|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Primii navigatori se îndreptau în largul mării, când nicio bucată de pământ nu era vizibilă la orizont ca punct de referinţă, după soare sau stele, dar metoda dădea greş când cerul era acoperit.
Descoperirea acului magnetic — format la început, se pare, dintr-o tijă de minereu de fier care se găseşte în natură, magnetita, şi apoi dintr-o bară de oţel magnetizată prin frecare de aceasta — poartă în Occident numele amalfitanului Flavio Gioia; dar s-a aflat apoi că chinezii o luaseră cu mult înainte. Ziua sau noaptea, cu cerul senin sau acoperit, una dintre extremităţile acului indică Nordul şi permite reglarea rutei navei.
Când însă navigatorii din ultimele secole dau de o furtună magnetică, adică de o zonă de vreme rea în care abundă descărcările de fulgere şi alte perturbaţii, busola „înnebuneşte“. Acul se roteşte nebuneşte pe centrul său şi ia la întâmplare toate direcţiile: devine imposibil, până la revenirea calmului, să se ţină o rută sigură.
Dacă, totuşi, „câmpurile“ la care acul a fost supus în timpul crizei au fost de o forţă şi intensitate comparabile cu cele cărora bara magnetizată le-a datorat încărcătura şi polarizarea sa, ea poate chiar să o piardă pentru totdeauna şi nava nu-şi va mai găsi, nici măcar pe timp de acalmie, calea. Busola nu-şi va mai putea „reveni în fire“.
Fără îndoială, dacă astăzi avangărzile, chiar şi cele slabe şi dispersate ale curentului proletar revoluţionar traversează o perioadă de indiscutabilă rătăcire, şi arată prea adesea că nu mai ştiu în ce direcţie este Sudul capitalismului şi Nordul comunismului, Occidentul reacţiunii şi Orientul revoluţiei, trebuie spus că ne aflăm într-o „furtună magnetică“ a istoriei, în care este foarte uşor să pierzi orice orientare...
Atunci de ce, vor spune scepticii, cinicii, şmecherii, cărora din păcate astăzi clasa muncitoare li se încredinţează în proporţie de 99%, să numim aceste grupuri avangărzi? Şi ale cărei armate? Şi pentru ce bătălie, dacă acum merg înainte orbeşte, şi din când în când se acuză reciproc că iau faţa drept spate, Zenitul drept Nadir?
Am vrut să ne referim la puţinele mişcări care nu se declară sau nu sunt convinse că ar fi înrolate sau înjugate la una din marile „administraţii“ ale mişcării politice, ale căror Centrale stau la umbra marilor armamente şi ale marilor forţe poliţieneşti ale lumii. Am făcut aluzie la grupurile, derivate din tendinţele hotărâte ale mişcării revoluţionare din anii trecuţi, care caută să înainteze fără a se lăsa pradă unui curent ca nişte resturi pasive, fără a se limita la impulsurile care reprezintă pentru animalul de povară biciul, şi pentru crocodilul din bancuri îmbucătura care i se ţine suspendată în faţa botului. Care nu pot fi asimilate turmelor birocratizate, cărora le serveşte ca unică busolă evitarea şutului în fund şi atingerea momelii tainului zilnic.
Mai bine să vagabondezi o vreme fără busolă, decât să ţii drept regulă sigură „dispoziţiile superioare“ şi salariul lunar. Oricât de puţine ar fi într-un anumit moment forţele independente ale proletariatului, ele sunt cele care înnoadă firul cu vremurile marilor redresări, în care forţe impunătoare se strâng laolaltă într-o direcţie comună şi sigură.
Unele tentative au fost desfăşurate pentru a reordona explicaţia a ceea ce s-a întâmplat în Rusia, în Occident, în lume, mai ales de la izbucnirea primului război european din 1914 şi până în acest ajun al unui eventual al treilea conflict mondial. Aceste tentative au drept centru demonstrarea faptului că ansamblul evenimentelor răspunde perfect la „cursul“ pe care doctrina marxistă l-a trasat de circa un secol ca ciclu al capitalismului modern.
Ne referim la o tabără de avangardă, întrucât lăsăm de la bun început deoparte taberele puternicelor mişcări moderne organizate, se poate spune din toate ţările, care dau acestei teme răspunsuri reductibile la aceste trei tipuri.
Primul tip. Doctrina marxistă este depăşită şi de aruncat. Elementul de bază al istoriei nu este lupta dintre clase pentru interese economice ireconciliabile. Muncitorii şi posesorii vor fi încadraţi în sisteme politice naţionale sau chiar mondiale; forţa va fi folosită, în cazurile de perturbare a unei astfel de ordini, de puterile constituite şi legale.
Al doilea tip. Doctrina marxistă trebuie înţeleasă în sensul că muncitorii au interese comune de afirmat din ce în ce mai mult, dar posibilităţile de a o face sunt toate date acolo unde organizarea politică a atins cuceririle libertăţii civile şi electorale. Folosirea acestui mijloc va elimina din ce în ce mai mult „distanţele sociale“ cele mai resimţite până la atingerea unei bunăstări medii generale.
Al treilea tip. Doctrina marxistă a luptei revoluţionare armate a proletariatului pentru a cuceri puterea şi a construi societatea comunistă s-a afirmat în Revoluţia Rusă. De atunci Rusia este Ţara socialismului, care nu va intra în conflict cu ţările capitalismului chiar dacă în ele proletariatul rămâne la infinit o clasă dominată, ci care se înarmează pentru a se apăra dacă va fi agresată. Evitându-se agresiunea, ceea ce este scopul mişcării muncitorilor din toate ţările, se va desfăşura convieţuirea şi emulaţia paşnică între socialismul sectorului rus şi capitalismul occidental.
Nu sunt cu siguranţă multe, şi nici puternice, grupurile politice care în diferitele ţări resping toate cele trei tipuri: primul, fie că face apel la idealuri creştine, masonice, fasciste — al doilea, al socialismului cu prejudecată democratică, bogat într-o istorie de o jumătate de secol de dezastre contrarevoluţionare — al treilea, al stalinismului, de acum campion de un sfert de secol al antirevoluţiei.
Or, chiar şi în sânul acestei restrânse selecţii de grupuri marxiste, pe care de acum convenţional le numim de avangardă chiar şi atunci când sunt slabe ca forţă, încercarea de a reordona în câteva teze explicaţia la care am făcut aluzie a ridicat îndoieli, iar modul anumitor manifestări arată că, din păcate, ele provin din pierderea unei orientări clare.
Tezele care au fost întâmpinate cu o anumită neîncredere îndoielnică sunt, în principal, următoarele.
1) Modernul control, dirijism, gestiune economică din partea statului este o etapă cuprinsă şi prevăzută în cursul capitalismului pur. Nu numai că nu este o punte de trecere de la capitalism la socialism, dar nu este nici măcar o formă socială interpusă în timp între cele două, şi care să aibă ca protagonistă o a treia, nouă clasă, între burghezia industrială şi proletariat, o clasă de birocraţi de stat, de tehnicieni, de manageri economici, de politicieni.
2) Forma actuală rusă este cea a unei revoluţii începute cu dublul elan istoric de revoluţie antifeudală şi antiburgheză, şi desfăşurată ca o revoluţie doar capitalistă, astfel încât nu construieşte socialismul, ci capitalismul. În timp ce cu nouăsprezece douăzecimi din forţele sale sociale împinge forme asiatice şi medievale în cercul infernal al capitalismului contemporan, cu cealaltă douăzecime a devorat puţinele forme economice socialiste din anii eroici, reducându-le şi pe acelea la forme capitaliste, în măsura în care sunt mercantile, de muncă salariată, de proprietate titulară.
3) Forma occidentală actuală, a cărei expresie maximă este în America, îndreaptă fără îndoială, la rândul ei, capitalismul deja matur şi puternic, spre forme de înaltă concentrare şi de totalitarism, în deplină aderenţă la perspectiva marxistă. Acest lucru devine clar de îndată ce se observă faptul esenţial că învingătorul a moştenit teoria şi practica precursorilor şi inamicilor fascişti învinşi, exploatarea publicitară a ideologiei democratice fiind doar o pură eflorescenţă. Cotele maxime istorice de militarism, de marinism, de aerism, de capacitate organizată de cucerire, supunere şi agresiune atinse acolo, colimează cu potenţialul maxim antirevoluţionar.
4) Mişcarea avangărzii comuniste revoluţionare trebuie să se pregătească pentru lupta împotriva a două valuri copleşitoare „cruciatiste“ şi „intermediste“ care vor mobiliza mase de muncitori pentru scopuri care nu sunt de clasă, nu sunt de revoluţie; pe de o parte pentru ca „democraţia“ lumii libere să învingă, pe de altă parte pentru ca „socialismul“ stalinist să triumfe. În acelaşi timp şi pe planul perspectivei istorice, coerentă cu toate evaluările făcute din 1848 şi până astăzi asupra marilor conflicte militare, mişcarea marxistă, aplicând pretutindeni practica defetistă şi a „inamicului intern“, va stabili care este răul cel mai mic dintre diferitele posibilităţi: înţelegerea celor două grupuri, victoria unuia sau a celuilalt. Răul cel mai mic va fi întotdeauna ruina monstrului de la Washington.
Această ultimă teză, dacă nu ar fi privită cu exactitate, ar putea face să se teamă de o recădere într-un intermedism de o altă natură sau, dacă doriţi un alt cuvânt sucit, într-un preferenţialism. S-ar ajunge la obligaţia unei „imparţialităţi“ suverane! Ar fi o vină, putând apăsa pe clapele revoluţiei mondiale, să îndrăznim a spune: acum apăs pe clapa americană şi apoi voi apăsa pe cea rusă! Or, nu este deloc vorba despre asta! Pentru a vedea acest lucru trebuie, ca de obicei, să derulăm puţin firul timpului; înapoi, se înţelege.
Faptul că cei care ezită cu privire la teza 1, adică la natura capitalistă pură a oricărui etatism economic sau economism de stat, ezită şi cu privire la teza 2, a tinderii Rusiei, prin micul sector de cuceriri socialiste din 1917-1921, spre capitalism, se poate explica; dacă stadiul pretins post-capitalist şi pre-socialist există, toată Rusia trăieşte din el.
În orice caz, trecând la teza 3, cei care îşi asumă o astfel de poziţie evaluativă ar trebui să fie de acord că, de fapt, America tinde doar spre acest post-capitalism, în care Rusia se bălăceşte. Şi atunci, susţinătorii unei imparţialităţi şi ai unei indiferenţe, pe care teza noastră 4 le-ar fi încălcat, văd de fapt între situaţia socială din Occident şi cea din Rusia, între osatura celor „două imperialisme rivale şi egale“, o diferenţă mult mai profundă decât cea pe care o vedem noi. Prin urmare, mult mai mult decât cred ei înşişi, sunt apropiaţi de pericolul sugestiilor „războiului revoluţionar“, demnă soră şi parteneră a nobilului „război democratic“ care a infectat anii 1914 şi 1941. Dacă Marx, Lenin şi Engels (aşa cum am documentat pe larg) admit că războaiele 1789—1871 au fost războaie burgheze revoluţionare, ce trebuiau susţinute de proletariat, şi dacă „etatismul economic“ este un alt stadiu istoric al capitalismului, deci o premisă necesară a comunismului, un război rusesc pentru a domina America, dacă s-ar putea lua iniţiativa pentru el, şi dacă ar putea avea succes (şi chiar dacă nu ar avea, aşa cum a fost cazul lui Napoleon) ar putea fi văzut ca fiind capabil să „facă să se învârtă înainte roata istoriei“.
Iată de ce, în multe poziţii critice, sub febra de a căuta noi formule pentru fapte care se pretind a fi neaşteptate, nu putem găsi o viziune organică şi o „analiză“ şi „perspectivă“ coerentă (despre care ni se impută că nu deţinem niciun monopol), ci doar o pierdere a busolei.
Trebuie să reluăm încă o dată firul. Ne aflăm în faza toarcerii, absolut preliminară. După ce vom fi tors drept, se va putea reîncepe să se ţeasă. „Ţese, Germanie, giulgiul tău funebru; ţese, ţesem, ţesem...“ cânta rebelul Heine. Giulgiul funebru al capitalismului nu este încă la ţesut; şi prea mulţi pretinşi croitori vorbesc deja de tăierea stofei. Noi toarcem, neputând împiedica Internaţionala revoluţionară, între 1919 şi 1922, să taie stofa, atunci abundentă, după un tipar greşit.
În 1895 murea Engels, pe care toţi îl defineau drept executorul testamentar al lui Marx, oricât de burgheză ar fi această poveste cu testamentele. Drept executor al voinţelor maestrului Engels trecea Bernstein, şi acest lucru a făcut cu atât mai răsunător ecoul pe care l-a avut, la scurt timp după aceea, apariţia cărţii sale: „Problemele socialismului“. Acea operă a fondat şcoala revizionistă a marxismului, curentul care propovăduia reformele sociale progresive şi admitea colaborarea politică şi chiar de guvernare a partidelor socialiste cu burghezia cea mai avansată, în scopul accelerării evoluţiei capitalismului, care ar fi constituit singura premisă necesară pentru înflorirea socialismului. Polemica a izbucnit foarte vie şi prelungită între bernsteinieni şi marxiştii ortodocşi, care au revendicat lupta intransigentă de clasă şi perspectiva ciocnirii revoluţionare armate, ca singura şi adevărata „premisă“ a sfârşitului capitalismului.
Pentru reformism, care se răspândea în acele decenii de aparentă idilă socială şi de pauză a războaielor, marxismul tradiţional „era un fiu nerecunoscut al adolescenţei furtunoase a capitalismului, şi reprezenta o serie de deducţii trase din perioada de revoluţii scursă între 1789 şi 1848“.
Aşa cum astăzi se pretinde că construcţia marxistă dă greş în a reprezenta această „bătrâneţe furtunoasă“ a capitalismului, tot aşa se pretindea atunci că teoriile sale ar fi deficitare când venea vorba să explice „maturitatea sa liniştită“. Istoria i-a strivit pe revizionişti.
Încă din 1895, tânărul Lenin se solidarizează cu pasiune cu lupta radicalilor împotriva revizioniştilor şi traduce în rusă polemica lui Kautsky ca răspuns lui Bernstein. În toată perioada succesivă este remarcabil că, în timp ce Lenin diferă de opiniile multora dintre marxiştii de stânga — precum Parvus, Luxemburg, Kautsky — cu privire la chestiunile revoluţiei din Rusia, se solidarizează în schimb pe deplin cu aceştia asupra problemelor şi metodelor revoluţiei din Europa occidentală.
În viziunea lui Marx noi putem distinge trei „arii“ ale dezvoltării revoluţionare. Istoria va deplasa într-adevăr ariile, dar va confirma în totalitate viziunea unei astfel de dezvoltări. O arie este formată din Europa continentală şi în special din Franţa şi Germania, cu ţările care le înconjoară, şi este terenul matur pentru ciocnirea insurecţională a clasei muncitoare împotriva burgheziei, oricât de recente sau mai puţin recente ar fi revoluţiile acesteia. O altă arie este dată de Anglia şi America, unde lupta de clasă apare, în perioada dintre Manifest şi Capitalul, mai puţin tensionată în formele sale politice. Lenin va da apoi demonstraţia clasică că şi în aceste două ţări s-a intrat din plin în faza în care statul burghez îşi dă o structură birocratică, militară şi poliţienească îndreptată în întregime spre a înlătura orice tentativă proletară de control. A treia arie este Rusia încă feudală, poartă spre Orientul înapoiat, în care modurile de producţie moderne trebuie încă să pătrundă, şi unde trebuie să se ridice împotriva senioriilor seculare revendicările liberale şi naţionale.
Dacă din 1789 până în 1848 şi, într-un anumit sens, până în 1871, clasa muncitoare din Europa a trebuit să sprijine, chiar şi prin alianţe deschise, tânăra burghezie progresistă, Lenin vede clar că o situaţie similară trebuie să apară încă în aria rusă. Dacă în Occident colaborarea insurecţională a claselor a justificat sprijinul muncitoresc pentru mişcările de independenţă naţională, care într-adevăr până în 1871 au fost o condiţie prealabilă a luptei de clasă moderne, în măsura în care de ele depindea expansiunea industrialismului modern, Lenin vedea că un proces similar nu se consumase încă în Rusia.
Radicalii din Occident detestau pe bună dreptate orice colaborare politică între clase, degenerând deja până la posibilism ministerial, millerandism, blocardism masonic. Bernstein răsturnase cu totul viziunea istorică justă: am ieşit, spunea el, din perioada luptei armate şi am intrat în cea a colaborării legale. Dimpotrivă, se ieşise din perioada colaborării, nu legale, ci insurecţionale, cu burghezia în lupta împotriva vechii autorităţi, şi se intra în cea a luptei dintre proletariat şi burghezie, care trebuia împinsă la rândul ei spre insurecţie, aşa cum se văzuse la Paris în iunie 1848 şi în 1871.
Lenin vedea acest lucru în mod clar, iar asta reiese din fiecare rând scris din 1893 până în 1923, pentru cel care ştie să-l citească şi nu are niciun interes să-l falsifice. Dar în Rusia el se loveşte de o cu totul altă formă de degenerare şi, ca să o spunem mai bine, de însăşi degenerarea revizionistă: marxismul legal. Struve spunea: am ieşit din faza alianţelor cu burghezia, şi de aceea nu ne interesează câtuşi de puţin luptele ei pentru libertatea politică şi independenţa naţiunilor asuprite. Şi atunci? El se masca drept intransigent şi făcea compromisuri cu Ţarul, la fel cum Lassalle, alt şcolar imperfect al marxismului, flirta puţin cu Kaiserul: să lăsăm la o parte, spunea el, orice revendicare burgheză şi să grefăm pe sistemul ţarist lupta paşnică pentru cuceririle economice de primă necesitate pentru clasa muncitoare: opt ore, creşteri salariale, legi sociale etc. Revizionismul care, în Occident, se mulţumise să dea la schimb revoluţia muncitorească pe reforme sociale, în Rusia mergea mai departe şi, sub o ostentare abilă a metodei de clasă, o tranzacţiona şi pe aceea, dar şi revoluţia antifeudală.
Întreaga viaţă şi operă a lui Lenin, parafrazată de o mie de autori, ar trebui citită în această lumină a întâlnirii dialectice dintre strategia revoluţiei din cele două arii pe care istoria le ţine separate până în 1917. Numai astfel se poate înţelege acordul perfect al criticii teoretice a democraţiei burgheze şi a oricărui legalitarism, completă şi neschimbată încă din Manifest, cu demolarea nebuniei pure de a întinde punţi ţarismului, sau satrapiilor, sau chiar dominaţiilor coloniale ale puterilor burgheze de peste mări, sub pretextul unui antiburghezism ipocrit, al unui marxism castrat.
În Rusia trebuie împinse înainte toate forţele dispuse să ridice armele împotriva despotismului, dinastiei, boierilor, fie că ele provin de la burghezi, de la ţărani, de la intelectuali, de la populaţii asuprite; la deznodământul acestei lupte trebuie să se ridice ca protagonist proletariatul revoluţionar, pregătit cu armele teoretice, organizatorice şi tactice pentru dictatura sa.
Din acel moment, într-o singură şi unică arie, lupta pentru puterea politică ieşită din insurecţie va fi singura premisă pentru o sudură rapidă între tipul de producţie foarte avansat din Occident şi cel rusesc înapoiat şi dezorganizat. Aceasta a fost bătălia Internaţionalei a III-a de la Moscova.
Când Lenin citise cartea lui Bernstein, prevăzuse falimentul doctrinei acestuia. Venise într-adevăr anul 1905 rusesc să repună insurecţia la ordinea zilei a istoriei, şi venise înteţirea furtunii imperialiste să repună la ordinea zilei războaie şi mai teribile. Acest lucru însemna că perspectivele trase din perioada furtunoasă a primei jumătăţi a secolului trecut erau pe deplin valabile.
Consecinţa faptului de a fi cedat înşelăciunii acalmiei maturităţii capitalismului a fost falimentul social-naţional: acesta i-a copleşit pe revizionişti şi pe nu puţini radicali. Amândoi s-au văzut întorşi la epoca unui regim burghez adolescent, care trebuia ajutat să crească... Le-au spus muncitorilor să ia armele în scopuri democratice, în scopuri naţionale.
În timp ce supravieţuirea medievală a ţarismului era un motiv pentru campania şovină a social-democraţilor în Germania, scandalul enorm a fost că teza sprijinirii războiului i-a câştigat chiar şi pe unii dintre socialiştii ruşi şi pe unii dintre liderii marxişti ortodocşi din aripa bolşevică.
Încă din decembrie 1914 Lenin a făcut să ajungă în Rusia tezele sale despre război: punctele cardinale sunt citate de Troţki în a sa broşură „Stalin“. Ele se rezumă astfel: 1) Război războiului. 2) Transformarea războiului imperialist în război civil. 3) Înfrângerea guvernului ţarist este răul cel mai mic în orice condiţie.
Bineînţeles că toţi cei deconcertaţi au spus că Lenin prefera victoria străinului şi a imperialismului german. Lenin îi scrisese lui Gorki în 1913: nu îndrăznesc să sper că Kaiserul şi Franz Joseph ne vor face marele cadou de a declara război Rusiei... Dar tocmai Lenin este cel care împinge la maximum în Occident campania împotriva ruşinii sprijinului acordat războiului de socialiştii germani şi austrieci, şi ţese prima pânză din care vor ieşi rebeliunile lui Karl Liebknecht, a lui Friedrich Adler...
O oarecare paralelă se poate face cu Italia. Şi aici, socialiştii care s-au opus războiului, în Italia din perioada imediat postbelică au avut elemente favorabile în măsura în care războiul mersese prost pentru burghezia italiană. E uşor de amintit că în cele din urmă duşmanii şi ai ţarului, şi ai burgheziei democratice italiene au fost învinşi. Totuşi, întrucât ţarul, ca şi clasa conducătoare italiană, au ieşit cu coarnele frânte din vicisitudinile războiului şi ale păcii, situaţia internă a devenit favorabilă luptei de clasă proletare. Astăzi, burghezii şi „leniniştii“ se întrec în declaraţii de dragoste faţă de Trieste!
Dacă armatele germane nu ar fi spart frontul doar în Carpaţi şi la Caporetto, ci ar fi putut călca teritoriul englez şi anihila armata franceză, revoluţia lui Lenin ar fi invadat întreaga arie europeană şi poate ar fi învins. Şi mai ales la Berlin.
În situaţia de război imperialist din 1939, orice problemă legată de cuceriri liberale care să intereseze proletariatul căzuse în străfundurile trecutului pentru întreaga arie europeană, iar premisele producţiei economiei capitaliste erau pretutindeni puse. Orice distincţie de dezvoltare socială şi deci de câmp istoric revoluţionar între aria anglo-saxonă, continentală şi rusă era depăşită, orice obstacol de supravieţuire medievală dispăruse. Mai mult ca niciodată trebuia să se aplice formula lui Lenin: pretutindeni, împotriva propriului guvern şi a propriei armate. Optimum-ul ar fi fost revoluţia europeană. Exista un rău mai mic? Fără îndoială. Era pentru noi, după cum se ştie, înfrângerea superimperialismului englez.
Care a fost în schimb politica stalinistă dezastruoasă? Fără identificarea exactă a anvergurii trădării sale şi fără a o şti pune în relaţie cu acuzaţiile prompte ale Stângii comuniste încă din 1920, este un lucru zadarnic să abordăm problemele unei strategii revoluţionare juste pentru redresarea zilei de mâine, în al cărei ajun nu ne aflăm.
În perioada anterioară războiului, în faţa fenomenelor totalitarismului capitalist economic şi politic, apărute în Italia în 1922 şi în Germania în 1933, în loc să se tragă concluziile evidente privind confirmarea perspectivei marxismului ortodox şi radical şi a teoriei leniniste asupra imperialismului, s-a dat crezare imensei neghiobii a punerii sub semnul întrebării a premiselor democratice şi s-a lansat lozinca blocului pentru libertate.
La izbucnirea conflictului pentru Danzig, dezorientarea primeşte o contribuţie teribilă din partea politicii ruse a acordului cu Hitler: în Franţa, în Anglia, în America, staliniştii declară: acest război pentru francezi şi englezi nu este democratic, ci imperial, trebuie să i se aplice deviza lui Liebknecht; inamicul este în interior. Documentele propagandei din Franţa sunt teribil de decisive.
Dar când acordul militar cu Hitler se rupe, războiul „redevine“ democratic şi toţi proletarii comunişti din lume sunt invitaţi să facă cauză comună cu burgheziile imperiale engleză şi americană!!
Evidenţa faptelor contemporane a arătat tuturor cum ieşirea din situaţia de război a însemnat în acelaşi timp, în întreaga arie, salvarea democraţiei, moartea revoluţiei muncitoreşti. Iar acea democraţie salvată, fără nicio surpriză pentru marxişti, seamănă ca două picături de apă cu fascismele învinse. Este deci corect să spunem că un rău mai mare nu putea fi prevăzut; că răul cel mai mic ar fi fost înfrângerea puternicelor centre englez şi american ale imperialismului mondial.
Numai pe această linie de experienţe istorice solide trebuie examinată situaţia unui al treilea război mondial. Perspectiva maximală a unui atac al partidelor revoluţionare proletare din interior asupra tuturor guvernelor este absentă. Stalin nu ne „va face marea plăcere“ să atace capitalismul american, în a cărui osatură se rezumă capitalismul mondial; Stalin cu toată mişcarea sa este angajat profund în campania pentru pace.
Dar dacă pacea se va rupe, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori, în ciuda pacifiştilor militanţi, transformându-i dintr-o dată în războinici fremătători, de ce să nu ne întrebăm care va fi cel mai rău deznodământ? Şi de ce să nu vedem că acesta va consta în triumful Americii, din aceleaşi motive care ar deriva dintr-o prevalare a sa nu militară, ci diplomatică şi economică?
O astfel de poziţie este superioară celei a unei simple indiferenţe, admisibilă cel mult pentru un terţ ale cărui forţe sunt cel puţin de acelaşi ordin de mărime cu cele ale celor doi rivali. Ea singură este valabilă pentru a evita ca suma tuturor lecţiilor istoriei despre ruşinile stalinismului să fie exploatată nu pentru întoarcerea la Internaţionala revoluţionară de mâine, ci pentru apologia „libertăţii“ şi „prosperităţii“ americane, pentru umbra de îndoială aruncată asupra continuităţii liniei care merge de la Marx la Lenin, care pregăteşte pentru forţa proletară resursele indispensabile ale dictaturii şi ale terorii anticapitaliste.
Această linie o posedam deja în mod sigur în dezvoltarea istorico-politică, pe care încă o dată am vrut să o rezumăm urmând firul ei deloc uşor.
Şi nu am fi putut să o posedăm dacă ne-ar fi lipsit din cauza dezvoltării economice. Trebuie lăsată pentru altă expunere demonstraţia că economia de stat contemporană este capitalism clasic, aşa cum a fost definit la apariţia sa. Formula statului ca instrument de poliţie al clasei burgheze, şi în acelaşi timp ca instrument economic al acesteia, este valabilă nu numai din 1789 până în 1900, ci şi astăzi. În anumite momente el reuşeşte să-şi ascundă funcţia economică, în altele pe cea poliţienească: marxismul le vede pe amândouă şi întotdeauna.
Tocmai o viziune care uită materialismul este cea care se lasă dezorientată atunci când nu vede „persoanele“ capitaliştilor individuali în prima linie. Capitalul este o forţă impersonală deja la primul Marx. Determinismul fără oameni nu are sens, este adevărat, dar oamenii sunt instrumentul său, nu motorul său. Capitalul îşi poate găsi deplina satisfacţie a mobilului economic de interese şi fizic de pofte, în care noi îi căutăm originea, chiar şi atunci când gurile care mănâncă nu se văd a fi aceleaşi cu cele care, vorbind, îi fac apologia. Pretenţia ca o astfel de coincidenţă să existe este admisibilă la idealist, care între gura care mănâncă şi cea care vorbeşte vede ca element determinant creierul şi gândirea, şi plânge din cauza dispreţului nostru infinit pentru această demnitate integră a persoanei umane.
La busolă! În economie, istorie, filozofie, dacă vreţi. La busola neînnebunită, băieţi!