|
|
|
Scris: 1925 |
|
|
Discuţia încheiată recent cu cunoscutele măsuri adoptate de CE şi de Comisia de Control a Partidului Comunist Rus împotriva tovarăşului Troţki a fost provocată exclusiv de prefaţa scrisă de Troţki la al treilea volum al operelor sale, 1917, publicat în rusă cu puţine luni în urmă, prefaţă datată 15 septembrie 1924.
Discuţia asupra politicii economice ruse şi asupra vieţii interne a partidului, care anterior îl opusese pe Troţki CC-ului acestuia, era încheiată prin deciziile Congresului al XIII-lea al Partidului şi Congresului al V-lea Mondial, iar Troţki nu a redeschis-o. În actuala polemică se face aluzie la alte texte, cum ar fi discursul la congresul medicilor veterinari şi broşura Despre Lenin, dar primul datează din 28 iulie, epocă în care la Moscova se mai aflau încă delegaţiile la Congresul al V-lea, şi nu a ridicat polemici; a doua a fost scrisă şi mai devreme şi citată pe scară largă de presa comunistă din toate ţările, fără ca vreo obiecţie să fi fost ridicată de organele partidului.
Textul prefeţei asupra căruia poartă dezbaterea nu le este cunoscut tovarăşilor italieni. Presa comunistă internaţională nu l-a primit şi, prin urmare, neavând Troţki şi nici alţii scrieri ulterioare în susţinerea acelor teze, a publicat doar scrieri care combateau însăşi prefaţa. Cel care a deschis polemica împotriva lui Troţki, adică articolul redacţiei Pravda de la sfârşitul lunii octombrie, a fost publicat ca anexă în L'Unità. În ce priveşte prefaţa însăşi, în italiană a apărut un rezumat în Critica Fascista, nr. 2 şi 3 din 15 ianuarie şi 1 februarie din acest an, iar primele pagini au fost preluate din Avanti! din 30 ianuarie. În franceză, prefaţa întreagă a fost publicată în Cahiers du bolchevisme, revista PC Francez, în nr. 5 şi 6 din 19 şi 26 decembrie 1924.
Prefaţa la 1917 tratează despre învăţămintele revoluţiei ruse din Octombrie din punctul de vedere al corespondenţei partidului revoluţionar cu sarcina istorică a luptei finale pentru cucerirea puterii. Evenimente recente din politica internaţională au pus această problemă: realizându-se condiţiile obiective istorice pentru cucerirea puterii de către proletariat, adică instabilitatea regimului aparatului de stat burghez, impulsul maselor spre luptă, orientarea unor largi straturi proletare spre partidul comunist, cum ne garantăm că acesta corespunde necesităţilor bătăliei, aşa cum a răspuns partidul rus în Octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin?
Troţki prezintă această chestiune în modul următor. Experienţa ne învaţă că în momentul luptei supreme în sânul partidului comunist se poate manifesta tendinţa de formare a două curente: unul care înţelege posibilitatea insurecţiei armate sau necesitatea de a nu o întârzia, iar celălalt care în ultimul moment, sub pretextul că situaţia nu este matură şi că raportul de forţe dintre noi şi adversar nu ne este favorabil, susţine amânarea acţiunii şi ia practic o poziţie nerevoluţionară şi menşevică. În 1923 această tendinţă a avut câştig de cauză în Bulgaria, în epoca loviturii de stat a lui Ţankov, şi în Germania în octombrie, determinând renunţarea la lupta care ne-ar fi putut aduce succesul. În 1917 ea s-a manifestat în sânul aceluiaşi partid bolşevic, iar dacă a fost înfrântă i se datorează lui Lenin, a cărui energie formidabilă le-a impus celor şovăitori recunoaşterea situaţiei revoluţionare şi ordinul suprem de a declanşa acţiunea insurecţională. Trebuie studiată atitudinea, din 1917, a opoziţiei de dreapta împotriva lui Lenin în partidul bolşevic şi comparată cu cea a adversarilor luptei apăruţi în rândurile noastre în Germania în 1923 şi în cazurile analoge. Limbajul susţinătorilor amânării luptei şi atitudinea lor politică coincid atât de mult în cele două cazuri, încât pun problema măsurilor ce trebuie luate în Internaţională pentru ca în momentele decisive să prevaleze adevărata metodă leninistă şi să nu fie eludate posibilităţile istorice ale revoluţiei.
Concluzia cea mai importantă ce se desprinde după părerea noastră din analiza eficace la care Troţki supune pregătirea şi desfăşurarea luptei din Octombrie din Rusia este că şovăiala dreptei nu se prezintă doar ca o eroare în evaluarea forţelor şi în alegerea momentului acţiunii, ci ca o adevărată neînţelegere de principiu a procesului istoric revoluţionar şi ca o propunere ca acesta să ia un deznodământ diferit de cel al dictaturii proletariatului pentru construirea socialismului, în care constă conţinutul vital al marxismului revoluţionar revendicat şi realizat în istorie de opera gigantică a lui Lenin..
Şi într-adevăr, grupul tovarăşilor conducători ai partidului bolşevic care i s-au opus atunci lui Lenin nu susţinea doar că mai trebuia aşteptat, ci contrapunea lozincilor programatice leniniste — dictatura socialistă a proletariatului, toată puterea în mâna Sovietelor, dizolvarea Adunării Constituante — alte formule, cum ar fi o combinaţie între Soviete şi un parlament democratic, guvernul tuturor partidelor sovietice, adică o coaliţie de comunişti şi social-democraţi, şi aceasta nu ca soluţii conjuncturale de tranziţie, ci ca forme permanente ale revoluţiei ruse. Se ciocneau deci două concepţii de principiu: dictatura sovietică condusă de partidul comunist, adică revoluţia proletară în toată puternica ei originalitate ca fapt istoric dialectic opus revoluţiei democratice burgheze a lui Kerenski, ceea ce este un concept leninist; şi impulsul spre stânga, completarea, apărarea împotriva străinului a revoluţiei poporului împotriva ţarismului, adică a succesului burgheziei şi micii burghezii.
Troţki, un sintetizator magnific şi fără egal printre cei în viaţă ai experienţelor şi adevărurilor revoluţionare, remarcă în mod subtil că în perioada revoluţionară reformiştii se deplasează de pe terenul socialismului formal — adică de la victoria clasei proletare obţinută prin metodele democratice şi legale burgheze — pe purul teren al democraţiei burgheze, devenind paladinii şi agenţii direcţi ai capitalismului. În mod paralel, o aripă de dreapta a partidului revoluţionar ajunge de fapt să ocupe locul lăsat liber de aceştia, reducându-şi propria funcţie la aceea de a invoca o adevărată democraţie proletară sau ceva asemănător, exact când este momentul de a proclama falimentul tuturor democraţiilor şi de a trece la lupta armată.
Această evaluare a atitudinii acelor bolşevici care nu au fost atunci alături de Lenin este fără îndoială gravă, dar ea reiese din expunerea lui Troţki prin citate documentate — nedezminţite — din declaraţiile aceloraşi oameni de dreapta şi ale lui Lenin ca răspuns la acestea. Necesitatea de a ridica această problemă rezultă apoi din faptul că nu-l mai avem pe Lenin; şi că fără el am pierdut Octombrie al nostru de la Berlin: fapt de o anvergură istorică internaţională ce spulberă orice consideraţie de oportunitate şi de tihnă internă. Troţki vede această problemă în mod analog cu ceea ce stânga delegaţiei italiene susţinea la Congresul al V-lea: eroarea germană nu poate fi lichidată aruncând-o asupra celor de dreapta care conduceau pe atunci partidul german, ci cere revizuirea tacticii internaţionale a Internaţionalei şi verificarea modului ei intern de a se organiza, de a lucra şi de a se pregăti pentru sarcinile revoluţiei.
Dizidenţa din partidul bolşevic din ajunul revoluţiei poate fi urmărită ca o serie de intervenţii viguroase ale lui Lenin pentru a rectifica linia şi a elimina ezitările. Încă din scrisoarea sa din Elveţia, Lenin începuse această operă a sa. La sosirea sa, el se poziţionează ferm împotriva defensismului, adică atitudinea adoptată, printre altele, de Pravda, care îi îndemna pe lucrători la război împotriva germanilor pentru a salva revoluţia. Lenin stabilea că vom avea o revoluţie de apărat atunci când la guvernare nu vor fi agenţii oportunişti ai burgheziei, ci partidul proletariatului.
Este cunoscut că lozinca partidului bolşevic fusese până atunci aceea a „dictaturii democratice a proletariatului şi a ţărănimii“. În scrierea sa, Troţki nu pretinde câtuşi de puţin că această formulă a fost greşită, că ea a eşuat istoric şi că Lenin a înlocuit-o cu o formulă echivalentă cu Revoluţia permanentă susţinută de Troţki şi prietenii săi în alte vremuri. Dimpotrivă, Troţki revendică justeţea acelei formule aşa cum o concepea şi o folosea geniul revoluţionar al lui Lenin, adică drept lozincă tactică şi de agitaţie ce trebuia folosită înainte de căderea ţarismului, şi care într-adevăr s-a realizat, întrucât după ţar nu a fost în Rusia o pură democraţie parlamentară burgheză, ci un dualism între un stat burghez parlamentar slab şi organele în curs de naştere ale puterii proletare şi ţărăneşti, Sovietele. Dar de îndată ce s-a deschis această fază în care istoria a confirmat justeţea schemei leniniste şi bolşevice a revoluţiei, Lenin trece imediat — ca orientare a politicii partidului, dacă nu ca succesiune exterioară a formulelor de propagandă — pe poziţia cea mai avansată de pregătire a celei de-a doua şi adevăratei revoluţii, de a merge prin insurecţia armată spre dictatura socialistă şi sovietică a proletariatului, înţeles drept conducător permanent al falangelor de ţărani în luptă pentru emanciparea lor de sub regimul agrar feudal.
Troţki sculptează răspicat problema neînţelegerii adevăratului geniu strategic al lui Lenin de către cei care, precum mulţi dintre maximaliştii noştri autohtoni, invocă la tot pasul teoria şi practica sa asupra compromisului şi a elasticităţii manevrei. Lenin manevrează, dar manevra nu pierde niciodată din vedere obiectivul suprem. Pentru alţii, prea adesea manevra devine un scop în sine şi paralizează posibilitatea conversiei revoluţionare, prin care îl vedem pe Lenin făcând ca souplesse-ul să cedeze locul celei mai implacabile rigidităţi în voinţa de revoluţie, în stârpirea duşmanilor şi a sabotorilor ei. Lenin însuşi, prin pasaje citate de Troţki, stigmatizează această incapacitate de a se adapta la noile situaţii revoluţionare şi confundarea unei formule de polemică indispensabile în epoca anterioară bolşevicilor cu un non plus ultra pentru politica lor ulterioară. Aici constă întreaga mare chestiune a tacticii comuniste şi a pericolelor ei, pe care o discutăm de ani de zile, lăsând la o parte concluziile la care se poate ajunge cu scopul de a pune capăt acestei escamotări dăunătoare a adevăratului conţinut revoluţionar al învăţăturilor lui Lenin.
Troţki expune cum pentru Lenin a fost întotdeauna clar că revoluţia rusă, chiar înainte de venirea socialismului în Occident, trecând prin faza tranzitorie a dictaturii democratice, adică printr-o fază mic-burgheză, trebuia să ajungă la faza dictaturii integrale comuniste. Cei de dreapta, preconizând un guvern de coaliţie muncitorească şi dezavuând lupta insurecţională, arătau că îşi însuşesc poziţia menşevică, potrivit căreia Rusia, chiar eliberată de ţarism, trebuia să aştepte ca revoluţia socialistă să triumfe în celelalte ţări înainte de a depăşi şi formele democraţiei burgheze. Prefaţa lui Troţki înfierează energic această eroare, cu adevărat caracteristică antileninismului.
Aceste probleme au fost dezbătute cu energie de partid în conferinţa din aprilie 1917. De atunci Lenin nu încetează să reafirme cu putere ideea preluării puterii. El combate iluzia parlamentaristă, numeşte mai târziu ruşinoasă decizia partidului de a participa la Preparlament, adunare democratică provizorie convocată în aşteptarea alegerii Constituantei. Încă din iulie el, deşi urmăreşte cu maximă atenţie evoluţia orientării maselor şi ştie să-şi impună o perioadă de aşteptare după tatonarea şi recunoaşterea insurecţiei eşuate din acea lună, îi pune pe tovarăşi în gardă împotriva aceloraşi iluzii ale legalităţii sovietice. Adică el spune că nu trebuie să ne legăm mâinile amânând lupta, nu doar până la convocarea Constituantei, ci şi până la cea a Congresului al II-lea al Sovietelor şi la deciziile majorităţii acestora, care va mai putea rămâne în mâna oportuniştilor după ce ora de a răsturna prin arme guvernul democratic va fi sunat deja. Se ştie că el a spus la un moment dat că ar fi dus partidul la putere chiar şi fără Soviete: atât de mult încât unii dintre cei de dreapta l-au numit blanquist pentru aceasta. Iar Troţki (pe care ar vrea să mizeze imbecilii campioni ai democraţiei împotriva tezei dictatoriale bolşevice) îi avertizează încă o dată pe tovarăşii europeni că nici din Soviete nu trebuie să ne facem un fetiş majoritar: marele nostru alegător este puşca din mâinile muncitorului insurgent, care nu se gândeşte să depună buletine de vot, ci să lovească inamicul. Aceasta nu exclude conceptul leninist privind necesitatea de a avea masele cu noi şi imposibilitatea de a înlocui acţiunea revoluţionară a acestora cu aceea a unui pumn de oameni hotărâţi. Dar, odată ce avem masele, şi aici este argumentul în discuţie, este nevoie de un partid sau de un Stat-Major care să nu interpună între ele şi luptă diversiuni şi tergiversări. Putem aştepta masele, şi trebuie să o facem, dar partidul nu va putea, sub pedeapsa înfrângerii, să se lase aşteptat de ele: iată un mod de a formula groaznica problemă care, burghezia mondială fiind încă în picioare în mijlocul crizei sale, apasă asupra noastră a tuturor.
Pe 10 octombrie 1917 Comitetul Central al partidului bolşevic hotărăşte insurecţia. Lenin a învins.
Dar decizia nu este unanimă. Dizidenţii adresează a doua zi principalelor organizaţii ale partidului o scrisoare, Despre momentul actual, care stigmatizează hotărârea majorităţii, declară imposibilă insurecţia şi sigură înfrângerea. Iar pe 18 octombrie ai noştri scriu din nou împotriva deciziei partidului. Dar pe 25 octombrie insurecţia a învins şi guvernul sovietic se instalează la Petrograd. Iar pe 4 noiembrie, după victorie, dizidenţii faţă de Lenin îşi dau demisia din Comitetul Central pentru a fi liberi să se adreseze partidului în susţinerea tezei lor: nu trebuie ca, aşa cum susţine Lenin, să se constituie un guvern de partid, ci să se folosească puterea cucerită pentru a forma un cabinet cu toate partidele sovietice, adică menşevicii şi social-revoluţionarii de dreapta reprezentaţi în Soviete. Trebuie de asemenea convocată Constituanta şi lăsată să funcţioneze: chiar şi în Comitetul Central este avansată această teză, până când prevalează din nou linia lui Lenin, iar Constituanta este împrăştiată de gărzile roşii.
Istoria dizidenţei, dacă vreţi, este scurtă. Tovarăşii în cauză şi-au recunoscut eroarea. Acest lucru este foarte adevărat şi nu este vorba nicidecum de a-i eticheta pe acei tovarăşi. Dar faptul că şi-au recunoscut eroarea în faţa revoluţiei victorioase şi în curs de consolidare era un lucru inevitabil, sub pedeapsa de a trece direct în rândul contrarevoluţionarilor. Rămâne problema care reiese în toată gravitatea ei din simpla observaţie: dacă Lenin ar fi rămas în minoritate în Comitetul Central şi insurecţia ar fi eşuat din cauza neîncrederii aruncate preventiv asupra ei de o parte dintre conducătorii săi, aceştia ar fi vorbit în termenii în care vorbesc tovarăşii responsabili cu conducerea partidului german în timpul crizei din Octombrie '23. Ceea ce Lenin a preîntâmpinat în Rusia, Internaţionala nu a putut preîntâmpina în Germania. În aceste condiţii, Internaţionala, dacă doreşte într-adevăr să trăiască în tradiţia lui Lenin, trebuie să facă în aşa fel încât să nu se mai afle în această situaţie pe viitor: istoria nu este generoasă cu ocaziile revoluţionare, iar trecerea acestora lasă un siaj dureros pe care cu toţii îl cunoaştem şi îl suferim.
Tovarăşii vor trebui să ia în considerare că conţinutul dezbaterii nu se reduce doar la atât, dacă se referă la motivele pentru care Troţki a fost blamat în moţiunea publicată şi la argumentele polemicii, aşa cum le repetă rezumându-le autorul articolelor semnate A. P. În ce-l priveşte pe tovarăşul Troţki, problemele ridicate se reduc la ceea ce am expus: dar este adevărat că din cealaltă parte s-a răspuns supunând unui proces întreaga activitate politică desfăşurată de tovarăşul Troţki de-a lungul vieţii sale. S-a vorbit despre un troţkism care, contrapunându-se leninismului, se desfăşoară din 1903 până astăzi pe o linie continuă şi se prezintă întotdeauna ca o luptă de la dreapta împotriva directivelor partidului bolşevic. În acest mod s-a înăsprit şi s-a agravat dizidenţa, dar mai ales s-a deviat discuţia eludând problema vitală pusă de Troţki în termenii pe care i-am înfăţişat.
Voi aminti doar pe scurt acuzaţiile scoase la iveală împotriva lui Troţki dintr-un teren străin de cel în care rămâne prefaţa sa.
Un troţkism a existat într-adevăr din 1903 până în 1917, şi era o atitudine de centrism şi de conciliatorism între menşevici şi bolşevici, destul de confuză şi incertă teoretic, oscilând practic de la dreapta la stânga şi combătută pe bună dreptate de Lenin fără prea multe menajamente, aşa cum obişnuia Lenin cu adversarii săi de idei. În niciuna dintre scrierile sale din 1917 încoace, adică de la data intrării sale în partidul bolşevic, Troţki nu îşi revendică opiniile de atunci. El le recunoaşte drept eronate: în ultima sa scrisoare către Comitetul Central el spune că „consideră troţkismul o tendinţă dispărută de multă vreme“. Este acuzat că ar fi vorbit doar despre „erori de organizare“. Dar ruptura lui Troţki de antileninismul său trecut nu trebuie căutată într-un act legal de abjurare din partea sa, ci în operele şi scrierile sale de după 1917, care îl fac incontestabil în faţa istoriei al doilea dintre bolşevici. În prefaţă, Troţki ţine să demonstreze acordul său deplin cu Lenin înainte de Octombrie şi în Octombrie: dar se referă explicit la perioada ulterioară revoluţiei din Februarie şi observă că, chiar înainte de a sosi în Rusia, în articole scrise în America, a exprimat opinii convergente cu cele ale lui Lenin din scrisorile din Elveţia; prin aceasta nici nu visează să ascundă că el a fost cel care, în faţa învăţămintelor istoriei, trecea pe terenul lui Lenin pe care anterior îl combatuse pe nedrept.
Troţki discută cu dreptul şi de pe poziţia unui membru al partidului bolşevic care reproşează dreptei partidului său o conduită ce poartă amprenta erorilor menşevice în perioada revoluţiei. Faptul de a fi fost, în perioada anterioară revoluţiei şi luptei supreme, departe de astfel de erori şi alături de Lenin, la şcoala sa preţioasă, le dădea locotenenţilor acestuia doar datorii mai mari de a susţine în mod valabil acţiunea, fără a aluneca pe erorile de dreapta.
De aceea, a-i atribui lui Troţki teza privind imposibilitatea revoluţiei proletare în Rusia înaintea altor ţări — teză pe care prefaţa la 1917 o critică dimpotrivă ca fiind cea care a determinat eroarea celor de dreapta — înseamnă a răsturna termenii adevăraţi ai dezbaterii şi a profita de o informare unilaterală.
Admiţând că ar exista un nou troţkism — ceea ce nu este cazul —, niciun pod nu l-ar putea lega de cel vechi. Noul troţkism în orice caz s-ar afla la stânga, în timp ce cel vechi era la dreapta. Iar între cele două se plasează o perioadă de magnifică activitate comunistă a lui Troţki, recunoscută incontestabil de toţi ceilalţi colaboratori ai lui Lenin împotriva oportuniştilor social-democraţi ca fiind riguros bolşevică. Unde este mai bine sprijinită polemica lui Lenin împotriva oportuniştilor social-democraţi decât în scrierile lui Troţki, citând dintre toate Terorism şi comunism? În toate congresele Partidului rus, ale Sovietelor, ale Internaţionalei, Troţki a prezentat rapoarte şi discursuri care definesc în mod fundamental politica comunismului din ultimii ani şi care nu s-au contrapus niciodată celor ale lui Lenin în chestiuni centrale: niciodată cu desăvârşire dacă vorbim despre Congresele internaţionale, ale căror manifeste oficiale le-a redactat întotdeauna Troţki, în care a împărţit pas cu pas cu Lenin polemica şi opera de consolidare a noii Internaţionale, eliminând reziduurile ei oportuniste. Niciun alt interpret al lui Lenin nu atinge în această perioadă soliditatea de concepţie a lui Troţki asupra temelor fundamentale ale doctrinei şi politicii revoluţionare, în timp ce el se află la egalitate cu maestrul în eficacitatea sculpturală a expunerii şi prezentării acelor postulate în discuţie şi în propagandă.
Nu vreau nici măcar să vorbesc despre rolul jucat de Troţki drept conducător la lupta revoluţionară şi la apărarea politică şi militară a revoluţiei, pentru că nu am nici necesitatea, nici intenţia de a face apologia lui Troţki: dar cred că acest trecut se poate cel puţin invoca pentru a scoate în evidenţă nedreptatea exhumării vechii judecăţi a lui Lenin privind dragostea lui Troţki pentru fraza revoluţionară şi de stânga, insinuare pe care este bine să o rezervăm celor care au arătat că ştiu să vadă revoluţiile doar de la distanţă, şi poate multor ultrabolşevici din Occident.
Se spune că Troţki a reprezentat în precedenta discuţie cu partidul elementele mic-burgheze. Nu este posibil să ne ocupăm aici de întregul conţinut al acelei discuţii, dar nu trebuie uitat: în primul rând, că în privinţa părţii referitoare la politica economică a republicii, majoritatea partidului şi Comitetul Central şi-au însuşit propunerile opoziţiei şi ale lui Troţki; în al doilea rând, că opoziţia avea o compoziţie eterogenă şi, aşa cum cu siguranţă nu i s-ar putea pune în cârcă lui Troţki opiniile lui Radek asupra chestiunii germane, tot aşa este inexact să i se atribuie cele ale lui Krasin şi ale altora în favoarea unor concesii mai mari acordate capitalului străin; în al treilea rând, că în chestiunea organizării interne şi de partid Troţki nu susţinea fracţionismul sistematic şi descentralizarea, ci un concept marxist, iar nu mecanic şi sufocant, al disciplinei: necesitatea de a vedea mai clar în această gravă chestiune devine pe zi ce trece tot mai presantă. Aceasta ar cere însă o tratare specială. Dar acuzaţia de exponent al tendinţelor mic-burgheze se prăbuşeşte în faţa celeilalte că Troţki subevaluează rolul ţărănimii în revoluţie faţă de cel al proletariatului industrial — alt pivot gratuit al polemicii —, pe când în teza agrară a lui Lenin Troţki este un adept şi un ilustrator foarte fidel (iar în această materie Lenin însuşi nu împiedica să se spună că fura programul de la social-revoluţionari). Toate aceste încercări de a-i împrumuta lui Troţki trăsături antibolşevice nu ne conving deloc.
Troţki s-a aflat în dezacord cu Lenin, după revoluţie, în chestiunea păcii de la Brest-Litovsk şi în cea a sindicalismului de stat. Sunt chestiuni desigur importante, dar care nu-i fac să fie clasificaţi ca antileninişti pe alţi lideri care au fost atunci în tendinţa lui Troţki. Pe erori parţiale de acest gen nu se poate sprijini construcţia complexă care vrea să facă din Troţki antihristul nostru, prin incursiuni de citate şi observaţii în care cronologia şi logica se duc de râpă.
Se spune de asemenea că Troţki s-ar afla în dezacord cu Internaţionala în evaluarea situaţiei mondiale, pe care o consideră cu pesimism, şi că faptele au dezminţit previziunea sa privind faza democratic-pacifistă. Cert este că lui i s-a încredinţat redactarea unui manifest al Congresului al V-lea tocmai pe acest subiect şi că acesta a fost adoptat cu modificări neînsemnate. Troţki vorbeşte despre faza pacifistă ca despre un pericol împotriva căruia comuniştii trebuie să reacţioneze subliniind, în perioadele democratice, inevitabilitatea deznodământului în război civil şi a dilemei dintre cele două dictaturi opuse. Cât despre pesimism, el dimpotrivă denunţă şi critică pesimismul altora, afirmând că, aşa cum spunea Lenin în Octombrie, când se pierde momentul favorabil luptei insurecţionale urmează o perioadă nefavorabilă: situaţia din Germania a confirmat chiar prea mult o astfel de evaluare. Schema lui Troţki privind situaţia mondială nu se limitează la a vedea instalat pretutindeni un guvern burghez de stânga, ci este o analiză profundă a forţelor în joc în lumea capitalistă de care în substanţă nu s-a îndepărtat nicio declaraţie a Internaţionalei şi care se bazează pe teza fundamentală a caracterului de nedepăşit al crizei capitaliste contemporane.
Elementele antibolşevice l-ar susţine pe Troţki. Fireşte, ele trebuie să se desfete cu afirmaţia oficială că unul dintre marii noştri conducători a aruncat peste bord pilonii politicii noastre, este împotriva dictaturii, vrea replierea pe forme mic-burgheze şi aşa mai departe. Dar deja unele ziare burgheze au clarificat că nu este nimic de sperat, că Troţki mai mult decât oricare altul este împotriva democraţiei şi pentru violenţa implacabilă a revoluţiei asupra duşmanilor ei. Dacă burghezii şi social-trădătorii speră într-adevăr într-o revizuire a leninismului sau a comunismului făcută de Troţki în direcţia lor, se înşală amarnic. Doar tăcerea şi inacţiunea lui Troţki vor putea permite o oarecare viaţă acestei legende şi acestei speculaţii a inamicilor noştri. De exemplu, prefaţa despre care se discută a fost, este adevărat, publicată de revista fascistă, dar redacţia, ajunsă la sfârşitul textului, s-a văzut nevoită să clarifice cu politeţe că, pentru Dumnezeu, nu trebuie să se creadă că opiniile ei sunt câtuşi de puţin paralele cu cele ale lui Troţki. Iar Avanti! te face pur şi simplu să râzi când îl elogiază pe Troţki tocmai în timp ce tipăreşte fragmentul în care, în susţinerea tezei sale, el citează şi cazul Italiei ca dovadă a falimentului revoluţionar din cauza insuficienţei partidelor, referindu-se deci tocmai la partidul mamut socialist. Cei de dreapta germani acuzaţi de troţkism au început să ţipe că nu este adevărat, pentru că ei susţin exact opusul a ceea ce a scris el: imposibilitatea revoluţiei din Octombrie 1923 în Germania. Şi apoi, aceste solidarităţi discutabile din tabere opuse nu pot fi niciodată un argument pentru a stabili orientările noastre: experienţa ne-a învăţat deja acest lucru.
Troţki trebuie judecat după ceea ce spune şi scrie. Comuniştii nu trebuie să fie personalişti, iar în ziua în care Troţki ar trăda ar trebui ars pe rug fără menajamente. Dar trădarea nu trebuie să-i fie pusă în cârcă de intemperanţa adversarilor săi sau de poziţia lor privilegiată în dezbatere. Toate acuzaţiile privitoare la trecutul său cad prin simpla observaţie că au fost suscitate de prefaţa la 1917, care nu se referă câtuşi de puţin la acel trecut, în timp ce înainte o asemenea ofensivă nu fusese considerată necesară.
Polemica împotriva lui Troţki a lăsat în rândul muncitorilor un sentiment de mâhnire şi a adus pe buzele duşmanilor un zâmbet de triumf. Acum, noi vrem desigur ca prietenii şi duşmanii să ştie că, chiar şi fără şi împotriva lui Troţki, partidul proletar ar şti să trăiască şi să învingă. Dar atât timp cât rezultatele sunt cele la care duce astăzi dezbaterea, Troţki nu este un om care să fie abandonat inamicului. În declaraţiile sale, el nu a şters nicio linie din ceea ce a scris, iar acest lucru nu este împotriva disciplinei bolşevice, dar a declarat de asemenea că nu a vrut să-şi formeze o bază politică personală şi fracţionistă şi că este mai devotat ca oricând partidului. Nu se putea aştepta altceva de la un om care este printre cei mai demni de a sta în fruntea partidului revoluţionar. Dar chiar şi dincolo de senzaţionala chestiune a personalităţii sale, problemele ridicate de el rămân: şi nu trebuie eludate, ci înfruntate.