|
|
|
Scris: 1947 |
|
|
Paralel cu desfăşurarea în timp a modului de producţie capitalist, trebuie considerată aceea a formelor puterii politice a clasei burgheze.
După cum spune Engels, două sunt marile descoperiri care stau la baza comunismului ştiinţific, şi ele i se datorează lui Marx. Prima constă în identificarea legii plusvalorii, potrivit căreia acumularea capitalului se clădeşte pe extorcarea continuă a unei părţi din forţa de muncă proletară. A doua este teoria materialismului istoric, potrivit căreia termenii relaţiilor economice şi de producţie furnizează cauza şi dau explicaţia evenimentelor politice şi a întregii suprastructuri de opinii şi ideologii proprii diferitelor epoci şi diferitelor tipuri de societate.
Fondatorii noii metode teoretice nu apar aşadar în haina mesianică de puri ideologi revelatori de noi principii, meniţi să lumineze şi să antreneze mulţimile; ei sunt, dimpotrivă, cercetători ştiinţifici ai datelor oferite de istoria trecută şi de structura reală a societăţii prezente care, străduindu-se să se elibereze în această cercetare de toate influenţele obscurantiste ale prejudecăţilor vremurilor trecute, caută să fundamenteze un sistem de legi ştiinţifice capabile să reprezinte şi să explice adecvat evoluţia istorică şi, în sensul ştiinţific şi nu mistic al cuvântului, să prevadă marile linii ale dezvoltărilor viitoare.
În timp ce clasa burgheză îşi croia drum, într-o luptă de secole, în domeniul organizării productive şi al economiei şi căuta să smulgă claselor feudale şi teocratice poziţia lor de forţă în guvernarea Statului, reflexul acestei formidabile ciocniri de interese — ce se desfăşura într-un conflict deschis de forţe armate până la înfruntarea finală revoluţionară care a adus burghezia la putere — a fost deopotrivă o bătălie de idei şi teorii.
Vechile clase dominante îşi construiau suprastructura doctrinară pe principiile revelaţiei şi ale autorităţii, deoarece pe asemenea principii se puteau clădi temeinic un drept şi o cutumă socială care facilitau controlul maselor dominate de către o oligarhie de războinici, nobili şi preoţi. Izvorul adevărului era situat în vechi table imuabile, dictate de minţi şi puteri superioare raţiunii umane, ce constituiau norma convieţuirii colective, şi, mai îndeaproape, în texte vechi de învăţaţi şi maeştri, la care trebuie să se recurgă pentru a deduce din litera versetelor şi a pasajelor explicaţia fiecărei noi probleme a cunoaşterii şi a acţiunii umane.
Burghezia revoluţionară în ascensiune a avut drept armă critica adusă de gândirea filozofică modernă principiului de autoritate. Ea s-a lansat cu îndrăzneală în toate direcţiile pentru a arunca îndoiala asupra tuturor concepţiilor tradiţionale, a proclamat, împotriva dominaţiei autorităţii, pe aceea a raţiunii umane; a subminat dogma religioasă pentru a putea submina eşafodajul statal feudal întemeiat pe monarhia de drept divin şi pe solidaritatea de clasă dintre nobilimea funciară şi ierarhiile ecleziastice.
A construit astfel un nou şi modern eşafodaj ideologic, pe care a vrut să-l prezinte ca fiind de o anvergură universală şi definitivă, drept triumf al adevărului împotriva minciunii obscurantismului religios şi absolutist. În realitate, acest nou eşafodaj ideologic, în lumina criticii marxiste, nu este decât o nouă construcţie care răspunde noilor relaţii de clasă şi noilor cerinţe ale clasei ajunse la putere.
În domeniul politic, burghezia a condus asaltul revoluţionar asupra puterii Statului şi s-a servit de ea pentru a sfărâma toate vechile cătuşe ale dezvoltării forţelor economice a căror expresie era.
Lupta s-a desfăşurat ca un război civil, un război de clasă, între garda albă a vechiului regim feudal şi falangele revoluţionare burgheze.
În aspectele clasice ale Revoluţiei Franceze, Starea a Treia era aceea care mai întâi îşi revendica partea în rânduielile publice, monopol până atunci al aristocraţiei şi al clerului, şi care foarte curând îşi propunea să excludă radical de la orice influenţă politică aceste clase reacţionare.
O nouă minoritate dominantă, aceea a patronilor de manufacturi şi fabrici şi a marilor comercianţi, se substituia vechilor minorităţi privilegiate. Dar în realitate acest aspect substanţial al tranziţiei nu era făţiş declarat de gânditorii şi de partidele noului regim; ba chiar ei înşişi nu îl înţelegeau, deşi acţionau în sensul presiunii irezistibile a noilor şi puternicelor interese de clasă.
Întreaga mişcare, aşa cum în lupta materială utiliza forţa maselor populaţiei alcătuite din neposedanţi şi din lucrători — Starea a Patra —, tot astfel, în formularea ideologică, se mândrea că se inspiră din principii corespunzătoare intereselor generale; şi încă o dată aceste principii nu erau interpretate şi prezentate ca forme tranzitorii suprapuse unei cotituri particulare a relaţiilor sociale, ci ca valori absolute şi universale ce guvernează devenirea omenirii. Superstiţia vechilor mitologii era luată în derâdere, dar, în numele îndoielii ştiinţifice, al liberei critici şi al raţiunii, era proclamată o nouă mitologie de concepte şi valori generale, iar declaraţiile revoluţionare ale burghezilor învingători vorbeau despre Drepturile omului şi ale cetăţeanului, proclamau venirea Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii ca moştenire a tuturor oamenilor.
Oricum, în această cotitură istorică, Starea a Patra, marea masă a lucrătorilor sacrificaţi, sub forme vechi şi noi, pentru bunăstarea păturilor privilegiate, nu putea nici să posede armele critice pentru a înţelege adevărata anvergură a tranziţiei, nici să ezite în a susţine burghezia revoluţionară în faza sa eroică de asalt împotriva poziţiilor trecutului.
În această fază, politica burgheză nu vede nicio contradicţie între revendicările sale filozofice ale libertăţii de opinie şi de acţiune politică pentru toţi şi lupta prin toate mijloacele dictaturii şi ale terorii împotriva revenirilor armate ale forţelor vechilor regimuri în războiul civil şi în agresiunile de peste graniţă. Burghezul sanculot ateu şi enciclopedist nu găseşte nicio contradicţie între Cruciada pentru noua Zeiţă Libertate şi folosirea sistematică a ghilotinei pentru a-i răpi inamicului său de clasă libertatea de a acţiona în apărarea vechilor sale privilegii. Proletariatul în ascensiune crede în promisiunea libertăţii pentru toţi, dar ajută burghezia ajunsă la putere în reprimarea nemiloasă a contrarevoluţionarilor.
Prima fază a dominaţiei politice burgheze constă aşadar în lupta revoluţionară armată pentru cucerirea puterii şi în exercitarea unei dictaturi de clasă pentru a stârpi toate rămăşiţele vechii orânduiri sociale şi a reprima orice tentativă de revanşă reacţionară.
Acestei prime faze a regimului politic burghez — în complexitatea aspectelor sale în diferitele ţări moderne şi în alternanţa zvârcolirilor reacţiunii absolutiste şi a noilor valuri revoluţionare ce sfârşesc prin a le înghiţi — îi urmează în general, în lumea modernă şi în ţările cu cea mai mare dezvoltare economică, un al doilea şi îndelungat stadiu, în care ororile şi excesele revoluţiei par trecute în umbră, iar noua clasă dominantă, instalată trainic la controlul politic al societăţii, reuşeşte să afişeze în cel mai bun mod pretinsa coerenţă a cârmuirii sale asupra lumii cu întregul arsenal metafizic al ideologismelor sale de libertate, de dreptate şi de egalitate.
În dreptul pur nu mai există caste separate, fiecare cetăţean se află faţă de Stat teoretic în aceeaşi relaţie cu toţi ceilalţi cetăţeni şi are aceeaşi facultate de a delega în organele sale reprezentanţii pe care îi preferă şi care îi reflectă opiniile, precum şi interesele.
Sistemul parlamentar al democraţiei burgheze îşi trăieşte epoca de aur şi proclamă că, după fundamentala promulgare a egalităţii juridice şi politice, calea este deschisă — fără noi înfruntări revoluţionare şi fără a mai repeta tragedia terorii — spre orice evoluţie către o convieţuire tot mai bună a oamenilor într-o stare socială mai bună.
Critica proletară revoluţionară a demascat radical încă de acum câteva generaţii această gigantică minciună. Libertatea politică şi juridică corespunde, în evaluarea economică reală a relaţiilor, unei libertăţi de a-şi vinde propriile braţe şi propria muncă, ceea ce este în fapt o stare de feroce necesitate pentru majoritatea oamenilor, neprezentând nicio altă alternativă în afară de foame.
În politică, Statul nu este expresia voinţei majoritare a poporului, ci un comitet care administrează treburile obşteşti ale clasei burgheze dominante, iar mecanismul parlamentarist nu poate funcţiona decât în favoarea intereselor acesteia.
În filozofie, dominaţia raţiunii nu este decât o înşelăciune, căci libera folosire a creierului omenesc, smulsă, după cum se pare, de sub opreliştile excomunicărilor preotului şi de sub rigorile poliţiei absolutiste, nu este decât o iluzie atunci când este limitată mult mai nemilos de refuzul posibilităţii şi al libertăţii de a satisface cerinţele fiziologice materiale ce condiţionează întreaga dinamică a individului.
Potrivit abordărilor romantice ale literaturii burgheze din această perioadă arcadică, în fiecare sat exista un stingător — preotul — şi exista o lumină — învăţătorul; dar minciuna educaţionismului şi a culturalismului democratic constă în faptul că nu se poate aştepta de la om ca el mai întâi să-şi formeze o opinie liberă şi conştientă şi apoi să obţină posibilitatea de a-şi satisface interesele şi poftele; ba dimpotrivă, calea logică din punct de vedere ştiinţific este cea opusă, căci omul va trebui mai întâi să mănânce bine şi abia apoi va putea opina bine.
Pe lângă critica teoretică a revoluţionarilor proletari, faptele istoriei mai recente spulberă în limbul fantomelor trecutului acest eşafodaj ipocrit al ideologiei democratice. În timp ce înfruntările dintre clasele divizate în aceeaşi ţară de interese opuse nu au încetat niciodată, în ciuda tuturor panaceelor sistemului reprezentativ burghez, dezvoltarea noilor forme economice monopoliste ale capitalismului şi luptele pentru supremaţia colonială au aruncat popoarele în crize zguduitoare şi în masacre sângeroase ce le-au depăşit cu mult pe cele din epoca de înaintare revoluţionară a burgheziei.
Capitalismul nu doar că a avut o nevoie logică de violenţă armată pentru a deschide căile devenirii istorice, ci foloseşte şi produce violenţă în fiecare fază a dezvoltării sale.
Deoarece, pe măsură ce potenţialul producţiei industriale sporea, armatele muncii creşteau la număr, conştiinţa critică a proletariatului se cristaliza şi organizaţiile sale se întăreau, clasa burgheză dominantă, paralel cu transformarea practicii sale economice din liber-schimbistă în intervenţionistă, are necesitatea de a abandona metoda sa de aparentă toleranţă a ideilor şi a organizaţiilor politice pentru o metodă de guvernare autoritară şi totalitară; şi în aceasta constă sensul general al epocii actuale. Noua orientare a administrării burgheze a lumii se sprijină pe faptul de netăgăduit că toate activităţile umane, prin însuşi efectul progreselor ştiinţei şi tehnicii, evoluează de la autonomismul iniţiativelor izolate, propriu unor societăţi mai puţin moderne şi complexe, spre instituirea unor reţele tot mai dese de relaţii şi dependenţe în toate domeniile, care acoperă treptat lumea întreagă.
Iniţiativa privată şi-a săvârşit miracolele şi şi-a doborât recordurile, de la îndrăznelile primilor navigatori până la întreprinderile temerare şi feroce ale colonizatorilor celor mai îndepărtate zone ale lumii. Dar acum ea cedează pasul în faţa predominanţei formidabilelor împletiri de activităţi coordonate, în producţia mărfurilor, în distribuţia lor, în gestiunea serviciilor colective, în cercetarea ştiinţifică din toate domeniile.
Nu este de conceput o autonomie a iniţiativelor în societatea care dispune de navigaţia aeriană, de radiocomunicaţii, de cinema, de televiziune — toate invenţii cu aplicare exclusiv socială.
Prin urmare, şi politica de guvernare a clasei dominante, de câteva decenii încoace şi într-un ritm tot mai hotărât, evoluează spre forme de control strict, de conducere unitară, de eşafodaj ierarhic puternic centralizat.
Acest stadiu şi această formă politică modernă, suprastructură ce se naşte din fenomenul economic monopolist şi imperialist prevăzut de Lenin încă din 1916 prin afirmaţia că formele politice ale celei mai recente faze capitaliste nu pot fi decât de tiranie şi oprimare, această fază care tinde să înlocuiască în mod generalizat în lumea modernă pe aceea a liberalismului democratic clasic, nu este altceva decât fascismul.
O enormă eroare ştiinţifică şi istorică este confundarea acestei apariţii a unei noi forme politice impuse de vremuri — consecinţă şi condiţie inevitabilă a supravieţuirii sistemului capitalist de opresiune în faţa eroziunii contradicţiilor sale interne — cu o revenire reacţionară a forţelor sociale ale claselor feudale, care ar ameninţa să înlocuiască formele democratice burgheze cu o restaurare a despotismelor din ancien régime; în timp ce burghezia a scos din luptă şi a nimicit încă de secole, în cea mai mare parte a lumii, aceste forţe sociale feudale.
Oricine resimte câtuşi de puţin efectul unei asemenea interpretări şi îi urmează câtuşi de puţin sugestiile şi preocupările este în afara câmpului şi a politicii comuniste.
Noua formă prin care capitalismul burghez va administra lumea, dacă şi până când nu îl va mătura revoluţia proletariatului, îşi face apariţia printr-un proces ce nu trebuie descifrat prin metodele banale şi scolastice ale criticului filistin.
Din perspectivă marxistă nu s-a ţinut niciodată seama de obiecţia că cel dintâi exemplu de putere proletară ar fi trebuit să fie dat de o ţară industrială avansată, şi nu de Rusia ţaristă şi feudală, întrucât succesiunea ciclurilor de clasă este un fapt internaţional şi un joc de forţe la scară mondială, ce se manifestă local acolo unde converg condiţiile istorice favorabile (război, înfrângere, supravieţuire excesivă a unor regimuri decrepite, bună organizare a partidului revoluţionar etc.).
Cu atât mai puţin trebuie să mire faptul că manifestările tranziţiei de la liberalism la fascism pot prezenta dialectic la diferitele popoare succesiunile cele mai variate, de vreme ce este vorba despre o tranziţie mai puţin radicală, în care nu clasa dominantă se schimbă, ci doar forma dominaţiei sale.
Fascismul poate fi aşadar definit din punct de vedere economic ca o încercare de autocontrol şi de autolimitare a capitalismului, tinzând să frâneze într-o disciplină centralizată vârfurile cele mai alarmante ale fenomenelor economice care duc la agravarea de nevindecat a contradicţiilor sistemului.
Din punct de vedere social, poate fi definit drept încercarea din partea burgheziei — născută cu filozofia şi psihologia autonomismului şi individualismului absolut — de a-şi da o conştiinţă colectivă de clasă şi de a opune propriile dispozitive şi cadre politice şi militare forţelor de clasă conturate ameninţător în rândul clasei proletare.
Din punct de vedere politic, fascismul constituie stadiul în care clasa dominantă denunţă ca inutile schemele toleranţei liberale, proclamă metoda guvernării unui singur partid şi lichidează vechile ierarhii de slujitori ai capitalului prea cangrenaţi în folosirea metodelor înşelăciunii democratice.
Din punct de vedere ideologic, în sfârşit, fascismul (şi prin aceasta dezvăluie nu doar că nu este o revoluţie, ci nici măcar o resursă istorică universală sigură a contrarevoluţiei burgheze) nu renunţă, fiindcă nu o poate face, la a flutura o mitologie de valori universale şi, deşi le-a răsturnat dialectic, îşi însuşeşte postulatele liberale ale colaborării dintre clase, vorbeşte despre naţiune şi nu despre clasă, proclamă echivalenţa juridică a indivizilor, îşi prezintă mereu propriul eşafodaj statal ca sprijinindu-se pe întreaga colectivitate socială.
Punctele de sprijin ale noii mitologii burgheze nu vor mai fi Libertatea, Egalitatea, ci vor fi Naţiunea, Patria, Rasa, Statul însuşi aproape zeificat.
La orice impas teoretic şi filozofic vor servi aceleaşi resurse prin care filistinul burghez căuta să scape de demascarea realistă şi ştiinţifică a aparatului său ideologic: insuprimabilele valori supraomeneşti ale spiritului, fie că este considerat sădit în mintea omului, fie că emană dintr-o divinitate mereu binevoitoare faţă de reţetele fariseice ale tuturor paraziţilor şi ale tuturor asupritorilor.
Oricum, în economie prin monopolism şi prin capitalism de stat, pe plan social prin asaltul făţiş al gărzilor albe împotriva structurilor de clasă ale proletariatului revoluţionar, pe plan politic prin suprimarea mai mult sau mai puţin accelerată a haitei bufoneşti a partidelor multiple şi a scribilor multicolori ai mediului parlamentarist, pe plan ideologic prin folosirea întregului bagaj înşelător al pretinselor idei universale şi al investiturilor cu misiuni supreme — capitalismul va trece pretutindeni prin această fază, ştiind că se află în alternativa fie de a risipi şi împiedica înaintarea clasei revoluţionare, fie de a se prăbuşi în catastrofa finală.
O primă manifestare istorică a acestei a treia faze burgheze a putut avea loc în Italia, desigur nu datorită unor trăsături particulare de dezvoltare a capitalismului italian, ci prin convergenţa unor condiţii ale istoriei internaţionale ce au influenţat evoluţiile italiene: război câştigat, dar cu consecinţe egale cu cele ale unei înfrângeri, criză economică datorată densităţii ridicate a populaţiei şi lipsei pieţelor de desfacere pentru mărfuri şi pentru forţă de muncă, avânt înainte orientat spre o politică autonomă şi extremistă a claselor exploatate, instabilitate istorică relativă a aparatului de stat etc.
O manifestare de o cu totul altă anvergură a avut loc în Germania, unde capitalismul, pe urzeala unei puternice structuri productive ieşite intacte din războiul pierdut, a încercat să ardă etapele pentru a se ridica la nivelul capitalismelor rivale, când acestea l-au strâns într-un cerc de oţel în interiorul căruia presiunea forţelor sociale antagoniste a atins cote paroxistice; unde se pusese în modul cel mai inexorabil dilema istorică arătată lumii de Lenin în 1919: organizarea mondială a economiei de către capitalism sau de către muncă — dictatură nemiloasă a burgheziei sau dictatură a proletariatului.
Aşa cum Lenin a stabilit, în diagnoza economică, că este un reacţionar cel ce se amăgeşte că capitalismul monopolist şi etatist ar putea regresa la capitalismul liber-schimbist al primelor forme clasice, tot astfel trebuie spus limpede astăzi că este în egală măsură reacţionar cel ce aleargă după mirajul unei reafirmări a metodei politice liberal-democratice opuse celei a dictaturii fasciste, prin care, la un anumit punct al evoluţiei, forţele burgheze zdrobesc printr-o tactică frontală organizaţiile autonome de clasă ale proletariatului.
Doctrina partidului proletar trebuie să pună drept pivot al său condamnarea tezei că, în faţa fazei politice fasciste a dominaţiei burgheze, ar trebui lansată lozinca revenirii la sistemul parlamentar democratic de guvernare, în timp ce, dimpotrivă, perspectiva revoluţionară este ca faza totalitară burgheză să-şi epuizeze rapid sarcina şi să cedeze în faţa izbucnirii revoluţionare a clasei muncitoare, iar aceasta, departe de a vărsa lacrimi asupra sfârşitului fără leac al mincinoaselor libertăţi burgheze, să treacă la a zdrobi cu forţa sa Libertatea de a poseda, de a asupri şi de a exploata — stindard al lumii burgheze de la prima sa ivire eroică în flăcările revoluţiei antifeudale, la devenirea sa în faza pacifistă a toleranţei liberale şi până la dezvăluirea sa nemiloasă în bătălia finală pentru apărarea instituţiilor, a privilegiului şi a exploatării patronale.
Războiul în curs a fost pierdut de fascişti, dar câştigat de fascism. În ciuda folosirii la scară extrem de vastă a şarlataniei democratice, lumea capitalistă — salvând, chiar şi în această criză cumplită, integritatea şi continuitatea istorică a celor mai puternice unităţi statale ale sale — va realiza un nou şi grandios efort pentru a domina forţele care o ameninţă şi va pune în aplicare un sistem tot mai strâns de control al proceselor economice şi de paralizare a autonomiei oricărei mişcări sociale şi politice ce ameninţă să tulbure ordinea stabilită. Aşa cum învingătorii legitimişti ai lui Napoleon au fost nevoiţi să moştenească eşafodajul social şi juridic al noului regim francez, învingătorii fasciştilor şi ai naziştilor, într-un proces mai mult sau mai puţin scurt şi mai mult sau mai puţin clar, vor recunoaşte prin actele lor, deşi o neagă prin goalele proclamaţii ideologice, necesitatea de a administra lumea, teribil de răvăşită de cel de-al doilea război imperialist, prin metodele autoritare şi totalitare ce au cunoscut prima experimentare în Statele învinse.
Acest adevăr fundamental, mai degrabă decât să fie rezultatul unor analize critice dificile şi aparent paradoxale, se manifestă în fiecare zi tot mai mult în activitatea de organizare pentru controlul economic, social şi politic al lumii.
Burghezia, odinioară individualistă, naţională, liber-schimbistă, izolaţionistă, îşi ţine congresele mondiale şi, aşa cum Sfânta Alianţă a încercat să oprească revoluţia burgheză printr-o Internaţională a absolutismului, tot astfel astăzi lumea capitalistă încearcă să-şi întemeieze propria Internaţională, care nu va putea fi decât centralistă şi totalitară.
Va izbândi oare aceasta în sarcina sa istorică esenţială care, sub lozinca reprimării unei renaşteri a fascismului, este în schimb, în fapt şi tot mai vădit aceea de a reprima şi a sfărâma forţa revoluţionară a Internaţionalei proletariatului?