|
|
|
Scris: 1952 |
|
|
În continuarea lucrării „Elemente de economie marxistă“, ilustrare şi comentariu la Cartea I a „Capitalului“, am publicat o notă — „Despre metoda dialectică“ — care se dorea a fi trecerea spre o nouă serie, menită să expună ceea ce se poate numi „latura filozofică a marxismului“.
Marxismul pune problema filozofiei într-un mod original şi în acest sens refuză să fie aliniat printre diferitele filozofii ce pot fi inventariate istoric sau, şi mai rău, sistematic. Nu vom spune, prin urmare, că există o filozofie marxistă, dar nici nu vom spune că marxismul nu este o filozofie sau că marxismul nu are o filozofie. Aceasta ar da naştere unui echivoc şi unui pericol extrem de grav: acela de a crede că marxismul s-ar situa pe un teren „străin“ de cel pe care filozofii şi l-au arogat de milenii. Şi s-ar putea deduce de aici, printr-o gravă deviere, că militantul marxist rămâne liber, odată acceptate anumite directive de acţiune politică şi socială şi „mărturisite“ anumite teorii economice şi istorice, să se declare în favoarea uneia dintre multele filozofii: realism sau idealism, materialism sau spiritualism, monism sau dualism, sau cum doriţi.
Or, marxismul exclude toate filozofiile cunoscute istoric într-un mod diferit de cel în care fiecare filozofie le condamnă pe celelalte şi, prin urmare, cel puţin pe plan distructiv, are o poziţie caracteristică în materie de filozofie.
Un exemplu nicidecum uitat al acestei poziţii mulţi dintre noi şi-l amintesc în declaraţia lui Gramsci la Congresul de la Lyon din 1926. Deşi era vorba despre tactica de partid, în vasta dezbatere el a fost determinat să spună: recunosc Stângii că i-am asimilat şi împărtăşit în sfârşit teza conform căreia aderarea la comunismul marxist nu înseamnă doar aderarea la o doctrină economică şi istorică şi la o acţiune politică, ci implică o viziune bine definită şi distinctă de toate celelalte asupra întregului sistem al universului, chiar şi material.
În timp ce, prin urmare, Gramsci înţelegea că oricine trece sub drapelul marxist trebuie să-şi lege termenii gândirii sale ştiinţifice şi filozofice şi să arunce peste bord în mod hotărât tot ceea ce provine, fie şi printr-un serios efort de studiu, din izvoare neclasiste şi nemarxiste, epigonii săi postumi au alunecat (de atunci) în fiecare zi tot mai mult spre cea mai eclectică toleranţă faţă de nenumărate poziţii ideologice, sceptice şi confesionale, necredincioase şi mistice, individualiste şi statolatre, reflectând în inconsistenţa lor şi în dispreţul ostentativ faţă de principii manifestările actuale de delăsare ideologică şi teoretică ale lumii burgheze, căreia nu-i opun altceva decât o mustrare ambulantă că şi-ar fi încălcat propriile sale tradiţii înţelepte şi table instituţionale, când ici, când colo, când într-o parte, când într-alta.
În acea primă notă, credincioşi metodei de a nu readuce în discuţie aceste vaste chestiuni cu pretenţia unor noi scheme şi a unor sistematizări originale, aşa cum ne raportam, fireşte, la pasaje cruciale din operele lui Marx şi ale lui Engels, am dorit să alegem, pentru claritatea noastră şi a celorlalţi, un punct de reper potrivnic, dacă vreţi o direcţie de tragere — este vorba tocmai de a sublinia dezacordul şi dezgustul faţă de uşuraticii aruncători de pietre în porumbar şi, dacă vreţi, faţă de cei ce închid porumbeii în cuşcă în arsenalul de muniţii — şi am găsit acest punct de reper în Croce, în calitatea sa de expozitor ordonat şi consecvent în a bate propriile sale cuie, vârf la vârf cu ale noastre, dintotdeauna, se înţelege, cu meritul corespunzător de a nu fi deviat.
Pasajul din Croce era acesta:
„Dialectica are loc exclusiv în relaţia dintre categoriile spiritului şi este menită să rezolve străvechiul şi asprul dualism, ce părea aproape disperat, dintre valoare şi nonvaloare, dintre adevărat şi fals, dintre bine şi rău, dintre pozitiv şi negativ, dintre fiinţă şi nefiinţă“.
Noi am replicat în schimb că pentru marxişti dialectica are loc în reprezentările prin care procesele naturii se reflectă în creierul uman şi că acest mod de a se imprima, de a se reflecta, de a se reprezenta, de a se lăsa descris sau „povestit“ este tratat de noi ca oricare alt grup de relaţii dintre procese materiale: să zicem, între chimismul îngrăşământului şi fiziologia celulei vegetale.
Prăpastia se cască între cele două concepţii. Pentru Croce, nu doar că este pur ocazională şi secundară orice descriere şi, cu atât mai mult, orice explicaţie pe care gândirea o dă naturii şi lumii, iar ştiinţa şi adevărul sunt într-un anumit fel rezultate ale ciocnirii gândirii cu ea însăşi, ale unei „partenogeneze a spiritului“, în al cărei cadru căutătorul, căutarea şi descoperirea sunt toate conţinute — pe când pentru marxişti (lăsând la o parte obişnuita formulare alunecoasă a existenţei în sine şi pentru sine a lumii şi a lucrurilor ca obiect al cunoaşterii, şi echivocul unei materii-fetiş împotriva unui spirit-fetiş), gândirea şi spiritul sunt ultimele apărute, cele mai slabe, cele mai şovăielnice, tocmai fiindcă sunt cele mai elaborate şi complexe, cele mai coruptibile şi mai evanescente. În anevoiosul proces al vieţii speciei, al istoriei, al ştiinţei, al luptelor pentru a se organiza împotriva naturii înconjurătoare, oamenii ajung să pună la punct, pe căi foarte lungi, structuri şi angrenaje cu transmisii suficient de bune ale „realităţii fizice“, care au valoare de ştiinţă. Credem că afirmaţia „ştiinţa este posibilă“ este sigură şi că nu este condiţionată de căderea în extaz în faţa luminii de nepătruns ce s-ar aprinde, în anumite condiţii misterioase, în eul care gândeşte. Sau în euri? Nu s-a înţeles niciodată prea bine.
Deoarece în astfel de chestiuni este uşor să se facă o salată din limbajul şi din vocabularul folosit şi să se pună faţă în faţă algoritmi făuriţi din convenţii diferite şi de aceea incomparabili, acestea trebuie şi vor trebui reluate cu calm; ne vom raporta la câteva pasaje din Croce pentru a vedea, ca punct de plecare, trei puncte: cum vede el posibilitatea generală a ştiinţei în epoca actuală; cum îşi explică propriul criteriu; cum îl explică pe cel marxist şi în ce măsură acceptăm noi formularea pe care el o dă tezelor noastre pe care le respinge.
Deoarece nu suntem dintre aceia care cred că marxismul va fi salvat — în rafala aprigă pe care o abate asupra lui o întreagă lume duşmană — prin circularele unui centru organizat care vrea să monopolizeze ortodoxia teoretică şi care să reuşească (din ce în ce mai puţin) să găsească ecou într-o vastă organizaţie (este nevoie şi de aceasta pentru o ştiinţă de clasă, de neconceput pentru Croce, dar numai aceasta nu valorează nimic), trebuie să recunoaştem că pericolul cel mai mare rezidă în negarea modernă a validităţii rezultatelor ştiinţifice la care se pretinde că a ajuns, după înaintări extrem de îndrăzneţe, teoria naturii, odată cu ultimele descoperiri. Această cucerire umple fireşte de bucurie lumea burgheză, iar raţiunile istorice şi de clasă sunt cu totul evidente pentru noi.
Pe Croce îl face să râdă ideea că ar putea exista o ştiinţă proletară. Dar este indiscutabil că, de-a lungul întregii bătălii revoluţionare liberale, de la care el nu încetează să se revendice, lupta dintre două partide armate s-a însoţit cu lupta dintre două filozofii, cea autoritară şi cea critică, în multiple aspecte literare şi naţionale, dar cu un unic dualism european şi mondial.
I-a plăcut burgheziei industriale să declare fără îndoială posibilă ştiinţa forţelor naturale în afara oricăror norme sociale sau religioase, şi a sfărâmat fără menajamente obstacolele. Nu i-a mai plăcut apoi ca, prin aceleaşi arme: îndoială, contestare a autorităţii, critică, inducţie, să se ajungă la pretenţia de a vedea clar nu doar în „scheletul“ naturii materiale, ci şi în cel al societăţii umane şi al istoriei.
Astăzi, fie şi numai pentru a amâna această a doua înfricoşătoare revoluţie filozofică, capitalismul dominant îşi retractează orgolioasa pretenţie de a cunoaşte osaturile şi dinamismele lumii fizice.
Benedetto Croce (care, în seriozitatea sa, aminteşte la fiecare pas că nu este un specialist în ştiinţele naturale, ceea ce în sine nu invalidează construcţia sa „aşezată pe cap“) se sprijină în mod firesc cu putere pe această achiziţie atât de larg admisă a „gândirii moderne“, pe o perioadă de aproape o jumătate de secol. Este mai bine să-l lăsăm pe el să o spună.
„Dacă sunt întrebat în ce constă marea achiziţie filozofică pe care epoca noastră a făcut-o, deşi fără să-şi dea seama prea bine, aş spune că este răsturnarea credinţelor pozitiviste, o revizuire a părerilor despre ele atât de radicală încât pare miraculoasă.
Ştiinţele naturale şi disciplinele matematice au cedat de bunăvoie filozofiei privilegiul adevărului, iar ele, cu resemnare sau chiar zâmbind, mărturisesc că noţiunile lor sunt concepte de comoditate şi de utilitate practică, care nu au nimic de-a face cu meditarea asupra adevărului. Un german a scris chiar că ştiinţele nu sunt nimic altceva decât un Kochbuch, o carte de bucate, oferită oamenilor pentru ca aceştia să se folosească de ea spre a produce numeroasele obiecte care le sunt utile în viaţă.
Nu voi repeta numele oamenilor de ştiinţă, nu mai puţin decât ale filozofilor, care au săvârşit această necesară convertire, de la Bergson şi Poincaré în Franţa până la Avenarius şi Mach în Germania. Se poate spune că opera împlinită a avut un caracter colectiv“.
Fireşte, în această premisă ne limităm la enunţuri şi nu trecem la critică şi la confutare. Pentru Croce este un fapt stabilit că ştiinţele au „făcut cesiunea caracterului lor cognitiv către filozofie“, astăzi, la data de 1952, şi ca rezultat al unei lupte de câteva decenii. În această privinţă, omul de rând poate rămâne perplex. Croce vede aşadar două domenii distincte: cel al filozofiei şi cel al ştiinţei.
Burghezul care îl preceda pe Croce cu un secol (la timpul potrivit vom vedea argumentul lui Croce că şi teoreticienii marxismului sunt burghezi; acesta nu ne preocupă prea mult, de vreme ce nobili şi chiar preoţi au fost teoreticienii criticismului burghez), burghezul, spuneam, din epoca clasică a revoluţiilor liberale antifeudale vedea, în felul său, ştiinţa pozitivă angajată în cucerirea progresivă a unui domeniu pe care îl smulgea prin glorioase descoperiri mai întâi religiei, iar apoi însăşi filozofiei teoretice. Această victorie, cel puţin pentru opinia comună, se datora forţei metodei experimentale în comparaţie atât cu cercetarea textelor învestite cu autoritate tradiţională, cât şi cu pura speculaţie a gânditorului. Preoţii şi filozofii se plimbaseră până atunci în lumea fantomelor şi a viselor; oamenii de ştiinţă moderni, în laboratoarele lor mai mult sau mai puţin legate de marile fabrici capitaliste, lucrau pe teren solid şi ajungeau în sfârşit să ne conducă la noţiunea indiscutabilă a adevărului.
Nu suntem deloc ostili condamnării întregii retorici de clasă şi a filistinismului care au fost clădite pe această zeificare a ştiinţei pozitive, în scopuri sociale şi pentru a evita ca puternicul instrument de investigaţie să acţioneze nu la ordinele patronului, ci la cele ale salariaţilor săi.
Aici este vorba de a vedea cum întrebuinţează Croce termenii în recucerirea acelui teren. Domeniul ştiinţei experimentale este umilit şi îndepărtat de cel al noţiunii de „adevăr“. Acel om de rând ar fi spus că preoţii şi filozofii se ospătau cu abstractul, fabricanţii şi oamenii de ştiinţă cu concretul. Practic, prin cuvântul abstract se înţelege ceva extras din palpabil şi evaluabil doar cu ochii minţii; prin concret, ceva ce se solidifică sub degetele noastre, ca apa îngheţată sau argila ce iese întărită din cuptor ori ipsosul care face priză. Englezii, aceşti empirişti nemiloşi, numesc concrete conglomeratul nostru de ciment, béton-ul francezilor.
Croce îşi păstrează pentru sine concretul (care cu adevărat am spune că este... cruce şi desfătare pentru toţi falşii marxişti care poartă cu ei marfă ascunsă de contrabandă filozofică) şi lasă abstractul pe seama mecanicilor, fizicienilor, chimiştilor şi aşa mai departe. Asupra problemelor biologice, gândirea sa precisă merită o cercetare ulterioară.
Empiric, care înseamnă experimental, este pentru Croce asociat cu abstractul. Pentru el poziţia este următoarea: o serie de verificări şi măsurători asupra naturii materiale, care duce la stabilirea unei legi ştiinţifice, nu este decât o construcţie gratuită prin care cercetătorul descrie, în felul său, natura într-un model abstract al său. Acum nu este cazul să mergem mai departe în privinţa pretinsei şi afirmatei caducităţi şi vacuităţi a „legilor“ pe care ştiinţa declară că le-a găsit şi le-a exprimat. Se înţelege că, de fiecare dată când o îngrămădire de date izolate este „cernută“ şi ordonată în legi sau formule, se ajunge la acele universalii, la acele generalizări pe care Croce le ia în derâdere la fiecare pas, şi, prin urmare, cine vrea să cuprindă ceea ce toate cazurile concrete au în comun iese în afara tuturor cazurilor concrete privite nu unul câte unul, şi astfel „abstrage“ din ele. Şi este firesc că, dacă nu vrem să abstragem, nu putem nici măcar să citim şi să scriem, iar Benedetto Croce va rămâne necunoscut pentru noi, sărmanii.
Nu este momentul să examinăm acest lucru: să ne limităm la un exemplu din odioasa „mecanică“. Legea mişcării uniform accelerate datează de la Galilei şi li se predă şcolarilor sub forma că spaţiile sunt proporţionale cu pătratele timpilor necesari parcurgerii lor. O astfel de mişcare, cu formula ei, este definită dacă facem trei determinări ale poziţiilor mobilului. Atunci, prin abstracţia sa, cel ce calculează ştie să prevadă o a patra poziţie. Acum admitem prea bine că, de când e lumea lume, fie că luăm un astru de o sută de ori mai greu decât Soarele sau un grăunte de praf, niciodată patru măsurători concrete nu s-au potrivit cu legea. Aşadar, mişcarea uniform accelerată a lui Galilei în concret, dacă vreţi, nu există. Dar că pe baza noţiunii sale nu s-ar fi mers pe un teren trainic şi nu s-ar fi făurit nu doar industrie şi tehnică, ci ştiinţă (şi filozofie! care l-ar lăsa buimăcit pe Aristotel), fără supărare pentru Croce, este o teză ce ar fi respinsă de Poincaré şi de Einstein.
Să fi fost oare toate acestea un joc inutil? Iar cartea de bucate se dovedeşte a fi un joc inutil, sau într-un fel sau altul condensează noţiuni fără de care nu se poate trăi şi, a fortiori, nu se poate filozofa? Acest lucru va trebui studiat mai temeinic. Noi nu facem altceva decât să-l prezentăm pe Croce ca un crainic oarecare, nimic mai mult.
Pentru el, aşadar, ştiinţa este un ansamblu de abstracţii şi de empirisme care nu duce la cunoaşterea adevărului. Totuşi, această cunoaştere este posibilă, însă nu îmbracă forma unui sistem de legi naturale. La ea se ajunge prin spirit şi în spirit, şi se prezintă ca posibilitatea de a formula judecăţi de valoare, etice, estetice. Mai bine să cităm câteva pasaje.
Croce exclude conceptul de cauză din chestiunile istorice.
„Conceptul de cauză este cu siguranţă nervul ştiinţelor naturale, care se mişcă în abstracţii, şi prin urmare opusul a ceea ce se cere pentru istorie, care stă în concret. Cu abstracţiile este posibil să te joci şi să atribui faptul unei cauze sau alteia; dar cu concretul ai de-a face cu conştiinţa, a cărei voce nu înşeală şi descoperă orice înşelăciune când este vorba de a-i convinge pe ceilalţi sau de a te convinge pe tine însuţi“.
Aşadar, reţeaua legilor cauzale nu este inerentă naturii, ci se face şi se desface aproape după bunul plac în capul raţionant al savantului fizician; prin urmare, totul este nesigur; datul sigur se găseşte în conştiinţă. Expunem aceste idei în încercarea de a alinia temeinic ceea ce se află cel mai departe de noi.
Cu aceste lumini călăuzitoare ale conştiinţei, care orientează cu mult mai bine decât cele ale raţionamentului (să ne interzicem să polemizăm!), se construieşte, este limpede, singurul sistem valabil:
„O filozofie a spiritului care să ne facă capabili să înţelegem lumea în mişcare, istoria“.
Şi apoi elanul de invadare a terenului inamic se aprinde şi mai mult:
„în noul sens, istoria cuprinde mult mai mult decât se obişnuia înainte, deoarece îmbrăţişează în întregime aşa-numita istorie a naturii“.
Într-adevăr, pentru Croce istoriografia este posibilă, dar se reduce la o înregistrare neîncetată şi nelimitată a faptelor concrete, şi trebuie să aibă oroare de legile cauzale. Istoriografia lui Croce este, aşadar, o meteorologie a evenimentelor umane, căreia îi este interzis orice pronostic, orice buletin de prognoză a vremii. De aici antiteza cu marxismul, oroarea faţă de pretenţia de a schiţa evoluţiile istorice de mâine.
„Într-o astfel de reconstrucţie istorică (aşadar reconstrucţie, ceva mai mult decât o simplă înregistrare) nu am în vedere oamenii în viaţa lor numită personală şi privată, ci la operele lor, adică la munca lor“.
Să nu ne facem iluzia că ne îndreptăm spre un punct de întâlnire. Munca la Croce nu este munca socială a omului mediu; dimpotrivă, este creaţia excepţională, capodopera. Printr-o concepţie fără îndoială remarcabilă, autorul vrea să se ridice deasupra limitei personalităţii.
„Se observă de asemenea că sunt opere la care lumea întreagă, în fiecare parte a sa, contribuie, motiv pentru care ar fi pe cât de simplist, pe atât de arbitrar să le atribuim unui individ determinat“.
Este vorba totuşi de opere cu totul excepţionale, cele mai înalte, cărora „se obişnuieşte să li se dea epitetul de divine“.
În aceste opere extrem de rare Croce recunoaşte acea „valoare obiectivă şi îndreptată spre universal“ pe care o neagă categoric cercetării experimentale şi descrierii lumii prin legi ştiinţifice. Aceste opere, care lasă o urmă şi marchează o etapă în drumul omenesc, au drept intermediar un autor, Artist sau Poet, ori, aşa cum pare să admită Croce, chiar un legiuitor sau un cârmuitor de state; dar, într-un anume fel, dacă persoana individuală este prea puţin, colectivitatea este prea mult; într-un anume fel, Lumea, ca Natură şi ca Omenire (şi chiar ca Divinitate? nu pare), se transpune tainic în ele.
„Operele sunt înfăptuite cu siguranţă şi de muşchii şi nervii oamenilor, dar nu se confundă cu aceştia, şi o oarecare repulsie se resimte atunci când se face acest lucru. Pasiunile private înconjoară din toate părţile operele oamenilor; dar acestea rămân distincte şi superioare faţă de ele“.
Să continuăm cu măsură. În această constelaţie de opere supreme se recunoaşte singurul domeniu în care sunt în vigoare valori generale precum cele ale Artei şi chiar ale Eticii; ba mai mult, ale Logicii; şi acestea sunt certitudinile concrete la care ne este dat să ajungem (noi toţi, sau doar nobilul cortegiu, fie el nu strict cristalizat în nume proprii, al spiritelor alese?). Nu numai că partea lăsată tuturor celorlalţi oameni în succesiunea zilelor are o valoare accidentală, contingentă şi privată, astfel încât din faptele istorice este exclusă până şi orice judecată de valoare morală, în măsura în care protagonistele lor sunt mase sau clase de oameni ori organizaţii sociale şi politice. Nu doar atât, dar mărturisim că ne rămâne îndoiala dacă aplicarea valorilor de Bine şi de Rău înălţate în acea stratosferă a spiritului trebuie sau nu să vizeze conduita individului, fie şi în „afacerile sale private“.
Cu alte cuvinte, Dialectica, descoperind în cele din urmă acele valori supreme, ne furnizează o busolă prin care ştim să judecăm faptele lui Oreste sau ale lui Macbeth şi să pronunţăm o sentinţă; nu ne-o dă cu siguranţă pentru fapta lui Brutus sau a lui Walter Audisio; şi ne întrebăm dacă ne-o furnizează pentru Caterina Fort. [1]
Dacă am redat greşit construcţia altuia, ne cerem scuze. Nu nouă ne pare rău dacă, după ce i s-a contestat ştiinţei aproape întregul domeniu, îi sunt sustrase moralei regiuni întinse, lăsând în picioare, cu o bătaie universală, doar Estetica. Nu ţinem atât să ridicăm ceea ce a căzut, cât să ne îndoim de trăinicia structurii a ceea ce a rămas.
Asupra acestui punct, încă un citat care confirmă slaba noastră lectură:
„În primul rând, stabilesc o teorie filozofică a artei, din care decurg toate adevărurile proprii ei... În al doilea rând, o putere care se numeşte Geniu şi care singură dă viaţă artei...“.
Este limpede că o astfel de construcţie — deşi implică o orânduire a Operelor supreme ce nu se poate mulţumi să fie arbitrară şi accidentală, şi deşi întinde un ţesut conjunctiv despre care este greu de înţeles cum se împleteşte în timp şi în spaţiu, de la o operă la alta şi, dacă vrem, de la un geniu la altul (nu mai e Cuvântul, ci Frumosul care s-a făcut Trup?) — lasă pe dinafară şi deoparte munca tuturor oamenilor, fără nicio excepţie, tipurile şi formele în care această muncă duce la producţie şi la diferitele ei manifestări în locuri şi în epoci diferite. Această acţiune a maselor este lipsită de istorie, sau constituie un fundal neutru în penumbră, incapabil să exprime potenţiale, care sunt toate inerente spiritului şi descătuşate de ivirea geniilor.
Şi totuşi un poem — despre care nu ştim dacă se numără printre Recorduri, iar bătrânul Hesiod printre Aşii poeziei (ar fi oare de propus o teorie filozofică... a sportului, cu Campionii şi isprăvile sale?, ne vine să întrebăm pedestru) —, primul poem grec, a vorbit despre Munci şi Zile. Acelaşi cuvânt, erga, indică operele celor mari şi munca tuturor, iar astăzi numim de altfel operă atât ziua de muncă a zilierului, cât şi Walkiria. Techne înseamnă tehnică şi înseamnă artă. De ce tehnica, gestul productiv comun tuturor într-un anumit stadiu social, ar conduce doar la vulgarul, empiricul şi abstractul „caiet de sarcini“, din care cu greu s-au clădit tehnologia şi fizica experimentală şi matematică; iar măreţia, nobleţea ar fi doar în Arta celor foarte puţini învestiţi cu geniu de înalt potenţial, a căror cunoaştere este singura care permite construirea unei Doctrine?
Munca şi Arta sunt pentru noi unul şi acelaşi lucru, iar încă de la Dante şi de la scolastică violenţa împotriva lor constituia acelaşi păcat.
Din doctrina relaţiilor dintre omul-specie şi natura prietenă şi duşmană, noi nu expulzăm Arta şi culmile ei cu un şut în fund. Noi spunem că este posibilă construirea unei istorii a muncii, a tehnicii şi a producţiei, pe ale cărei temelii solide se sprijină atât o istorie a ştiinţei aplicate şi teoretice, cât şi o istorie a Artei, ale căror produse sunt inexplicabile dacă nu se înţelege acel drum anevoios la deschiderea căruia au contribuit toţi cei vii — şi toate zilele. „Erga kai hemerai!“ (Munci şi Zile).
Arta oamenilor nu a exprimat cât de mare era puterea Geniului, ci ce treaptă atinsese ceea ce Marx a numit puterea de specie.
Faptul că şi prima depăşeşte hotarul strâmt al persoanei, idolatrizată de spiritualişti şi de juriştii puri, este o constatare preţioasă, dar insuficientă.
Acolo unde Croce enunţă retragerea cognitivă a ştiinţei şi arată că ia act de faptul că la aceasta se asociază de bunăvoie toate şcolile actuale, oricare ar fi surogatul lor propriu, transcendent sau imanent, mistic sau criticist, el spune că
„o filozofie a rămas în afara acestei mişcări moderne: este materialismul istoric al lui Karl Marx, mândru, după cât se pare, de a se fi născut înainte de 1848“.
În privinţa unei asemenea mândrii, la care mărturisim bucuroşi că suntem părtaşi, ea ar trebui să-i uimească pe toţi, mai puţin pe cei ce cred că Teoria ia naştere fără contribuţii empirice. Empirici suntem, dar noi înaintăm cu secolele, nu cu săptămânile — lucru despre care vom vorbi la locul potrivit.
Este citat apoi Lenin, recunoscându-i-se noţiuni de ştiinţe naturale egale cu cele ale lui Engels (poate că nu este aşa, lăsând la o parte... săptămânile); şi este amintită opera lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism“, carte pe care Croce a văzut-o citată, dar nu a citit-o: o declaraţie permisă doar adevăraţilor monştri de erudiţie, şi demnă de admiraţie.
Ei bine, lectura ar fi o mare dezamăgire. Lenin supune unei critici complete şi puternice îndeosebi doctrinele lui Mach şi Avenarius, dar le consideră puse la podea după ce a marcat câteva puncte care pentru Croce nu ar părea deloc decisive. Lenin reduce întreaga demonstraţie la teza că „noul“ criteriu de filozofie naturală este cuprins în criterii vechi, deja doborâte. Aceste criterii sunt fideismul, sau sistemul de credinţe religioase şi supranaturale, solipsismul, sau punctul terminus extrem al idealismului în forme precum cea a lui Berkeley, negarea obiectivităţii lumii. Or, Lenin consideră că toate aceste tendinţe sunt repudiate în mod unanim în întreaga tabără a participanţilor la discuţie, şi, prin urmare, pentru a demola empiriocriticismul, nu-i trebuie altceva decât să dovedească faptul că acesta neagă realitatea fizică a lumii, sau admite crearea acesteia, ori vede în senzaţia şi în sentimentul uman un fenomen ce poate fi smuls din relaţia cu stimulii externi, cu mediul etc.
Acest lucru se explică prin faptul că Lenin scria mai întâi de toate împotriva unor elemente din partid care primiseră favorabil acea filozofie, afirmând că este compatibilă cu marxismul, şi apoi prin faptul că acum aproape o jumătate de secol părea că, datorită convergenţei spre aceleaşi poziţii negative a unor şcoli atât de diferite precum filozofia critică germană, materialismul clasic francez şi mai recentul pozitivism experimentalist, partida teoretică fusese tranşată pentru totdeauna împotriva existenţei lui Dumnezeu, a creaţiei şi a oricărui studiu al manifestărilor gândirii care ar face abstracţie de viaţa biologică...
Acestea fiind zise, în timp ce valoarea operei lui Lenin dăinuie, şi este de ajuns să fie citită cu un instrument adecvat de transpunere pentru a respinge „neoantiştiinţismul“ ulterior şi toate filozofiile întemeiate pe spirit, credem că pentru Croce este mai probant „Anti-Dühring“-ul lui Engels, bine cunoscut de el, pentru a defini înrădăcinarea noastră în vechea noastră filozofie. În continuare vom încerca să stabilim câteva legături între cele două stadii istorice ale luptei şcolii marxiste împotriva oponenţilor săi. Este exactă, prin urmare, afirmaţia că în afara şi împotriva acelei mari mişcări a bucătariştilor rămân marxiştii.
Şi definiţia de filozof reacţionar era un punct de sosire în vremea lui Lenin, când oponentul burghez admitea că are nevoie, sau că tocmai avusese nevoie, de teorii antimedievale şi revoluţionare. Astăzi, când singura reacţiune posibilă este conservarea capitalismului, ea nu mai impresionează, ba chiar îi face onoare lui Croce însuşi. Fie şi aşa. Punct lămurit.
Un alt punct este atacul violent împotriva istoriografiei aşa cum ar fi ea înţeleasă şi practicată de marxişti: „monotonă, goală şi dezolant de plictisitoare“. Să fim scutiţi de anumite istorii predate în Rusia şi în alte părţi, în care din păcate Allah este Marx, iar Stalin profetul său. Cum ar putea cineva să judece drept monotonă, goală şi dezolant de plictisitoare istoria, de pildă, din „Optsprezece Brumar“ şi din „Luptele de clasă în Franţa“? Numiţi-o, dacă vreţi, dramă şi poezie, vis şi manifest, dacă demonstraţia nu vă convinge — sau vă lasă departe de forţa ei ştiinţifică; dar apoi, jos pălăria!
Să vedem definiţia, să lăsăm la o parte judecata estetică, ce dă într-adevăr aici o slabă dovadă a priorităţii sale de neclintit!
„Istoriografia lui Karl Marx, cu o putere ce s-ar putea numi istorico-radioscopică, a făcut transparent în marele trup al istoriei scheletul care o susţine în întregime: structura economică“.
Treacă această primă enunţare, deşi ironică: şi în trupul fizic al omului vechile şcoli voiau să interzică să se privească înăuntru, iar obiecţia că bisturiul anatomic scormonea în el doar după moarte (pe când nu este deloc uşor să scormoneşti în cadavre de istorii) a fost tocmai îngropată, nu doar într-o memorabilă bătălie „filozofică“, ci apoi prin descoperirea radioscopiei, care se aplică organismului viu şi îl dezvăluie.
De la acest punct încolo denunţăm procesul-verbal.
„Datorită acestui concept, Marx a interpretat cu siguranţă nu doar întreaga istorie europeană a ultimelor două secole, ci şi pe cea universală, fiindcă substanţa tuturor este mereu aceeaşi: exploatarea nedemnă pe care minorităţile conducătoare au exercitat-o dintotdeauna asupra popoarelor“.
Teza de fapt este prost formulată, fiindcă în anumite faze minorităţile conducătoare au emancipat anumite clase de sub exploatare; teza de „drept“ şi mai rău, deoarece nedemnitatea este o judecată etică, străină lui Marx. Dar să mergem încet şi să cităm mai departe.
„Istoria este o istorie a luptelor, iar comunismul nu vrea să ştie de lupte, decât pentru a le pune capăt tuturor dintr-odată printr-o acţiune violentă... Idealul său (sic!) este pacea între oameni, şi deoarece lupta se naşte, după cum crede el, din lucrarea răului împotriva binelui, mijlocul de a o înlătura din lume este înlăturarea răului din lume, şi cum... temeiurile răului s-ar afla în proprietatea privată... înlăturarea proprietăţii private, considerată drept răul relelor“.
Şi iată argumentul final:
„obţinându-se prin aceasta efectul eliminării răului, ar trebui să se nască îndoiala dacă istoria, care este istorie a luptelor, mai poate continua“.
Învinuiţi astfel că vrem să „oprim istoria“, noi, marxiştii, nu ne-am fi oprit în faţa gravei dificultăţi de a nu putea defini această stare care nu ar fi „nici măcar o epocă diferenţiată a istoriei“, fiindcă este redusă la eternitate, imobilă şi mereu aceeaşi. Suntem coborâţi la nivelul creştinului care admite cu toată seriozitatea că după valea lui Iosafat păcatul ia sfârşit, iar în acelaşi timp ia sfârşit mântuirea, viaţa se termină aşa cum se termină moartea, şi se fixează în sine, în afara timpului, o inutilă şi statică beatitudine ori damnare.
Ei, haide! Dacă ar exista un arbitru, aici am ridica braţul ca alergătorul blocat la sprint, ori ca fotbalistul împins prin fault de un adversar. Dar arbitru nu există, iar divergenţele şi luptele, să se împace cu gândul ilustrul adversar, nu sunt pe cale să se sfârşească.
Dacă vrem să ne ţinem de „litera“ marxismului, un anume „Manifest“ începe spunând: istoria omenirii este o istorie a luptelor de clasă. Un anume Engels a scris apoi că prin revoluţia comunistă „se încheie preistoria umană“. Prin urmare, nu avem nicidecum pretenţia că istoria nu ar mai putea atunci să continue: dimpotrivă, preistoria este cea care se sfârşeşte, iar istoria abia atunci începe! Susţinem, da, că luptele de clasă se vor sfârşi. Înseamnă oare aceasta o serie imobilă de zile toate la fel? O clipă, vă rugăm, căci la aceasta se va răspunde puţin mai încolo. O notă la acel prim pasaj din „Manifest“ spune: istoria scrisă este o istorie a luptelor de clasă, deoarece viaţa cea mai timpurie a speciei umane, conform descoperirilor apărute în cea mai mare parte după 1848, dezvăluie epoci în care luptele de clasă nu izbucniseră încă, iar cele dintâi aglomerări ale speciei umane trăiau în mod comunist.
Voi ne atribuiţi aşadar o schemă falsă: o lungă istorie de lupte de clasă între asupritori şi asupriţi — un viitor Eden comunist care urmează ultimei şi supremei lupte revoluţionare şi instaurează o Pace imobilă şi neschimbătoare.
Schema noastră „oficială“ este dimpotrivă cu totul alta: antipreistoria (pentru voi, barbarie) a comunismului primitiv — preistoria omenirii povestită în epopeile voastre războinice şi alcătuită din lupte de clasă feroce (pe care voi le numiţi succesiune de civilizaţii sau înfăptuire a valorilor spiritului) — istoria care începe odată cu desfiinţarea claselor, a cărei inepuizabilă fecunditate vouă vă este refuzat să o întrezăriţi, iar nouă ne este dat să o facem doar în mică măsură!
N-ar fi un mare rău simpla „ignoratio elenchi“, însă se cuvine să mergem mai adânc în miezul chestiunii.
Poate doar cei mai vechi dintre utopişti au redus chestiunea la bătălia împotriva unui principiu rău care se găseşte în orice organizare umană şi pe care, odată „izolat“ în sfârşit ca un virus oarecare, se va reuşi într-o zi să-l eliminăm, întemeind era omenirii fericite. Acestora li s-ar putea imputa că văd în istorie ciocnirea celor două principii, al Binelui şi al Răului, care ar trebui să se încheie cu victoria celui dintâi. Dar tocmai Marx este cel care a înlăturat pentru totdeauna asemenea banalităţi.
Lupta nu se naşte din ciocnirea răului cu binele, ci este o trecere necesară şi o condiţie a unei întregi serii succesive de lupte, iar apoi a celei din urmă, faţă de care ni se serveşte atâta ironie. Fiecare trecere era deopotrivă necesară pentru cele următoare, iar fiecare luptă era la fel de „bună“, adică utilă procesului general. Când comunismul primitiv cedează şi se iveşte prima clasă proletară, noi nu strigăm: opreşte-te, Răule, şi lasă în pace Binele! Noi (admiţând că la casa de bilete a istoriei s-ar cumpăra bilete pentru tot spectacolul) izbucnim în aplauze şi strigăm: în sfârşit! Nu se pot dezvolta forţele de producţie dacă nu ia naştere proprietatea asupra pământurilor, a lucrurilor şi chiar a oamenilor, din moment ce oamenii sunt mulţi, pământurile puţine, iar distanţele dintre grupuri mai mici.
De o adevărată radioscopie, pe care Roentgen nu a inventat-o, au nevoie Croce şi ai săi pentru a vedea în toţi oamenii acelaşi spirit inerent, încă de atunci: sau aceleaşi valori intrând în joc pentru a explica anvergura dominaţiei şi libertăţii, a sclaviei şi emancipării. Noi lucrăm pe abstractul, pe empiricul număr de locuitori ai pământului fertil, pe cantitatea de grâu sau de orez pe care ştiu s-o extragă din el şi pe alte mărunţişuri, şi spunem: la această ridicare de cortină, comunismul este rău, împărţirea pământului este bine.
Aceste răsturnări continue sunt pentru noi cheia istoriei, iar în fiecare dintre ele nu numai că „valorile“ de bine şi de rău, aşa cum sunt proiectate în gândirea comună a oamenilor, se inversează neîncetat, ci însăşi clasa devine purtătoarea, sub aceeaşi carapace ideologizantă, a efectelor opuse.
În faţa luptei burgheziei, pentru a fi concreţi (dacă ne-ar fi îngăduit), noi vedem în aceasta un factor revoluţionar atâta timp cât este vorba de dărâmarea instituţiilor medievale şi feudale. Nu condamnăm deci o asemenea luptă sub strigătul ce ni se atribuie în mod incredibil: trăiască Pacea! Mai întâi de toate, o asemenea luptă nu poate duce la pace socială (şi nici la pacea dintre state), iar noi ştim bine acest lucru. Însă grăbim victoria burgheziei în ea tocmai fiindcă acest lucru ne duce spre o altă luptă; aceea a proletariatului modern împotriva burgheziei. Burghezia este aşadar Rău şi este Bine în istorie, luptele burgheziei sunt Rău şi sunt Bine, pacea, atâta timp cât există capitalism, nu este nici Rău, nici Bine, pentru că nu este realizabilă, şi aşa mai departe. Toate acestea pot fi pentru alţii discutabile şi contestabile, nouă ne este de ajuns, fără alte exemple, pentru a stabili că Răul şi Binele în istorie nu am visat vreodată să le introducem; şi Marx a fost cel care le-a expulzat din ea, expulzând iluzia că istoria ar avea mandatul de a le înfăptui.
Numai că, odată ce le-am scos din istorie, nu ştim ce altceva să mai facem cu ele.
Adversarul ne prinde însă la pasul „mistic“, pentru că noi declarăm că am stabilit cu certitudine că această luptă modernă dintre proletari şi burghezi este ultima luptă, că ea nu va determina apariţia unei noi clase dominante, ci sfârşitul împărţirii în clase a societăţii.
Acesta ar fi rezultatul arbitrar şi gratuit, de vreme ce regulii luptei care generează luptă i-ar urma concluzia opusă a unei lupte ce generează Pace. Mai întâi de toate, scutiţi-ne de acest cuvânt nerod. Dacă două state care ar putea să-şi poarte război stau cu arma la picior, aceasta este pace: fiecare păstrându-şi puterea pe teritoriul său. Dacă două clase nu se ciocnesc în interiorul unui stat, însă raportul dintre forţele şi formele de producţie rămâne (şi nu poate fi altfel) neschimbat, aceasta este pace de clasă, adică este colaborare de clasă, şi nu numai că nu este „idealul“ nostru, dar este lucrul pe care îl detestăm cu furie.
Aşadar, revoluţia proletară nu va marca un „contract de pace“ între clase, după cum nu va marca un „contract de muncă“ între capitalişti şi salariaţi. Ea va fi sfârşitul, mai întâi al puterii de clasă a burgheziei, apoi al economiei bazate pe capital şi salariu.
Dacă această trecere are un caracter nou şi original, nu este pentru că ar fi sosit un Marx sau un partid marxist care să spună: am descoperit că Răul este proprietatea privată, iar Binele suprem este pacea socială! Ci pentru că s-a înfăptuit, pentru prima oară, un ansamblu de condiţii pe care numai capitalismul le putea întemeia: producţie şi consum sociale şi mondiale, ruperea tuturor cercurilor de insule închise de viaţă, potenţarea forţelor mecanice, şi fizice în general, utilizate în producţie.
Oricum, va lua oare sfârşit orice luptă dintre oameni? Mai întâi de toate: lumea este vastă, iar substratul producţiei capitaliste nu se extinde încă asupra celei mai mari părţi a ei, prezentând la fiecare pas oaze de nisipuri şi mâluri mişcătoare. Şi chiar o întreagă lume industrializată şi inervată de cele mai moderne reţele caracteristice capitalismului dezvoltat va cere, după căderea puterii burgheze, un efort îndelungat pentru demontarea nu doar a legăturilor materiale, ci şi a amprentelor ideologice şi psihologice ale epocii actuale; va fi vorba de generaţii, în timp ce desfăşurările „geografice“ ale trecerii prin continente par încă în mare parte imprevizibile.
Dar când noi spunem că lupta militară, ideologică, politică nu este decât un rezultat al impulsului economic, noi spunem că „la început a fost lupta“ şi că ea nu va înceta niciodată. Impuls economic înseamnă impuls al nevoii fiziologice, luptă a fiecărei fiinţe şi a fiecărei zile pentru hrana sa. Dacă fiara îi dispută hrana altei fiare, iar omul, animal social, şi-a început viaţa de specie în grupuri care luptau împreună pentru hrană şi pentru tot restul împotriva întregii naturi, şi numai discrepanţa dintre mijloacele de satisfacere şi modul de acumulare a lor a provocat lupta dintre oameni în grupuri şi în clase, când puterea de acumulare a resurselor atinsă de specie sporeşte, motivele disputei legate de împărţire dispar.
De aceea, după victoria comunismului lupta nu va înceta, ci va fi tot mai mult o luptă solidară a oamenilor împotriva dificultăţilor ce trebuie înfrânte pentru folosul comun. Susţineţi, dacă vreţi, că se va întâmpla întotdeauna ca resursele să fie dobândite de anumite grupuri, iar ceilalţi se vor dedica smulgerii celor deja obţinute de primii; şi să discutăm despre aceasta după datele reale ale mersului istoric.
Dar nu ignoraţi că şi munca este luptă, producţia colectivă este luptă, captarea energiilor naturale este luptă, iar aceasta nu va înceta niciodată. Iar dacă vă place să definiţi lupta prin traumă şi prin sânge, faceţi statistica morţilor de automobil din secolul al XX-lea după Hristos şi pe aceea a morţilor de săgeată sau pumnal din secolul al XX-lea înainte de Hristos.
Nu, domnilor filozofi, liniştiţi-vă: comunismul nu va opri istoria, ci va marca punctul de pornire pentru cele mai bogate etape ale ei. Demonstraţia este atât de vastă, încât nu avem nevoie să recurgem, pentru a spori dramatismul cursului generaţiilor viitoare, la explorările din afara planetei... ori la războiul cu marţienii, ceea ce i-ar permite în mod evident Spiritului să se liniştească în faţa perspectivei înfiorătoare că noi îl trimitem la pensie.
Se cuvine să lăsăm această chestiune a Binelui şi a Răului pe care ne-am văzut-o pe neaşteptate pusă în cârcă, pentru a atinge vreun alt punct, în care Croce ne face mai multă cinste, sau mai degrabă face cinste propriei sale cunoştinţe de cauză.
„Deosebit de grăitoare pentru firea comunismului... este aversiunea şi repulsia pe care acesta le-a dovedit dintotdeauna faţă de un concept fundamental al vieţii spiritului şi al istoriei, acela al «libertăţii», care nu numai că în vechile utopii de tipul «Cetăţii Soarelui» nu-şi găsea locul, dar este combătut şi de partidele comuniste moderne...“.
Răsuflăm noi uşuraţi, deşi vedem, privind în jur, lumea infestată de partide ce poartă numele de comuniste, şi care servesc libertate la toate mesele.
Dar motivaţia este extrem de importantă. Într-adevăr, Croce se năpusteşte asupra lui Babeuf, care în prima glorioasă formulare comunistă a Ligii Egalilor a acceptat într-un anumit fel „libertatea formală“ burgheză, dar a revendicat adăugarea la aceasta a „libertăţii reale“. Şi astăzi, destui anarhişti spun că, luând act de libertatea civilă, trebuie cucerită libertatea socială. Fraieri, spune Croce, şi aici are dreptate:
„conceptul de libertate este întotdeauna formal, adică moral, şi niciodată condiţionat de stăpânirea anumitor bunuri economice“.
Pe limba tuturor: omul liber poate fi sărac, iar săracul poate fi liber.
Aici este bine situat adevăratul punct de cotitură. Marx
„a sfătuit să fie sprijinite eforturile liberalilor împotriva regimurilor absolutiste, pentru a se debarasa apoi de aliaţii ocazionali“.
Foarte bine. Între burghezi şi proletari a existat o întâlnire istorică (încheiată astăzi de multă vreme), nu a existat niciodată o întâlnire, am fi tentaţi să spunem, „filozofică“. Nu avem „unele idealuri“ comune, nu ne tragem dintr-un „trunchi de civilizaţie“ comun. Aţi spus limpede că nu se poate face pârghie din revendicarea voastră liberală pentru a o împinge spre revendicarea socială, economică. Nu este vorba că liberalismul se opreşte la jumătatea drumului, iar noi trebuie să continuăm singuri: el se aşază în drum, împotriva ţintei noastre sociale, încă din prima clipă.
La o parte, aşadar, libertatea formală şi morală, şi libertatea fără adjective! Ea este o vorbă goală, iar marxistul care se foloseşte de ea chiar şi în scop de agitaţie este un mistificator de cea mai joasă speţă: pentru că îi mistifică pe cei pentru care spune că luptă.
Da, domnule: pentru Marx „poarta de intrare a comunismului era dictatura“. Dată drept provizorie? Îţi vine cheful să răspunzi precum Michele Adam, personajul lui Verne, celui care îl întreba: cum vă veţi întoarce de pe Lună? — mai întâi să ajungem acolo, apoi vom vedea noi sus. [2]
Pentru Marx, trecerea „ar fi presupus desfiinţarea statului“. Cât se poate de exact, într-adevăr. Nu mai puţin lămuritoare este autorizata adăugire: a statului,
„adică a primei instituţii de garantare a libertăţii, care este forma juridică“.
Libertari care, fără a-i aduce vreo atingere marelui bătrân Babeuf, vreţi să vă puneţi piciorul imprudent pe treapta liberală, reflectaţi. Noi, marxiştii, avem aici actele teoretice în deplină regulă: la dracu’ cu Libertatea! La dracu’ cu Statul!
Un pasaj din formularul nostru doctrinar i-a venit aici în minte lui Croce, care avea vina de a le fi uitat pe cele despre luptă şi despre istorie. Marx a numit Revoluţia comunistă: „salt din regatul Necesităţii în cel al Libertăţii“.
Nicio contradicţie. Voi vreţi să eliberaţi nu Spiritul, care este libertatea însăşi suflând şi înfăptuindu-se neîncetat, ci individul. Noi vă demonstrăm: individul comun, şi chiar cel ieşit din comun, este supus legii deterministe şi legat de Necesitate: nu numai că nu face ceea ce vrea, dar nici nu ştie ceea ce face. Câtă vreme clase de oameni luptă împotriva altor clase, chiar societatea, specia, este supusă acestei necesităţi apăsătoare. Dar odată cu ieşirea istoriei din drama claselor, societatea ca un tot, nu în elementele sale personale, se eliberează de neputinţe milenare; conduce tehnica şi munca şi imensa activitate a tuturor, şi în aceasta constă singura, adevărata eliberare, cea dintâi: aşa cum este şi cea dintâi conştiinţă şi cunoaştere, pe care voi pretindeaţi că aţi fixat-o încă din zori în lumina spiritului.
Tot el, Babeuf, ar fi pus cel dintâi baza devalorizării marxiste, a ireverenţei „pentru toate formele vieţii spirituale, religie, filozofie, ştiinţă, poezie“, întrucât a îndrăznit să spună (şi nu cunoşteam acest splendid citat):
„valoarea inteligenţei este o chestiune de opinie, şi trebuie cercetat dacă valoarea forţei, întru totul naturală şi fizică, nu valorează tot atât“.
Ei bine, acelaşi pesimism care străbate din fiecare pagină a autorului pe care am vrut să-l urmărim îndreptăţeşte întocmirea unui bilanţ negativ al muncii inteligenţei şi al conştiinţei: dacă acestea sunt „valorile“ absolute, adică singurele mărimi la care se pot înscrie cu certitudine intrările şi ieşirile, bilanţul este deznodământul firesc. La culmea acestei preamărite civilizaţii care ne găseşte ireverenţioşi şi iconoclaşti, bilanţul nici că ar putea fi mai dezastruos.
Dacă Babeuf, care a scos primul strigăt revoluţionar, a exprimat stângaci o iluzie a libertăţii şi a crezut că desprinde proletarul din învelişul înşelător al cetăţeanului, el a dat totuşi semnalul noului drum de clasă.
De forţa naturală şi fizică este nevoie, cea care atinge corpurile şi nu spiritele, care se numeşte tocmai luptă, revoluţie şi dictatură, pentru ca, sfărâmând cu adevărat barierele necruţătoare ale necesităţii, oamenii să se înalţe spre câmpuri nemărginite de activităţi multiforme şi măreţe, iar rezultatele diforme şi denaturate pe care le-au dat până acum uzul şi abuzul de inteligenţă şi ipocrizia unui control al conştiinţei să fie depăşite până la punctul de a fi atribuite pe bună dreptate preistoriei, în ale cărei bezne şi în ale cărei ruşini suntem cufundaţi încă şi astăzi.
[1]. Caterina (Rina) Fort (1915—1988) — protagonistă a unei crime pasionale din Milano (masacrul din via San Gregorio, 1946), condamnată la închisoare pe viaţă pentru asasinarea din gelozie a soţiei şi a celor trei copii ai amantului său — invocată aici de Bordiga ca prototip al faptei strict „private“, dincolo de marile drame mitologice sau politice.
[2]. Aluzie la Michel Ardan (redat „Michele Adam“ în vechile traduceri italiene), excentricul explorator francez din romanul „De la Pământ la Lună“ (1865) al lui Jules Verne, care, întrebat la un miting cum intenţionează să revină pe Pământ, a replicat nepăsător că important este mai întâi să ajungă acolo, urmând să vadă la faţa locului cum se va întoarce.