şi al viitorului mod de producţie socialist mondial, chiar ocupându-se încă de preliminara transformare „a mijloacelor de producţie în capital“.
Statul rus, cu inevitabila sa birocraţie, este astăzi „însărcinat“ doar să transforme mijloace de producţie în capital, asemenea unui stat capitalist tânăr, şi a devenit un aparat care nu mai luptă pentru modul de producţie proletar, ci este, la fel ca toate celelalte, gata să-l apere pe cel capitalist.
Vreţi să vedeţi dispărând această birocraţie teoretizantă fără a fi nevoie de revoluţii şi de războaie? Presupuneţi ca fiind cu adevărat posibilă trecerea la modul socialist de producţie: învăţaţi că acesta va aduce dispariţia pieţei şi a evidenţei preţurilor, a diviziunii pe întreprinderi şi a consemnării salariilor, a diviziunii profesionale a muncii şi a diferenţei dintre oraş şi sat, şi veţi înţelege că rampa de mucuri jalnice de lumânare alcătuită din funcţionari de toate soiurile se va stinge de la sine, declinând onoarea, mult prea mare pentru indolenţa acelor ronds-de-cuir, [3] de a da numele unei perioade a istoriei.
Iată „cealaltă soluţie“, gata elaborată de secole, care serveşte la lămurirea problemelor reparatorilor navali şi a pretinselor lor date necunoscute marxismului.
Acestor puternice arme critice ei le substituie statistica bârfitoare a veniturilor, caută, dar nu cunosc cotele venitului şi ale plusvalorii, şi mai ales nu ştiu să indice cum variază acestea calitativ: în sus sau în jos, verificând progresul răspândirii capitalismului, pe care ei îl trochează cu obişnuita palinodie: extorcare sporită, nivel de trai scăzut şi alte gogoriţe.
Soluţia constă în a-i clasifica — în absenţa burghezilor ruşi, după ce a fost distrusă schema: două clase (cel puţin), şi statul pentru una singură dintre ele (făcându-se astfel bucăţi textul lui Marx despre Comună şi cel al lui Lenin despre stat) — pe cetăţenii sovietici în „muncitori“ şi „birocraţi“. Dar dacă relaţia de producţie ar fi aceea muncitor-stat, ea ar fi o relaţie unică, şi nu ar exista nici diferenţă, nici luptă de clasă. O asemenea selecţie arbitrară şi ireală este cea mai rea parodie a marxismului. Ea echivalează cu înlocuirea ciocnirii a două forme istorice, pe care o descrie mitic Iliada, cu o luptă de specie între şoareci şi broaşte pe care Homer însuşi ar fi cântat-o cu umor în Batrahomiomahia.
În Iliada, două civilizaţii antice se ciocnesc cumplit şi determină istoria secolelor următoare. De o parte, societatea asiatică imobilă, agrară, satrapică, a eternelor monarhii şi stăpâniri teocratice, căreia îi sunt tributare popoarele încă nomade şi triburile încă comuniste (foarte sărace în birocraţie, Marx o dovedeşte: vreo duzină de personaje pentru fiecare trib, inclusiv astrologul. Căci condeierii despre care vorbim n-au inventat nimic nici măcar pe tărâm retoric: ar trebui să ştie că între birocraţia dominantă şi barbarie nu există nicio paralelă, ci o directă antiteză!) — de cealaltă, seminţia eoliană şi ionică, navigatoare, comerciantă, industrială raportat la acele vremuri, pe care suprastructurile juridice şi filozofice, genialul individualism o apropie de burghezia romantică a celei mai bune epoci moderne europene. Două lumi şi două forme cu adevărat diferite ale organizării umane, efecte determinate de însăşi distanţa cadrului geografic dintre imensitatea deşerturilor şi a ţinuturilor din interior şi ţărmurile sinuoase şi capricioase ale peninsulelor şi arhipelagurilor, dintre climatul deopotrivă glacial şi posomorât al supercontinentului şi cel blând şi temperat al luminoaselor ţărmuri mediteraneene, se ciocnesc atunci când carul lui Hector şi cel al lui Ahile se izbesc cumplit.
Dar cu statistica zilei de 27 a lunii, tabloul se goleşte, aşa cum se întâmplă atunci când, uşor de deosebit între ei la prima vedere, şoriceii şi broscuţele se încaieră, repetând cu glas tare invectivele eroilor dinaintea duelului, copiind soarta schimbătoare a deceniului de război dintre continente şi maimuţăridu-i, prin porecle de batjocură, pe troieni şi pe argieni.
Ciocnirea dintre modul de producţie capitalist şi cel socialist se află în exact aceleaşi proporţii faţă de tentativa de descriere a societăţii ruse (neputincioasă să citeze măcar un singur episod istoric sau de cronică care să umple nu zicem un cânt homeric, ci o telegramă Reuters). Este proporţia dintre marele poem epic şi amuzanta şorico-broscărie.
[1]. Santantonii — trimitere la iconografia populară a Ispitirilor Sfântului Antonie cel Mare (Sant’Antonio Abate) în pustiu, pe care tradiţia îl înfăţişează ciomăgit şi torturat cu cruzime de o ceată întreagă de demoni care tăbărăsc pe el. În limbajul de celulă şi de secţie, arestatul căzut pe mâna gardienilor sau a poliţiştilor devenea „Sfântul Antonie călcat în picioare de draci“.
[2]. Iason, la cârma corăbiei Argo în căutarea Lânii de Aur, simbolizează mitic zorii navigaţiei maritime şi cutezanţa forţelor umane de a despica apele zeiţei mării (Thetis). Encelad, gigantul mitologic zăvorât de zei sub muntele Etna şi provocator de cutremure, întruchipează forţele geologice, telurice şi magmatice neîmblânzite ale naturii. Talos, ucenicul inventator al uneltelor productive terestre (strungul, compasul şi roata olarului), ucis din gelozie de meşterul Dedal (creatorul zborului artificial), reflectă tensiunea dintre dezvoltarea tehnologică materială a producţiei şi iluziile speculaţiei abstracte.
[3]. Ronds-de-cuir — funcţionari de birou sedentari, după perna rotundă de piele folosită pe scaune.