|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Într-un citat din Engels reprodus recent cu privire la evaluarea marxistă a revoluţiei ruse, am amintit fraza: „Vremea popoarelor alese a trecut pentru totdeauna“. Este puţin probabil să se găsească mulţi din diverse părţi care să rupă lănci pentru teza opusă, după pacostea care a dus la nazismul german; şi nici după soarta ce le-a fost hărăzită evreilor, care plătesc scump incredibila îndărătnicie rasistă plurimilenară: zdrobiţi mai întâi de mania ariană a lui Hitler, apoi de afacerismul imperial britanic, astăzi de inexorabilul aparat sovietic — mâine, foarte probabil, de politica cosmopolită, tolerantă doar din vorbe, a Statelor Unite, care şi-a făcut dinţi buni pe carnea neagră.
Mult mai dificil va fi să se stabilească faptul că a trecut timpul indivizilor aleşi, al „oamenilor destinului“ — aşa cum Shaw l-a numit pe Napoleon, dar mai cu seamă pentru a-l lua peste picior înfăţişându-l în ţinută de noapte —, într-un cuvânt, al marilor oameni, al căpeteniilor şi al conducătorilor istorici, al supremelor Călăuze ale omenirii.
Într-adevăr, din toate taberele şi în ritmul tuturor crezurilor, catolice sau masonice, fasciste sau democratice, liberale sau socialistoide, se pare că — într-o măsură mult mai mare decât în trecut — nu se poate scăpa de pornirea de a se extazia şi de a se prosterna într-o admiraţie slugarnică în faţa numelui cutărui personaj, atribuindu-i la fiecare pas întregul merit al succesului „cauzei“ în discuţie.
Toţi sunt de acord în a atribui influenţe hotărâtoare, asupra evenimentelor trecute şi a celor ce se aşteaptă, operei şi, prin aceasta, calităţilor personale ale conducătorilor care s-au aşezat în vârf: se ceartă până la plictiseală dacă acest lucru trebuie făcut prin alegere electivă ori democratică, sau prin impunere de partid, ba chiar prin lovitura de mână individuală a subiectului, dar sunt de acord în a face ca totul să atârne de rezultatul acestei confruntări, fie în tabăra prietenă, fie în cea inamică.
Or, dacă acest criteriu general ar fi adevărat, iar noi nu am avea forţa de a-l nega şi de a-l submina, ar trebui să mărturisim că doctrina marxistă a dat cel mai crunt faliment. Şi dimpotrivă, ca de obicei, fortificăm două poziţii: marxismul clasic trimisese deja fără rezerve marii oameni la pensie — bilanţul operei marilor oameni de curând puşi în circulaţie sau daţi la o parte confirmă teoria că sunt doar nişte căutători de păianjeni prin găuri.
Sunt interesante în această privinţă răspunsurile lui Friedrich Engels la întrebările care i-au fost puse pe această temă. În scrisoarea din 25 ianuarie 1894, despre marii oameni vorbeşte al doilea alineat al celei de-a doua întrebări: însă ambele sunt bine formulate.
Iată-le.
1. În ce măsură condiţiile economice acţionează cauzal [causalmente] (atenţie a nu se citi accidental [casualmente]).
2. Care este rolul reprezentat de momentul (dacă am avea textul cred că am putea traduce mai bine prin factorul) a) rasei; b) individualităţii în concepţia materialistă a istoriei a lui Marx şi a lui Engels.
Dar interesează în egală măsură întrebarea la care răspundea scrisoarea precedentă din 21 septembrie 1890: Cum a fost înţeles chiar de către Marx şi Engels principiul fundamental al materialismului istoric; dacă anume, după părerea lor, producţia şi reproducţia vieţii reale sunt ele singure momentul determinant, sau doar baza fundamentală a tuturor celorlalte condiţii.
Conexiunea dintre cele două puncte: funcţia marii individualităţi în istorie şi legătura exactă dintre condiţiile economice şi activitatea umană, este explicată limpede de Engels în răspunsurile sale, despre care el afirmă cu modestie că au fost aşternute pe hârtie în mod privat şi nu redactate cu „acea exactitate“ spre care tindea când scria pentru public. Şi, într-adevăr, el face trimitere la expunerile generale ale concepţiei istorice marxiste pe care le-a dat în Anti-Dühring (Partea I, cap. 9—11, Partea a II-a, cap. 2—4, Partea a III-a, cap. 1) şi mai cu seamă în cristalinul eseu despre Feuerbach din 1888. Iar în ceea ce priveşte un exemplu luminos al aplicării specifice a metodei, face trimitere la Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte de Marx, care îl înfăţişează în culori arzătoare pe cel ce poate fi luat drept prototipul lui „battilocchio“ — termen pe care ne propunem să-l explicăm îndată.
Cu preţul unei digresiuni, care este totodată o anticipare a unui Fir a cărui chilă principală se află de câtva timp pe calele şantierului naval, vrem să-i spunem un călduros „bravo!“ necunoscutului student care a formulat întrebarea din prima scrisoare. Ca de obicei, cei care nu au înţeles nimic sunt cei care pozează în oameni ce au asimilat şi digerat totul, cu pretenţia de a fi capabili să-l regurgiteze şi să împroaşte sentinţe. Cei mai simpli şi mai serios aşezaţi, dimpotrivă, sunt mereu convinşi că trebuie să înţeleagă mai bine, când de fapt au deja trăsături de maestru. Tânărul şi, din fericire, non-onorabilul autor al întrebării foloseşte într-adevăr, în locul expresiei obişnuite de „condiţii economice“, pe aceea exactă şi perfect echivalentă cu prima: „producţia şi reproducţia vieţii fizice“. Ca elevi dintr-o clasă mai avansată, schimbăm reală în fizică. Adjectivul real nu are aceeaşi greutate în limbile germanice şi în cele latine.
Altă dată am amintit pasaje ale maeştrilor în care sunt alăturate producţia şi reproducţia, citându-l pe Engels acolo unde defineşte reproducţia, adică sfera sexuală şi generativă a vieţii, drept „producerea producătorilor“.
Ar fi inutil să schiţăm o ştiinţă economică, fie ea chiar metafizică, adică cu legi imuabile, şi cu atât mai mult dacă este dialectică, adică menită să traseze teoria unei succesiuni de faze şi de cicluri, dacă am examina un grup, o societate de producători, dedicaţi, desigur, unor acte de muncă şi economice menite să le satisfacă nevoile, păstrându-şi existenţa şi forţa productivă până la limita de timp fiziologică, dar care ar fi fost (să zicem, de către o căpetenie rasistă!) operaţi în aşa fel încât să nu se mai poată reproduce şi să nu mai aibă succesori biologici.
O astfel de condiţie ar schimba din rădăcini — şi o va recunoaşte adeptul oricărei şcoli economice — toate relaţiile de producţie şi de repartiţie ale acestei comunităţi, de altfel destul de ipotetice.
Prin aceasta se reaminteşte că o importanţă la fel de mare ca aceea a producţiei, care pregăteşte hrana (şi altele) potrivită pentru a conserva viaţa fizică a muncitorului, o are, în urzeala relaţiilor economice, reproducţia biologică ce pregăteşte — cu o alocare considerabilă de consumuri şi de eforturi productive — viitorii înlocuitori ai muncitorului însuşi.
Aşa cum vom vedea la timpul cuvenit cu Engels şi Marx împotriva lui Feuerbach, omul nu este doar iubire şi nici doar luptă. Oricum, viziunea integrală a dublului piedestal economic al societăţii arată acest lucru: materialismul este de-acum victorios atâta timp cât tratează domeniul producţiei: nimeni nu contestă aici că în el predomină criteriul sumei materiale a rezultatelor; iar pe această bază este uşor să se întemeieze teoria activităţii de luptă, trecând de la disputele moleculare ale pretinsului homo oeconomicus, care în locul inimii nu are un ventricul, ci un birou de contabil, la lupta dintre clase, în care se rezumă, alături de economie, toate celelalte forme ale activităţii umane. Dar tocmai în domeniul geneticii şi al sexualităţii, în care novicilor le pare cel mai greu să pună pe fugă motivele transcendente şi mistice şi să traducă atracţia dintre mascul şi femelă — tocmai ridicând-o deasupra murdăriilor civilizaţiei moderne — în termeni de cauzalitate economică, trebuie ancoraţi cei mai robuşti piloni ai doctrinei revoluţionare a socialismului.
De ce individul — mic sau mare, după măsura banalului bun-simţ — tinde să profite economic şi să conceapă erotic, este o problemă pusă într-un mod mizerabil şi searbăd. Noi transpunem dinamica procesului la scara speciei şi punem alături efortul de a menţine vii şi valabile elementele active ale acesteia cu mersul multiplicării şi al perpetuării ei, ambele fiind cicluri cu mult mai mari decât acelea în care se învăluie frica idioată de moarte şi prosteasca credinţă în eternitatea subiectului individual. Acestea sunt produse şi trăsături definitorii ale societăţilor infestate de clase dominante şi exploatatoare, parazite atât în muncă, cât şi în iubire.
Blestemul sudorii şi al durerii, ideologie care defineşte societăţile cu dominaţie de clasă, adică întemeiate pe monopolurile trândăviei şi ale plăcerii, va fi spulberat de socialism.
Reducerea problemei vizate aici în mod direct, adică a problemei personalităţilor istorice, la aceea generală a concepţiei materialiste, apare ca nemijlocită. Admiteţi pentru o singură clipă că succesiunea, dezvoltarea, viitorul unei societăţi sau chiar al omenirii ar depinde în mod hotărâtor de prezenţa, de apariţia, de purtarea unui singur om. Nu vă va mai fi cu putinţă să consideraţi şi să susţineţi că originea primă a întregii desfăşurări sociale se află în caracterele unor anumite condiţii şi situaţii economice analoge pentru mari mase din rândul „celorlalţi“ indivizi, cei obişnuiţi, cei „mărunţi“.
Într-adevăr, dacă acel drum lung şi anevoios, pe care nu am pretins niciodată că l-am reduce la un simplu automatism, de la paralelismul poziţiilor în muncă şi consum până la marea devenire finală a revoluţiilor sociale, a trecerii puterii de la o clasă la alta, a sfărâmării formelor ce determinau acel paralelism al relaţiilor de producţie, ar trebui să treacă prin capul (critică, conştiinţă, voinţă, acţiune) unui singur om, şi anume în sensul ca el să fie un element necesar, adică de aşa natură încât, în lipsa lui, nimic din toată acea mişcare să nu se înfăptuiască, atunci nu se va putea nega că la un moment dat întreaga istorie rezidă „în gândire“ şi depinde de un act al acesteia. Aici se află o contradicţie de nedepăşit, căci, admiţând acest lucru, să ne supunem viziunii contrare nouă, care spune că în istorie nu există cauzalitate, nu există legi, ci totul este „accidentalitate“ imprevizibilă, totul este hazard, care se poate studia, desigur, după, dar niciodată înainte de producerea evenimentului. Ne-am fi scos astfel pălăria, nici mai mult, nici mai puţin, în faţa spânzurătorii.
Cum s-ar putea nega că naşterea acelui colos este o accidentalitate, cum s-ar putea evita reducerea întregului domeniu al reproducţiei la un pas greşit... al acelui spermatozoid?
Am luptat cu îndârjire împotriva concepţiei mai raţionale şi mai moderne decât aceea a „marilor oameni“, proprie burgheziei iluministe, care voia să facă să treacă în mod preventiv faptul istoric nu printr-unul singur, ci prin toate creierele, punând înaintea luptei revoluţionare educaţia generală şi conştiinţa. Dar chiar mai insuficientă decât această concepţie, incompletă şi unilaterală, este aceea care concentrează totul într-o singură cutie craniană, caz în care nu se vede cum s-ar putea proceda altfel decât prin împreunarea, de atâtea ori amintită în tradiţie, dintre o fiinţă divină şi una umană.
Am făcut ţăndări teoria, încă şi mai prostească decât aceea a conştiinţei populare universale, care se bazează pe jumătatea plus unu a creierelor pentru a cârmui istoria, pentru că, marxist vorbind, era de-a dreptul jalnică; să lăsăm oare în viaţă teoria creierului unic? De ce nu atunci pe aceea a reproducătorului unic, a armăsarului uman, evident mai puţin absurdă?
Să ne întoarcem, aşadar, la întrebare: a precedat natura sau gândirea? Istoria speciei umane este un aspect al naturii reale, sau o „partenogeneză“ a gândirii?
Scurta scriere a lui Engels despre Feuerbach, sau mai exact împotriva unei apologii a lui Starcke (pe care el, ca de obicei, o numeşte: doar o schiţă generală, cel mult câteva ilustrări ale concepţiei materialiste a istoriei), cuprinde o sinteză a istoriei filozofiei, pe de o parte, şi a istoriei luptelor de clasă, pe de altă parte, magnifică prin concizie şi prin anvergură.
Ar fi material destul pentru o expunere-pârâu (de vreme ce şedinţele-fluviu se măsoară acum în zile) de vreo două jumătăţi de zi, cu un comentariu adecvat. Să ne limităm la a-i reţine doar semnalmentele pentru a-i stabili identitatea.
Din punct de vedere istoric, aminteşte autorul, din idealistul Hegel — a cărui filozofie putuse fi luată drept bază de către dreapta conservatoare şi reacţionară germană — s-a desprins materialistul Feuerbach, aflat şi sub influenţa materialismului şi a Revoluţiei Franceze, puternici precursori. Din Feuerbach s-au desprins, într-un anumit sens, concepţiile ulterioare şi mult diferite ale lui Marx şi ale lui Engels, după un val de admiraţie în jurul anului 1840 şi odată cu apariţia Esenţei creştinismului, şi după o critică nu mai puţin radicală decât aceea pe care Feuerbach o aplicase lui Hegel, rezumată în celebrele teze ale lui Marx din 1845, rămase necunoscute mai bine de 40 de ani, care se încheie cu a unsprezecea: filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.
Hegel adusese în prim-plan activitatea umană, dar nu putuse da premisei o dezvoltare revoluţionară pe tărâm istoric, din pricina caracterului absolut al idealismului său. Societatea viitoare, cu planul şi modelul său, ar fi fost deja conţinută ab aeterno în ideea absolută: odată făcute de către mintea unui filozof această descoperire şi această dezvoltare, după legile proprii gândirii pure, odată transferate aceste rezultate în sistemul dreptului şi în organismul statului, realizarea integrală a Ideii era încheiată. Prin ce anume este acest lucru inacceptabil pentru noi? Prin două poziţii, care sunt cele două faţete dialectice ale aceleiaşi probleme. Refuzăm posibilitatea unui punct de sosire, a unui liman definitiv şi de nedepăşit. Refuzăm posibilitatea ca proprietăţile şi legile gândirii să fi fost deja date înainte de deschiderea ciclului naturii şi al speciei.
Dar să cităm, aşadar!
„Istoria poate, tot atât de puţin ca şi cunoaşterea, să-şi găsească o încheiere desăvârşită în vreo stare ideală perfectă a omenirii; o societate perfectă, un «stat» perfect sunt lucruri care nu pot exista decât în imaginaţie; dimpotrivă, toate situaţiile istorice care se succed una după alta nu reprezintă decât trepte tranzitorii în dezvoltarea nesfârşită a societăţii umane“.
Hegel i-a depăşit pe toţi filozofii precedenţi punând în prim-plan dinamica contrastelor din care se compune lunga cale până astăzi. Din păcate, ca toţi ceilalţi filozofi şi ca toţi posibilii filozofi, această clocotire vie de contraste a încapsulat-o şi a îngheţat-o în „sistemul“ său.
„Dar, din moment ce toate contradicţiile au fost o dată pentru totdeauna eliminate, ajungem la aşa-numitul adevăr absolut; istoria universală s-a încheiat, şi cu toate acestea ea trebuie să meargă mai departe, deşi nu-i mai rămâne nimic de făcut, deci o nouă contradicţie irezolubilă“.
În acest pasaj, Engels demontează vechea obiecţie, readusă în discuţie de Croce cu puţin timp înainte de moarte (vezi combaterea în Prometeo nr. 4 din seria a II-a), potrivit căreia tocmai materialismul marxist ar pune capăt istoriei, pentru că a spus că aceea dintre proletariat şi burghezie va fi ultima dintre luptele de clasă. În antropomorfismul său de nedepăşit, orice idealist confundă sfârşitul luptei dintre clasele economice cu sfârşitul oricărui contrast şi al oricărei dezvoltări în lume, în natură şi în istorie; şi nici nu poate vedea, închis în limitele — care pentru el sunt lumină, iar pentru noi întuneric — ale unei cutii craniene, că, la rândul său, comunismul va fi o intensă şi imprevizibilă luptă a speciei pentru viaţă, pe care nimeni n-a atins-o încă, de vreme ce nu merită să fie numită viaţă sterila şi patologica singurătate a Eului, după cum nici comoara avarului nu este avuţie, nici măcar personală.
Vine Feuerbach şi elimină antiteza. Natura nu mai este exteriorizarea Ideii (cititorule: ţine strâns Firul, că nu s-a rupt, mergem spre teza că istoria nu este exteriorizarea lui Battilocchio!), nu este adevărat că gândirea este originarul, iar natura derivatul. Materialismul este, în entuziasmul tinerilor şi chiar al tânărului Marx, repus pe tron.
„Natura există independent de orice filozofie; ea este baza din care am apărut noi, oamenii, de asemenea produse ale naturii; în afară de natură şi de oameni nu există nimic, iar fiinţele superioare, create de imaginaţia noastră religioasă, nu sunt decât reflectarea fantezistă a propriei noastre fiinţe“.
Iar Engels, până aici, aplaudă chiar şi la bătrâneţe; doar că se opreşte pentru a lua în derâdere contraponderea pe care, pentru activitatea practică, autorul o ridică în locul imperativului moral al lui Kant: iubirea. Nu este vorba aici despre faptul sexual, ci despre solidaritatea, despre fraternitatea „înnăscută“ care leagă om de om. Pe aceasta s-a întemeiat „adevăratul socialism“ burghez şi prusac al epocii, incapabil să vadă cerinţa activităţii revoluţionare, a luptei dintre clase, a răsturnării formelor burgheze.
Acesta este punctul în care Engels recapitulează construcţia ce păstrează fundamentul materialist, eliberându-l de piedica metafizică şi de impotenţa dialectică ce îl imobilizau, pe o altă cale, în acelaşi „îngheţ istoric“ al idealismului, oricât de înveşmântat în voinţă şi în activitate practică ar fi apărut acesta.
Engels readuce clarificarea problemei la formarea figurilor gândirii încă de la popoarele primitive. Aici nu putem decât să spicuim, în vederea unui unghi de vedere mai ascuţit, în timp ce ar fi util pentru mişcare să integreze şi să lărgească (fără îndoială, viitorul se va îngriji de aceasta), mai ales în pasajele în care Engels îşi confruntă deducţia cu contribuţiile diferitelor ştiinţe pozitive.
„Problema raportului dintre gândire şi existenţă, dintre spirit şi natură... a putut fi pusă în toată acuitatea ei şi şi-a putut dobândi întreaga însemnătate abia după ce oamenii din Europa s-au deşteptat din îndelungata hibernare a evului mediu creştin... Problema ce anume este primordial, spiritul sau natura, a luat în raport cu biserica o formă mai ascuţită: lumea a fost creată de dumnezeu, sau ea există dintotdeauna?“
Această chestiune, care în diversele epoci se formulează în termeni diferiţi, împarte prin cele două răspunsuri cele două tabere: materialismul şi idealismul. Cine consideră natura (existenţa) ca primordială este materialist, cine consideră spiritul (gândirea) este idealist. Dar atunci este nevoie de actul creator, şi este remarcabil de subliniat aici aprecierea marxistă a idealismului în această observaţie drastică:
„Această creaţie este adeseori la filozofi, bunăoară la Hegel, mult mai încâlcită şi mai absurdă decât în creştinism“.
Odată clarificată această separare a celor două grupuri de filozofi, nu se sfârşeşte chestiunea raporturilor dintre existenţă şi gândire. Sunt ele străine sau compenetrabile? Poate oare gândirea oamenilor să cunoască şi să descrie pe deplin esenţa naturii? Există filozofi care au opus şi au separat cele două elemente: obiectul şi subiectul; printre aceştia este Kant, cu insesizabilul său „lucru în sine“. Hegel depăşeşte obstacolul, dar ca idealist, adică absoarbe lucrul şi natura în Idee, care astfel îşi poate foarte bine recunoaşte şi înţelege propria emanaţie. Acest lucru Feuerbach îl denunţă şi îl combate:
„Teza lui Hegel despre existenţa anterioară lumii a «Ideii absolute», «preexistenţa categoriilor logice» înaintea apariţiei lumii, nu este decât o rămăşiţă fantezistă a credinţei într-un creator anterior lumii“.
Aceasta nu ajunge însă decât pentru sarcina demolării critice.
Într-o expunere limpede, Engels reproşează acelei atitudini, dincolo de care cultura germană nu ştiuse să meargă, incapacitatea de a înţelege viaţa societăţii umane ca o mişcare şi un proces neîncetat, căruia totuşi Hegel îi pusese bazele. O asemenea concepţie antiistorică condamna Evul Mediu ca pe un fel de paranteză inutilă şi obscură (o apreciere analoagă trebuie să facă marxiştii despre recenta abordare lipsită de sens a luptei şi a criticii antifasciste şi antinaziste) şi nu ştia să aşeze la locul lor cauzele şi efectele, să desluşească marile sale progrese şi contribuţiile imense la cursul viitor.
„Toate progresele înregistrate de atunci în ştiinţele naturii le serveau doar drept noi argumente împotriva existenţei creatorului lumii“
Ei meritau batjocura adresată primilor socialişti reformişti francezi: „Deci ateismul coste religia voastră!“.
Urmează prezentarea organică a doctrinei materialismului istoric, poate cea mai bună care s-a scris vreodată. Este făcut pasul pe care Feuerbach nu a cutezat să-l facă: înlocuirea „cultului omului abstract“ cu „ştiinţa despre oamenii reali şi despre dezvoltarea lor istorică“.
Prin aceasta se revine pentru o clipă la Hegel: el instaurase (nu descoperise) dialectica, dar pentru el aceasta era „autodezvoltarea conceptului“. La Marx, ea devine „reflexul conştient al mişcării dialectice a lumii reale“. Aşa cum spune celebra frază, ea este îndreptată şi aşezată pe picioare, nu pe cap.
Începe tratarea ştiinţei societăţii şi a istoriei printr-o metodă care coincide cu aceea aplicată ştiinţei naturii. Dar nimeni nu ignoră caracterele acestui „câmp“ particular al naturii, care este viaţa speciei om. Fiind urgent să ajungem la „răspunsurile“ engelsiene, redăm doar câteva pasaje esenţiale.
„În natură... avem de-a face numai cu agenţi inconştienţi... dimpotrivă, în istoria societăţii, factorii activi sunt numai oamenii înzestraţi cu conştiinţă, care acţionează cu raţiune sau cu pasiune în vederea unor scopuri anumite... Dar această deosebire, oricât ar fi ea de importantă pentru cercetarea istorică... nu poate schimba faptul că mersul istoriei este guvernat de legi generale interne... Scopul voit se împlineşte numai în cazuri rare... ciocnirile dintre nenumăratele voinţe individuale şi acţiuni individuale conduc, în domeniul istoriei, la o situaţie întru totul analogă celei care domneşte în natura lipsită de conştiinţă. Scopurile acţiunilor sunt voite, dar rezultatele care se obţin în fapt din aceste acţiuni nu sunt voite sau, întrucât par totuşi iniţial să corespundă scopurilor voite, au până la urmă cu totul alte efecte decât cele voite... Oamenii îşi făuresc istoria, indiferent de rezultatele ei, prin aceea că fiecare îşi urmăreşte propriile sale scopuri... rezultanta acestor numeroase voinţe care acţionează în direcţii diferite şi a multiplelor lor influenţe asupra lumii exterioare este tocmai istoria... Prin urmare, când trebuie cercetate forţele motrice care stau în spatele mobilurilor oamenilor care acţionează în istorie — indiferent dacă sunt conştienţi sau inconştienţi de acest lucru, şi de cele mai multe ori sunt inconştienţi — şi care constituie forţele motrice propriu-zise ale istoriei, nu poate fi atât vorba despre mobilurile unor indivizi, oricât ar fi aceştia de proeminenţi, cât despre mobilurile care pun în mişcare mari mase de oameni, popoare întregi şi, în cadrul fiecărui popor, clase întregi; şi aici prezintă importanţă nu motivele care determină răbufnirile de moment ale unui foc de paie trecător şi care se mistuie repede, ci o acţiune de lungă durată care duce la o mare transformare istorică“.
Aici, părţii filozofice îi urmează partea istorică până la marea mişcare proletară modernă. În acest punct se pune capăt filozofiei în domeniul istoriei, ca şi în cel al naturii.
„Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni, ci în a le descoperi în fapte“.
Amintiţi-vă întrebările şi ascultaţi răspunsurile, nu obscure şi nu ambigue ca acelea ale oracolului antic, ci transparente, spre confirmarea poziţiilor noastre.
La ultima chestiune amintită, din 1890.
„Determinant în istorie este în ultimă instanţă producerea şi reproducerea vieţii reale“.
„Situaţia economică este baza, dar diferitele elemente ale suprastructurii: formele politice ale luptei de clasă şi rezultatele ei — orânduirea de stat, instaurată de clasa învingătoare, după câştigarea bătăliei etc. — formele juridice şi chiar reflectarea tuturor acestor bătălii reale în creierul participanţilor, teoriile politice, juridice, filozofice, concepţiile religioase şi dezvoltarea lor ulterioară, în sisteme de dogme, influenţează de asemenea desfăşurarea luptelor istorice şi determină în multe cazuri, în special forma lor. Există aici o interacţiune a tuturor acestor momente (= factori), în cadrul căreia mişcarea economică, croindu-şi drum prin mulţimea nesfârşită de întâmplări... se impune în cele din urmă ca ceva necesar“.
La prima întrebare din scrisoarea din 1894 privitoare la influenţa cauzală a condiţiilor economice:
„Prin relaţii economice, pe care le considerăm ca bază determinantă a istoriei societăţii, înţelegem modul în care oamenii unei societăţi determinate îşi produc mijloacele de trai şi schimbă între ei produsele (în măsura în care există o diviziune a muncii). Aşadar, aici este inclusă întreaga tehnică a producţiei şi a transportului. Această tehnică determină... împărţirea societăţii în clase, deci relaţiile de dominaţie şi supunere, şi prin aceasta statul, politica, dreptul etc.“.
„Dacă, după cum spuneţi dv., tehnica depinde în cea mai mare parte de stadiul în care se află ştiinţa, apoi într-o şi mai mare măsură depinde aceasta de stadiul şi necesităţile tehnicii... Întreaga hidrostatică (Torricelli etc.) a luat naştere în Italia, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca urmare a necesităţii de a regla cursul torenţilor din munţi“
(Cf. diverse scrieri din ziarul şi revista noastră despre precocitatea întreprinderii agricole capitaliste în Italia şi despre degenerarea tehnicii moderne de apărare hidraulică în inundaţia din Polesine).
Cu privire la alineatul a) din a doua întrebare: momentul reprezentat de rasă, dăm doar apoftegma arzătoare (de depănat): „Rasa este ea însăşi un factor economic“. Nu auziserăţi: producţie şi reproducţie? Rasa este un lanţ material de acte reproductive.
Şi, în sfârşit, alineatul b), care îl priveşte pe Battilocchio şi cu care îl părăsim pe magnificul Friedrich.
„Oamenii îşi făuresc singuri istoria, dar până acum ei nu au făcut acest lucru călăuziţi de o voinţă colectivă, după un plan colectiv, nici chiar în cadrul unei societăţi date, precis delimitate. Străduinţele lor se încrucişează, şi tocmai de aceea în toate societăţile de felul acesta domneşte necesitatea, a cărei completare şi formă de manifestare este întâmplarea... Aici ajungem la tratarea problemei aşa-zişilor oameni mari. Faptul că cutare om mare, şi nu altul, apare într-o anumită epocă, într-o anumită ţară dată este, fireşte, o simplă întâmplare. Dar dacă-l înlăturăm pe acest om, se va pune problema înlocuirii lui, şi înlocuitorul va fi găsit tant bien que mal, dar cu timpul va fi găsit. Că tocmai Napoleon, acest corsican, a fost dictatorul militar care a devenit necesar Republicii Franceze istovite de propriul ei război, a fost o întâmplare. Dar că, în lipsa unui Napoleon, un altul ar fi fost în locul lui, acest lucru e dovedit prin faptul că, ori de câte ori a fost necesar un asemenea om, el a fost găsit: Cezar, August, Cromwell etc.“.
Marx! Engels auzea prea bine urletul sălii: i se dă brânci şi lui; Thierry, Mignet, Guizot au scris istorii ale Angliei înclinând spre materialismul istoric, Morgan a ajuns acolo pe cont propriu,
„vremea era coaptă pentru [acea descoperire], ea trebuia (de data aceasta italicele nu ne aparţin) tocmai să fie descoperită“.
Şi totuşi, într-o notă la Feuerbach, Engels spune: Marx era un geniu; noi, doar nişte talente. Ar fi deplorabil dacă din întreaga demonstraţie cineva nu ar fi înţeles că diferenţe foarte mari există de la om la om, atât în ceea ce priveşte forţa muşchilor, cât şi potenţialul maşinii-creier.
Dar faptul este că, lichidând ca exemplu suprem tocmai „omul destinului“ shawian, [1] nu ne putem amăgi că ne-am descotorosit de „fraierii destinului“, bieţi autocandidaţi la acoperirea golului pe care istoria l-ar avea pregătit pentru ei, şi plini de îngrijorare faţă de eventualitatea de a lipsi de la apel şi de a se sustrage gloriei.
Se potriveşte cu acest subiect o scrisoare adresată unei tovarăşe muncitoare care, cerându-şi pe nedrept scuze pentru o expunere imperfectă, a ştiut să pună întrebarea într-un mod foarte expresiv. Reproducem textul unei părţi din răspuns.
Tu scrii:
„spui bine că un marxist trebuie să privească principiile şi nu oamenii... noi spunem: oamenii nu contează şi să-i lăsăm afară, dar până la ce punct se poate face asta? Dacă oamenii sunt cei care determină în parte faptele? Dacă oamenii sunt în parte cauza care a determinat deruta, noi nu-i putem uita cu totul“.
Nu este defel un mod şovăielnic de a ajunge la această chestiune; dimpotrivă, oferi o cale foarte utilă de a o face.
Faptele şi actele sociale de care ne ocupăm ca marxişti sunt săvârşite de oameni, au ca actori oamenii. Adevăr de necontestat; şi fără elementul uman construcţia noastră nu ţine. Dar acest element era considerat în mod tradiţional într-un chip cu totul diferit de cel pe care l-a introdus marxismul.
Simpla ta formulare se poate enunţa în trei moduri; şi atunci problema se dezvăluie în toată profunzimea ei, de care ai meritul de a te fi apropiat. Faptele sunt săvârşite de oameni. Faptele sunt săvârşite de către oameni. Faptele sunt săvârşite de omul Tizio, de omul Sempronio, de omul Caio.
Ceea ce ne deosebeşte de „ceilalţi“ nu este doar faptul că — omul fiind, pe de o parte, un animal, iar pe de altă parte o fiinţă gânditoare — ei spun că omul mai întâi gândeşte, iar apoi din efectele acestei gândiri decurg relaţiile sale de viaţă materială şi chiar animală, pe când noi spunem că la baza a tot stau relaţiile fizice, animale, hrana etc.
Chestiunea nu se pune, aşadar, om cu om, ci în realitatea complexelor sociale şi a fenomenelor lor care se înlănţuie.
Iar acele trei formulări ale modului în care oamenii intervin — scuză cuvintele mari — în istorie sunt acestea.
Tradiţionalele sisteme religioase sau autoritare spun: un mare Om sau un Iluminat de divinitate gândeşte şi vorbeşte; ceilalţi învaţă şi acţionează.
Idealiştii burghezi mai recenţi spun: latura ideală, chiar dacă este comună tuturor oamenilor civilizaţi, determină anumite directive pe baza cărora oamenii sunt împinşi să acţioneze. Şi aici tronează încă anumiţi oameni determinaţi: gânditori, agitatori, căpetenii de popor, care ar fi dat impulsul la toate.
Marxiştii spun apoi: acţiunea comună a oamenilor, sau, dacă vrem, ceea ce este comun şi nu accidental şi particular în acţiunea oamenilor, ia naştere din impulsuri materiale. Conştiinţa şi gândirea vin după aceea şi determină ideologiile fiecărei epoci.
Şi atunci? Pentru noi, ca pentru toată lumea, actele umane sunt cele care devin factori istorici şi sociali: cine face o revoluţie? Nişte oameni, e limpede.
Dar pentru primii era fundamental Omul iluminat, preot sau rege.
Pentru cei de-ai doilea: conştiinţa şi Idealul care a cucerit minţile.
Pentru noi: ansamblul datelor economice şi comunitatea de interese.
Nici pentru noi oamenii nu se reduc, din protagonişti care creează sau joacă pe scenă, la nişte marionete ale căror fire sunt trase... de apetit. Pe baza comunităţii de clasă există grade şi straturi diverse şi complexe de dispoziţii de a acţiona, şi în şi mai mare măsură capacităţi de a simţi şi de a expune teoria comună.
Dar faptul nou este că nouă nu ne sunt indispensabili, aşa cum erau pentru revoluţiile precedente, nici măcar cu rolul de simboluri, anumiţi oameni determinaţi, cu o individualitate şi un nume anume.
Faptul este că, tocmai întrucât tradiţiile sunt ultimele care dispar, foarte adesea oamenii se pun în mişcare prin stimulul sugestiv al pasiunii pentru Conducător. Atunci de ce să nu „utilizăm“ acest element, care, se înţelege, nu schimbă cursul luptei de clasă, dar poate favoriza alinierea forţelor, precipitarea ciocnirii?
Acum, mie mi se pare că miezul lecţiilor aspre din atâtea decenii este acesta: a renunţa să punem în mişcare oamenii şi să învingem prin oameni nu este posibil, şi tocmai noi, cei de Stânga, am susţinut că acea colectivitate de oameni care luptă nu poate fi întreaga masă sau majoritatea ei, ci trebuie să fie partidul nu prea mare şi cercurile de avangardă din organizarea sa. Dar numele antrenante au împins înainte cât pentru zece, şi apoi au ruinat cât pentru o mie. Să înfrânăm deci această tendinţă şi, pe cât posibil din punct de vedere practic, să suprimăm — desigur nu pe oameni, ci pe Omul cu acel anumit Nume şi cu acel anumit Curriculum vitae...
Cunosc răspunsul care îi impresionează uşor pe tovarăşii naivi: Lenin. Bun, este sigur că după 1917 am câştigat mulţi militanţi pentru lupta revoluţionară, fiindcă s-au convins că Lenin ştiuse să facă şi făcuse revoluţia: au venit, au luptat şi apoi au aprofundat mai bine programul nostru. Prin această stratagemă s-au pus în mişcare proletari şi mase întregi care altminteri poate ar fi dormit. O admit. Dar după aceea? Cu acelaşi nume se acţionează ca printr-o pârghie pentru coruperea oportunistă totală a proletarilor: am ajuns în punctul în care avangarda clasei este mult mai înapoiată decât înainte de 1917, când puţini cunoşteau acel nume.
Atunci eu spun că în tezele şi directivele stabilite de Lenin se sintetizează ceea ce este mai bun din doctrina colectivă proletară, din politica reală de clasă; dar că numele, ca nume, are un bilanţ pasiv. În mod evident, s-a exagerat. Lenin însuşi era sătul până peste cap de umflarea persoanei sale. Doar omuleţii de nimic se cred indispensabili pentru istorie. El râdea ca un copil când auzea asemenea lucruri. Era urmat, adorat şi neînţeles.
Am reuşit să-ţi dau în aceste puţine cuvinte o idee despre această chestiune? Va trebui să vină o vreme în care o mişcare puternică de clasă să aibă teorie şi acţiune corectă fără a exploata simpatii pentru nume. Cred că va veni. Cine nu crede în asta nu poate fi decât un om lipsit de încredere în noua viziune marxistă a istoriei sau, mai rău, o căpetenie a celor asupriţi arendată de duşman.
După cum vezi, efectul istoric al entuziasmului pentru Lenin nu l-am pus în balanţă cu efectul nefast al miilor de conducători renegaţi, ci tocmai cu efectele negative ale numelui ca atare, şi nici nu am coborât pe terenul insidios al lui: dacă Lenin nu ar fi murit. Stalin era şi el un marxist cu toate actele în regulă şi un om de acţiune de prim ordin. Eroarea troţkiştilor este de a căuta cheia acestei grandioase răsturnări a forţei revoluţionare în înţelepciunea sau în temperamentul oamenilor.
De ce am numit teoria marelui om teoria lui Battilocchio?
Battilocchio este un tip care atrage atenţia şi, în acelaşi timp, îşi vădeşte absoluta sa lipsă de conţinut. Lungan, deşirat, adus de spate pentru a-şi ascunde puţin capul bălăngănit şi buimac, cu mersul nesigur şi oscilant. La Napoli i se spune battilocchio cu referire la clipitul des din pleoape al omului dezorientat şi al filistinului; la Bologna, spre a scăpa de învinuirea de localism, i s-ar striga: dì ben sò fantesma [ia zi, măi arătare!].
Istoria şi politica contemporană din acest an 1953 (în care totul se resimte de faptul general şi nicidecum accidental că o formă semiputrezită nu izbuteşte să crape: capitalismul) ne înconjoară cu constelaţii de battilocchi. Marasmul propriu acestei faze răspândeşte printre masele admiratoare şi lustruitoare convingerea absolută că spre ei, şi numai spre ei, trebuie să ne aţintim privirea, că din toate părţile este vorba despre battilocchi ai destinului şi că mai cu seamă schimbarea gărzii în corpul battilocchiesc ar fi momentul (vai de noi, o, Friedrich!) care determină istoria.
Printre şefii de stat, din pricina lipsei absolute a oricărui cuvânt nou şi chiar a oricărei posturi originale, există un trio inefabil: Franco, Tito, Perón. Aceşti campioni, aceste premii Oscar de frumuseţe istorică au împins până la nec plus ultra arta supremă: aceea de a-şi şterge orice trăsătură distinctivă. Nici vorbă de nasuri dinastice, de ochi de vultur!
Cât despre răposaţii Hitler şi Mussolini, primul te duce cu gândul la un stat-major formidabil de non-battilocchi care îl înconjura, ridicaţi la un asemenea rang de criminali, încât nu doar că făceau istorie, ci o siluiau după bunul lor plac! Al doilea se face iertat prin stratul inefabil de sub-battilocchi care îl băga în bucluc şi care a predat garda, pe la 1944—45, unei cete de ortaci echivalenţi, astăzi deliciul nostru.
O tripletă admirabilă care se rânduieşte nu în spaţiu, ci în timp, cu dovada de netăgăduit că orice succesiune prin moarte sau prin alegeri produce un efect istoric măsurat prin zero ori zero, este aceea Delano, Harry, Ike. Forţele americane care ocupă lumea ar îndreptăţi definirea acestei perioade drept năvălirea battilocchilor.
O constelaţie nu mai puţin expresivă a stadiului actual ne este oferită de liderii naţionali recenţi şi prezenţi — şi adesea înlăturaţi în mod drastic — ai ţărilor şi partidelor care se leagă de Rusia; şi nu se ştie unde pot fi descoperiţi mai bine battilocchi, dacă în fundul Balcanilor sau printre fustele Mariannei. Când marele Alexandru a murit, imperiul macedonean care se întinsese pe două continente a fost fragmentat în state mai mici, încredinţate diverselor sale căpetenii militare, care într-un interval nu prea lung au dispărut fără urmă. Cine le-ar ţine minte numele ne-ar da clasă în materie de istorie.
Prin urmare, când istoria cheamă marele om, îl găseşte. Se prea poate să-l găsească având un cap cu potenţial scăzut. Dar când cheamă battilocchi, se poate întâmpla şi ca locul să fie ocupat de oameni de valoare. Nu facem, deocamdată, pe nimeni prost.
Adevărul este că, în Italia de pildă, concursul deschis pentru marile personalităţi se referă la posturi deja ocupate de coloşi istorici. Este vorba, într-adevăr, de a juca parodia unei tragedii care şi-a avut deja desfăşurarea solemnă. Cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări a lui Togliatti, şi cu un ceremonial josnic de paseist, după ce i-au reprodus pe larg un curriculum vitae şi scrierile, au ajuns la definiţia de sinteză: un mare patriot.
Dublura este deja golită de conţinut de un secol încoace şi oferă puţine speranţe de o măreţie non-battilocchiască. Istoria şi-a găsit deja eroii, fără să caute prea mult. Mazzini, Garibaldi, Cavour şi atâţia alţii nu se vor da jos de pe jilţ. Patrie, drept să spunem, ne-a mai rămas cam puţină, dar de patrioţi avem un coş plin. Autobuzul gloriei revoluţionare este arhiplin. Aceasta nu ştirbeşte calităţile subiectului de astăzi: scrierile sale pe care le-au exhumat din 1919 (când s-a greşit prin faptul că nu li s-a dat atenţia cuvenită) îi fac cinste: nu a încetat niciodată să fie marxist, de vreme ce nu devenise niciodată aşa ceva. Susţinea atunci ceea ce susţine şi astăzi: misiunea patriei. Un foarte mare patriot, dacă vreţi: asemenea unei foarte mari diligenţe în vremea trenului electric şi a avionului cu reacţie.
Dacă, după ce am dezbătut despre Lenin, nu l-am pomenit pe Stalin, dispărut de curând, nu este de teama ca, în urma unei expediţii punitive, scalpul nostru să ajungă să împodobească mausoleul, practică la care sunt toate şansele să se ajungă. Stalin este încă vlăstarul unui mediu de partid de fier şi anonim care a făurit, sub impulsuri istorice neaccidentale, o mişcare colectivă, anonimă, profundă. Sunt reacţii ale bazei istorice, şi nu simple accidente ale josnicei goane după succes, cele ce determină cotitura prin care, într-o vâlvătaie termidoriană, cohorta revoluţionară a trebuit să se mistuie pe sine; şi deşi un nume poate fi un simbol chiar şi atunci când o persoană nu contează deloc pentru istorie, numele lui Stalin rămâne ca simbol al acestui proces extraordinar: cea mai puternică forţă proletară îngenuncheată ca o sclavă în faţa construcţiei revoluţionare a capitalismului modern, pe ruinele unei lumi înapoiate şi inerte.
Revoluţia burgheză are, desigur, nevoie de un simbol şi un nume, oricât ar fi şi ea, în ultimă instanţă, făurită de forţe anonime şi relaţii materiale. Ea este ultima revoluţie care nu ştie să fie anonimă: de aceea am evocat-o ca romantică.
Revoluţia noastră este cea care se va ivi atunci când nu vor mai exista aceste genuflexiuni slugarnice în faţa unor persoane, izvorâte mai presus de toate din laşitate şi dezorientare, şi care, drept instrument al propriei forţe de clasă, va avea un partid sudat în toate trăsăturile sale doctrinare, organizatorice şi de luptă, căruia să nu-i pese defel de numele şi de meritul individului, şi care să-i refuze insului conştiinţa, voinţa, iniţiativa, meritul sau vina, pentru a cuprinde totul în unitatea sa cu contururi tăioase.
Lenin a preluat de la Marx definiţia, combătută de mulţi ca banală, conform căreia religia este opiu pentru popor. Cultul entităţii divine este aşadar morfină pentru revoluţie, ale cărei forţe active le adoarme; şi nu degeaba, în doliul recent, s-au înălţat rugăciuni în toate bisericile din U.R.S.S.
Cultul conducătorului, al entităţii şi persoanei care nu mai este divină, ci umană, este un stupefiant social şi mai dăunător, iar noi îl vom numi cocaina proletariatului. Aşteptarea eroului care să aprindă şi să antreneze la luptă este asemenea unei injecţii de simpamină: farmacologii au găsit termenul potrivit: heroină. După o scurtă exaltare patologică a energiilor, survin prostraţia cronică şi colapsul. Nu se pot face injecţii unei revoluţii care şovăie, unei societăţi ruşinos de gravide de 18 luni şi totuşi infecunde.
Să aruncăm la gunoi resursa vulgară de a stoarce succes din numele omului de excepţie şi să strigăm o altă formulă a comunismului: el este societatea care s-a lipsit de battilocchi.
[1]. Aluzie la piesa dramaturgului irlandez George Bernard Shaw, The Man of Destiny, în care tânărul general Napoleon Bonaparte este demitizat şi înfăţişat nu ca un semizeu atotputernic, ci ca o unealtă ghidată de împrejurări şi necesitate.