|
|
|
Scris: 1919 |
|
|
Am prezentat în două numere precedente motivele teoretice pentru care considerăm că participarea la viitoarea campanie electorală ar fi extrem de dăunătoare pentru Partidul Socialist Italian, care are în vedere preluarea puterii de către proletariat.
Vrem acum să adăugăm, pentru a nu fi acuzaţi, ca de obicei, că nu rămânem pe terenul realităţii, care sunt pentru noi motivele practice ale abţinerii într-o situaţie precum cea actuală, care permite cu totul alte forme de acţiune pentru atingerea scopurilor socialiste.
Noi suntem convinşi că sistemul reprezentativ electoral este un mecanism conceput pentru a codifica dominaţia socială a unei clase, burghezia capitalistă, şi pentru a funcţiona în interesul exclusiv al acesteia.
Acesta acţionează inevitabil în aşa fel încât să asigure majoritatea mandatelor clasei deţinătoare a avuţiei, chiar şi atunci când este prevăzut cu toate aşa-numitele garanţii democratice de universalitate, proporţionalitate, caracter secret al votului, libertate a sufragiului. Într-adevăr, deoarece mandatul parlamentar îl împuterniceşte pe cel învestit cu el să rezolve nu doar o singură chestiune de actualitate şi universal resimţită — şi, prin urmare, susceptibilă de a fi decisă chiar şi de un analfabet, aşa cum se întâmplă în cazul referendumului —, ci toate chestiunile politice, economice, culturale care pot trece, pe parcursul unui anumit număr de ani, prin filtrul complicatei vieţi sociale de astăzi, deputatul trebuie să aibă şi are, în mod obişnuit, o cultură superioară celei pe care condiţiile economico-sociale îi permit proletariatului să o dobândească. Şi iată un prim privilegiu de clasă. Sistemul parlamentar reprezentativ pune puterea politică în mâinile unei elite intelectuale, care face parte integrantă din clasa burgheză, îi împărtăşeşte şi, prin urmare, îi susţine interesele.
Se va spune că şi un proletar îşi poate dobândi cultura necesară pentru a exercita mandatul parlamentar. Şi este adevărat, şi s-a întâmplat în mai multe cazuri, deoarece inteligenţa şi dorinţa de cunoaştere nu sunt daruri naturale ale bogaţilor şi pot depăşi uneori dificultăţile enorme pe care orânduirea economică de astăzi le pune în calea ridicării spirituale a celor săraci. Însă cazurile excepţionale nu schimbă procesul general prin care clasa avută este capabilă să dobândească o cultură superioară, iar clasa proletară nu. Proletarul trebuie să-şi folosească cât mai repede cu putinţă forţa de muncă pentru a trăi; fiul unui „domn“ poate petrece liniştit cincisprezece ani la şcoală, de întreţinere, cazare, haine, cărţi, taxe şi măruntele plăceri ocupându-se portofelul lui tăticu’. Astfel, în timp ce în teorie oricine poate deveni reprezentant al poporului în parlament, în realitate, prin forţa lucrurilor, în parlament ajung aproape numai avocaţi, profesori, jurnalişti profesionişti, cu toţii oameni care au studiat, deoarece familiile lor aveau mijloacele de a-i ţine la studii. Prin urmare, în sistemul parlamentar, exercitarea puterii politice este rezervată, prin însuşi simplul fapt al culturii, exclusiv clasei înstărite.
Alte condiţii concură la asigurarea monopolului parlamentar al burgheziei. În primul rând, presiunea economică exercitată direct asupra alegătorilor. Când cetăţeanul alegător se află în faţa posibilităţii de a obţine un împrumut, o amânare de plată sau un contract avantajos, ori de a evita o concediere ruinătoare sau orice alt prejudiciu economic dacă îşi dă votul şi sprijinul electoral unui anumit candidat, este foarte greu să îl refuze, chiar dacă nu îi împărtăşeşte sau nici măcar nu îi cunoaşte principiile politice. Iar toate aceste lucruri le pot oferi doar candidaţii burgheziei bogate. Nu este rară nici situaţia în care aceştia chiar cumpără voturi cu bani gheaţă. Şi, independent de aceasta, candidaţii claselor bogate au la dispoziţie mijloace de propagandă electorală (opere de binefacere, pomeni electorale, ospitalitate boierească oferită vătafilor electorali, călătorii, banchete, afişe etc.) şi, prin urmare, şanse de reuşită care le lipsesc candidaţilor proletari sau reprezentanţilor proletariatului, care este sărac.
Adăugaţi influenţa enormă pe care presa o exercită asupra alegerilor. Ziarele, adesea principalul element de cultură pentru o mare parte a populaţiei, aproape singurul pentru proletariat, formează curentele de opinie, le atribuie candidaţilor lor idei şi calităţi pe care nu le au, deformează programele adverse sau le trec sub tăcere, calomniază, insinuează, rătăcind spre scopul lor — adică spre victoria propriilor candidaţi — minţile neinstruite, adică marea majoritate a proletariatului care citeşte sau ascultă ceea ce au citit alţii.
Şi cum astăzi ziarele, în special marile ziare, ar fi deficitare dacă nu ar fi subvenţionate de cei bogaţi, tot astfel ele devin, în timpul alegerilor, cele mai eficiente instrumente de victorie pentru cei care le plătesc: capitalişti, „domni“, grupuri bancare, grupuri industriale, furnizori, mari proprietari etc. Şi pe această cale se afirmă privilegiul bogăţiei în sistemul electoral.
Acolo unde nu există egalitate economică, nu poate fi egalitate civilă şi politică; atât timp cât va exista un proletariat dependent din punct de vedere economic de clasa capitalistă, aceasta va fi stăpână şi din punct de vedere politic.
Şi până acum am presupus că burghezia dominantă respectă cu loialitate legile electorale pe care ea însăşi le-a croit. Dar toată lumea ştie că această loialitate există doar atunci când, într-o anumită localitate sau într-o anumită situaţie, nu apare niciun pericol pentru clasa dominantă. De îndată ce apare pericolul, adio scrupule democratice! Orice tertip posibil pentru cel care are în mână banii şi puterea este pus în aplicare pentru a falsifica voinţa corpului electoral, dacă acesta dă semne că vrea să trimită clicile dominante la plimbare.
Acestea folosesc puterea politică pe care o deţin în prezent pentru a constrânge în toate modurile voinţa maselor. Listele electorale sunt manipulate de autorităţi de stat şi comunale care reprezintă clasa dominantă; sunt radiaţi, folosind orice chichiţă, presupuşii adversari, sunt înscrişi propriii adepţi chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile; sunt puşi să voteze... prin delegaţie cei absenţi, cei morţi; sunt ameninţaţi şi bastonaţi de ciomăgaşi, [1] protejaţi de autorităţi, adversarii; se intentează procese fanteziste, care vor fi abandonate după încheierea alegerilor, dar care între timp au servit la scoaterea din circulaţie a celor... periculoşi; se dau permise de port-armă, concesiuni de monopol de stat, [2] slujbe infractorilor din propriul partid şi se refuză oamenilor cinstiţi din celălalt partid; şi câte şi mai câte.
Şi nici nu este de ajuns. Pe lângă aceste mijloace de joasă poliţie electorală, de competenţa mai ales a autorităţilor locale, există marile mijloace puse în acţiune de către guvern. Acesta fixează după bunul său plac data alegerilor; nu le convoacă atunci când starea generală a spiritelor nu i se pare favorabilă clasei din care provin membrii săi şi de care aceştia sunt legaţi prin mii de legături ideale şi materiale; le convoacă de îndată ce o nouă circumstanţă a modificat opinia publică în sens favorabil; nu le organizează atâta timp cât durează războiul; le organizează, ca în Anglia, când soldaţii care au îndurat relele războiului nu s-au întors încă acasă şi, prin urmare, trebuie să voteze sub supravegherea ofiţerilor; sau, ca în Germania, când soldaţii tânjesc după pace, iar votul pentru guvern pare să asigure pacea; într-un cuvânt, alege momentul oportun, ceea ce îi conferă deja guvernului o mare probabilitate de victorie, adică, la cum stau lucrurile astăzi, claselor bogate, care singure deţin puterea.
Alegerile, atâta timp cât burghezia va avea în mână avuţia şi puterea, nu vor putea niciodată să facă altceva decât să confirme acest privilegiu. Pentru ca ele să exprime cu adevărat voinţa majorităţii, adică a proletarilor, ar fi necesar ca aceştia să aibă deja în mână avuţia şi puterea: într-un cuvânt, să fi expropriat burghezia şi să fi pus stăpânire pe guvern.
Prin aceasta nu vrem să negăm că este posibil ca proletariatul, chiar şi sub regimul burghez, să câştige vreo bătălie electorală parţială; însă succesele parţiale şi locale, plătite adesea cu preţul unor compromisuri mai mult sau mai puţin clandestine cu un element burghez sau altul — adică cu renunţarea anticipată la roadele victoriei —, nu distrug perpetuarea dominaţiei capitaliste în stat. În Rusia şi în Germania, imediat după eşecul dezastruos al politicii burgheze, adică după înfrângere şi revoluţie, alegerile au redat majoritatea burghezilor. În Rusia, proletariatul şi-a dat seama la timp de greşeală şi a trimis la plimbare alegerile şi aleşii; în Germania, s-a lăsat amăgit încă o dată de fumurile democratice ale electoralismului şi, prin urmare, vede consolidându-se în mod inexorabil dominaţia de clasă a burgheziei.
Pentru toate acestea, noi credem că de acum înainte partidele socialiste care, la fel ca al nostru, se află pe linia luptei de clasă intransigente, revoluţionare şi maximaliste, trebuie să înceteze să mai legitimeze prin participarea lor capcana burgheză a alegerilor şi a parlamentarismului. Aşa au făcut bolşevicii în Rusia şi spartakiştii în Germania; aşa va trebui să facem şi noi.
Desigur, programul partidului ia în considerare şi cucerirea puterii prin participarea la alegeri. Dar acest program este din 1892, când încă se mai putea crede că supremaţia electorală a burgheziei ar deriva nu dintr-un defect congenital al sistemului, ci din deficienţele dreptului electoral în vigoare. Au venit apoi, în Italia şi mai ales în alte părţi, toate reformele electorale invocate de democraţie: sufragiu universal, votul pentru femei, reprezentarea proporţională etc. Însă rezultatul final nu s-a schimbat. În Italia ca şi în Anglia, în Rusia lui Kerenski, [3] în Germania, în Bavaria, în Austria, alegerile s-au dovedit în mod sistematic favorabile burgheziei, deoarece sistemul electoral în sine nu poate da un alt rezultat.
Instructiv este mai ales cazul unor ţări precum Rusia, Germania, Austria, unde alegerile s-au desfăşurat chiar într-o perioadă revoluţionară, când puterea politică a burgheziei fusese deja puternic zdruncinată. Şi totuşi, superioritatea economică a dat încă o dată prevalenţă electorală partidelor burgheze sau burghezoide. Considerăm că experimentul este de acum suficient pentru a convinge proletariatul că nu prin intermediul buletinului de vot îşi va dobândi emanciparea.
De aceea, insistăm asupra necesităţii de a convoca cât mai curând posibil Congresul naţional. Ultimul Congres, în ciuda victoriei zdrobitoare a extremiştilor, a lăsat prea multe echivocuri şi, din diverse circumstanţe, nu a trasat un program de acţiune precis. Trebuie rezolvate odată pentru totdeauna şi în mod clar, fără ocolişuri pline de chichiţe, toate problemele grave pe care ritmul accelerat al vieţii din ultimii ani le impune acţiunii socialiste: problema aderării la conceptul de patrie şi la aşa-numitul război de apărare, cea a legitimităţii teoretice şi a posibilităţii actuale de cucerire revoluţionară a puterii, cea a dictaturii proletare, cea a alegerilor.
Este timpul să înceteze ruşinea şi prejudiciul care decurg din atitudinea unor oameni care pretind că reprezintă partidul şi, în acelaşi timp, desfăşoară o acţiune menită să saboteze ceea ce reprezintă voinţa certă şi extrem de clară a marii majorităţi a partidului.
[1]. Mazzieri (it. „ciomăgaşi“) — bătăuşi înarmaţi cu bâte, angajaţi de politicienii guvernamentali în timpul alegerilor din Italia de la începutul secolului XX pentru a intimida alegătorii şi oponenţii.
[2]. Spacci di privativa (it.) — licenţe pentru vânzarea produselor monopol de stat (tutun, sare, timbre), acordate ca favoruri politice.
[3]. Aleksandr Kerenski (1881—1970) — lider politic socialist-moderat (socialist-revoluţionar) rus, şef al Guvernului Provizoriu în 1917, înlăturat de la putere de bolşevici în timpul Revoluţiei din Octombrie.