|
|
|
Scris: 1924 |
|
|
Discuţiile privind metoda proletariatului revoluţionar şi comunist se învârt adesea în jurul chestiunii „principiilor“ şi a unui pretins dualism între acestea şi acţiune, între teorie şi practică. Rareori se reuşeşte o clarificare deplină în această privinţă; şi totuşi, fără a ne înţelege asupra acestui lucru, orice dezvoltare a criticii şi a polemicii devine o confuzie sterilă.
Oportunismul vechi şi nou, deturnând sensul tezei marxiste care condamnă şi înlătură toate ideile înnăscute şi eterne care pretind a fi baza conduitei umane, vorbeşte adesea de o acţiune care ar trebui dusă în afara oricărei premise care ar putea să o limiteze şi să o împiedice, de o politică fără principii fixe. Revizionismul clasic al lui Bernstein, care se suprapunea cu abilitate mişcării proletare simulând că a lăsat în picioare doctrina revoluţionară a lui Marx, proclama: scopul nu este nimic, mişcarea este totul. A spune că scopul nu este nimic, aşa cum vom vedea imediat, înseamnă că ne putem lipsi de principii: deoarece principiile, pentru comunismul marxist, nu sunt decât scopuri, adică puncte de sosire ale acţiunii... Şi să nu pară paradoxală contrapunerea celor doi termeni.
Odată înlăturată viziunea unei finalităţi vaste şi lăsată în pod doctrina mişcării, reformismul oportunist vorbeşte doar de probleme actuale care trebuie rezolvate de la caz la caz, în mod empiric, pentru viitorul imediat.
Dar, ne-am fi putut întreba şi ne putem întreba în privinţa formelor acestei falsificări care cu siguranţă nu a încetat să se reînnoiască şi să reapară, care va fi deci, odată suprimată orice regulă şi călăuză permanentă, indiciul care va consilia alegerea între diferitele moduri de acţiune? Care va fi „subiectul“ în interesul căruia va trebui desfăşurată însăşi acţiunea? Iar oportunismul (care era şi este un „muncitorism“ plat, substituit doctrinei şi practicii generale ale revoluţiei proletare) răspundea că îşi inspiră sarcina cotidiană din interesele muncitoreşti, înţelegând prin aceasta interesele, de la caz la caz, ale unor grupuri şi categorii individuale de muncitori şi considerând satisfacerea lor mai uşoară, mai apropiată, pe termen scurt.
Soluţiile la problemele de acţiune nu mai sunt astfel inspirate de ansamblul mişcării proletare şi de parcursul său istoric, ci de la caz la caz inventate pentru a se limita la mici porţiuni ale clasei muncitoare şi la minime etape ale parcursului său. Acţionând astfel, revizionismul se eliberează de orice legătură cu principiile şi, în formele sale mai mult sau mai puţin extreme, se laudă totuşi că este în adevăratul spirit al marxismului, care ar consta în cea mai largă lipsă de prejudecăţi şi eclectism de mişcare.
Lupta împotriva acestor devieri capătă şi va căpăta aspecte foarte importante în desfăşurarea mişcării proletare, prin experienţele sale complexe. Acel mod de a prezenta şi rezolva problemele a fost de multe ori criticat şi privit cu neîncredere; cu toate acestea, el va găsi forme mai subtile pentru a încerca din nou să impregneze cu el însuşi acţiunea proletariatului. Nu îi vom expune aici respingerea în general, ci numai în privinţa unei probleme particulare, ceea ce face ca poziţia noastră să fie şi mai inteligibilă.
De mai multe ori, din partea noastră, din partea stângii marxiste, a fost dezvăluit trucul vulgar al oportunismului. Pretinsa sa aversiune faţă de principii, faţă de dogme, cum se spunea în mod cretin, se reducea pur şi simplu la o respectare obstinată şi oarbă a unor principii proprii ideologiei burgheze şi contrarevoluţionare. Cei pozitivi, cei practici, cei lipsiţi de prejudecăţi din mişcarea proletară, se revelau în momentul suprem ca fiind cei mai bigoţi susţinători ai unor idei burgheze, cărora pretindeau să le subordoneze mişcarea proletară şi orice interes al muncitorilor.
Critica teoretică ce pune în relief acest fapt caracteristic procedează în paralel cu demascarea politică a oportunismului socialist ca fiind o formă de acţiune burgheză, şi a conducătorilor săi ca agenţi ai capitalismului în rândurile proletariatului.
La începutul războiului mondial, eşecul răsunător al Internaţionalei oportuniste s-a apărat teoretic cu argumente care, în domeniul teoriei ca şi al propagandei socialiste, apăreau ca surprize, ca revelaţii neaşteptate, ca „descoperiri“ senzaţionale. Cei care contestaseră socialismului faptul de a avea principii doctrinare şi programatice, afirmau dintr-o dată că socialismul nu mai păstra nici măcar această originalitate, de a fi mişcarea fără principii, ci trebuia să se subordoneze recunoaşterii necondiţionate a unor teze, până atunci niciodată proclamate în mod explicit, ba chiar considerate întotdeauna ca fiind străine gândirii socialiste, şi obiect din partea acesteia al unei demolări polemice definitive. Socialismul se reducea la o „subşcoală“ a mişcării stângii burgheze, se afilia ideologiei aşa-zisei democraţii, prezentată dintr-o dată nu aşa cum o consideră marxismul în afirmaţiile sale cele mai elementare, adică drept doctrina politică potrivită intereselor de clasă burgheze, ci ca pe ceva mai avansat şi mai progresist în raport cu politica capitalistă dominantă. Trădătorii Internaţionalei au „descoperit“ atunci nişte principii pe care ni le-au pus piedică şi prin care au pretins ca acţiunea proletariatului să fie ineluctabil prejudiciată şi determinată; faţă de care au afirmat că toate interesele imediate, chiar şi ale grupurilor individuale care le erau atât de dragi, trebuiau în mod inexorabil să fie sacrificate. Trei dintre aceste principii au fost fluturate mai presus de toate: principiul libertăţii democratice, cel al războiului defensiv, cel al naţionalităţii.
Cu abilitate, până atunci oportuniştii simulaseră o ortodoxie teoretică vorbind mereu maselor despre lupta de clasă, despre socializarea mijloacelor de producţie, despre desfiinţarea exploatării muncii: deoarece descoperirea bruscă a noilor principii trebuia să servească la surprinderea proletariatului şi la bulversarea conştiinţei de clasă şi a ideologiei revoluţionare, sabotând posibilitatea unei mobilizări ideale a acestuia în sens de clasă, la fel cum, în mod corespunzător, trecerea deschisă a funcţiilor de conducere ale marilor organizaţii muncitoreşti la o alianţă cu burghezia, trebuia să înlăture dintr-o lovitură orice platformă de reorganizare şi de conectare la o acţiune socialistă a clasei muncitoare mondiale.
Atunci s-a aflat (şi foarte puţini au ştiut, şi mai puţini au putut, printre militanţii socialişti, să-şi exprime indignarea şi protestul) că proletariatul socialist trebuia să se lipsească de principii atâta timp cât erau principiile doctrinei de clasă, dar trebuia să se încline în faţa lor ca în faţa unui lucru sacru, atunci când era vorba de principiile ideologiei burgheze, de acele idei fundamentale în a căror religie clasele dominante tind să transforme prevalenţa intereselor lor: trădarea conţinutului criticii marxiste nu putea fi mai neruşinată...
Pentru a da o mică idee despre cât de departe se mergea în această suprapunere neruşinată de elemente străine şi antitetice faţă de cele mai evidente formulări ale doctrinei socialiste, vom cita un singur exemplu. Din partea noastră a fost, fireşte, invocat pasajul foarte cunoscut din Manifestul Comunist, potrivit căruia proletariatul nu are patrie, şi se poate considera constituit în naţiune, într-un sens cu totul diferit de cel burghez, numai atunci când a cucerit dominaţia politică. Ei bine, unul dintre cei mai cunoscuţi propagandişti ai partidului socialist, chiar „tehnicianul“ propagandei din vechiul partid, şi anume Pacioni, a răspuns susţinând următoarele: că acea condiţie de a fi cucerit dominaţia politică consta în cucerirea... sufragiului democratic: şi acolo unde proletariatul se bucura de dreptul electoral, acolo el avea o patrie şi datorii naţionale! Această teză, care nici măcar nu merită comentată, demonstrează cum cei cărora li se încredinţa propaganda marxismului în cadrul Internaţionalei a II-a, fie erau nişte dobitoci incredibili, fie incredibil de neruşinaţi.
În aceste pagini a fost şi va fi şi mai bine expusă critica marxistă adusă „principiului“ burghez al democraţiei şi libertăţii. Noi nu luăm în serios filozofia liberală burgheză şi egalitarismul ei juridic. Demolarea ei teoretică este însoţită, în concepţia comunistă, de un program politic al proletariatului care lichidează orice iluzie cu privire la posibilitatea aplicării metodelor liberale şi libertare pentru finalitatea revoluţionară: suprimarea diviziunii societăţii în clase. Pretinsul drept egal al tuturor cetăţenilor în statul burghez nu este altceva decât traducerea principiului economic al „liberei concurenţe“ şi a parităţii, pe piaţă, a vânzătorilor şi cumpărătorilor de mărfuri: această nivelare nu înseamnă decât consolidarea condiţiilor celor mai oportune pentru ca exploatarea şi asuprirea capitalistă să se instaureze şi să se conserve.
În legătură directă cu această critică, fundamentală pentru gândirea socialistă, stă demonstraţia faptului că a invoca, drept călăuză a politicii proletare şi socialiste în faţa războiului, gradul de „libertate democratică“ mai mare sau mai mic atins de ţările aflate în conflict, înseamnă a ne raporta pur şi simplu la criterii burgheze şi antiproletare: nu vom insista deci asupra primului dintre cele trei principii menţionate mai sus.
Celelalte două principii depind de aceeaşi deformare teoretică: a vorbi despre războaie juste şi nedrepte, în funcţie de faptul că ar fi de agresiune sau de apărare, sau că au ca obiectiv acela de a da populaţiilor guvernul pe care se spune că îl doreşte majoritatea, presupune credinţa într-un principiu democratic instaurat în relaţiile dintre state, aşa cum este instaurat în cele dintre indivizi.
Aceste principii sunt acelea pe care burghezia le trâmbiţează cu scopul precis de a crea în masele populare o ideologie favorabilă dominaţiei sale, ale cărei determinante nemilos egoiste nu le poate mărturisi. În timp ce pentru viaţa internă a statului capitalist modern democraţia electivă corespunde de fapt unei sancţiuni juridice şi unei norme constituţionale, deşi nu constituie, din punctul nostru de vedere, nicio garanţie efectivă pentru proletariatul care în momentele decisive ale luptei de clasă se va trezi faţă în faţă cu maşina armată a statului, în relaţiile internaţionale nici măcar nu există sancţiuni şi convenţii care să răspundă unei aplicări formale a acelor principii care derivă din teoria democratică.
Pentru regimul capitalist, instaurarea democraţiei în stat a fost o necesitate inerentă dezvoltării sale; acelaşi lucru nu se va întâmpla cu niciuna dintre formulele deduse din teoria democratică pentru relaţiile internaţionale şi trâmbiţate de ideologii susţinători ai păcii universale bazate pe arbitraj, ai stabilirii frontierelor în funcţie de naţionalitate şi aşa mai departe. Aparent, acesta este un argument care se pretează la jocul oportuniştilor, care prezintă păturile capitaliste ca fiind ostile acestor revendicări politice pe care ei, extrăgându-le din teorii pur burgheze, vor să le acrediteze în rândul proletariatului. Dar argumentul se întoarce de mai multe ori împotriva acestora din urmă.
Într-adevăr, este absurd să crezi că un stat burghez îşi modifică politica internaţională pentru simplul fapt că proletariatul socialist, dezarmând în numele „uniunii sacre“ orice opoziţie şi independenţă a sa, îi lasă mâinile şi mai libere pentru a acţiona conform interesului său de conservare. În al doilea rând, jocul criminal al social-trădătorilor se dovedeşte a fi şi mai neruşinat: ei au opus pretinsului „utopism“ al programelor revoluţionare necesitatea de a stabili finalităţi imediate şi palpabile, de a adera la posibilităţile reale; dintr-o dată ei aruncă în luptă, pentru a subordona acestora direcţia mişcării proletare, scopuri care, pe lângă faptul că nu sunt de natură de clasă şi socialistă, se dovedesc cu totul ireale şi iluzorii; ei acreditează idei pe care burghezia nu le va aplica niciodată, dar în care are tot interesul ca masele proletare să creadă. Aşadar, politica oportuniştilor nu are drept scop să împingă înainte, fie şi cu paşi mici, devenirea efectivă şi practică a situaţiilor, ci se dovedeşte a fi o mobilizare ideologică a maselor în interes burghez şi contrarevoluţionar, şi nimic altceva.
În ceea ce priveşte principiul naţionalităţii, nu este greu de arătat că acesta nu a fost niciodată altceva decât o frază pentru agitaţia maselor şi, în cel mai bun caz, o iluzie a unor pături intelectuale mic-burgheze. Dacă pentru dezvoltarea capitalismului formarea marilor unităţi statale a fost o necesitate, niciuna dintre ele nu s-a constituit însă respectând faimosul principiu naţional, foarte greu de altfel de definit în mod concret.
Un scriitor nicidecum revoluţionar, Vilfredo Pareto, într-un articol al său din 1918 (republicat în culegerea Uomini e Idee, editura Vallecchi, Florenţa, 1920) face critica „presupusului principiu de naţionalitate“ şi demonstrează că nu i se poate găsi o definiţie satisfăcătoare, şi cum dintre numeroasele criterii care par a putea servi la precizarea lui (etnic, lingvistic, religios, istoric etc.) niciunul nu este exhaustiv, şi toate se contrazic apoi între ele în rezultatele la care duc. Pareto face, de asemenea, observaţia evidentă, pe care noi am avansat-o de atâtea ori în polemicile din epoca războiului, că plebiscitele nu sunt cu siguranţă un mijloc sigur pentru a indica soluţia problemelor naţionale, trebuind să se stabilească în prealabil limitele teritoriului la care să se extindă votul majoritar şi natura puterilor care îl organizează şi îl controlează: închizându-se astfel într-un cerc vicios...
Nu avem nevoie să redăm aici tot conţinutul polemicilor de acum nouă ani. Ne-a fost uşor atunci, nouă, internaţionaliştilor, să demonstrăm cum faimoasele principii invocate de social-belicoşi se pretau la aplicaţii cu totul contradictorii. Orice stat poate găsi în război o modalitate de a invoca o situaţie defensivă: agresorul poate fi cel al cărui teritoriu va fi „călcat în picioare“ de invadatorul străin; în orice caz, la consecinţe analoage ar conduce o atitudine revoluţionară a mişcării socialiste atât în caz de ofensivă, cât şi de defensivă militară, ea putând fi suficientă pentru a o converti pe prima în cea de-a doua. În ceea ce priveşte chestiunile naţionale şi de iredentism, ele sunt atât de numeroase şi de complexe încât pot fi folosite pentru a justifica cu totul alte grupări de alianţe decât cele din războiul mondial.
Faimoasele principii enumerate se contraziceau apoi în mod singular între ele în aplicare. Îi întrebam noi pe social-patrioţi dacă recunoşteau unui popor mai democratic dreptul de a ataca şi de a supune un popor mai puţin democratic; dacă pentru eliberarea unor regiuni iredente putea fi admisă agresiunea militară, şi aşa mai departe.
Şi aceste contradicţii logice se traduceau în posibilitatea de a justifica, odată acceptate acele teze înşelătoare, adeziunea socialistă la orice război, aşa cum s-a şi întâmplat de fapt, căci cu aceleaşi argumente a fost susţinută tactica social-trădării în toate ţările, aflate în cele mai disperate condiţii, şi au fost târâţi unii împotriva altora muncitorii de pe ambele părţi ale frontului de război.
La fel de uşoară a fost pentru noi previziunea că guvernele burgheze învingătoare, oricare ar fi fost ele, nu ar fi visat să aplice, în timp de pace, acele criterii în care era conţinută, potrivit social-naţionaliştilor, nu numai motivaţia adeziunii proletare la război, ci şi garanţia că războiul ar fi condus la acele deznodăminte, care le fuseseră prezentate muncitorilor înşelaţi de nedemnii lor conducători.
Nu este deci o materie nouă cea a criticii devierilor social-naţionaliste şi a respingerii lor: mai puţin evidentă se prezintă, şi se prezenta mai ales în momentul fondării Internaţionalei a III-a, soluţia pozitivă ce trebuia adusă chestiunii naţionale din punct de vedere comunist. Problema nu poate fi considerată poate lichidată cu tezele Congresului al II-lea (1920), într-atât încât chiar şi viitorul Congres al V-lea va trebui să se ocupe de ea.
Este clar că Internaţionala Comunistă nu merge să ia cu împrumut teorii şi formule burgheze şi mic-burgheze pentru soluţionarea problemelor atitudinii sale politice şi tactice. Internaţionala Comunistă a restaurat valorile revoluţionare ale doctrinei şi ale metodei marxiste, inspirându-şi din ele programul şi tactica sa.
Care este calea pentru a ajunge, pe astfel de baze, la soluţionarea unor probleme cum este, de exemplu, cea naţională? Acest lucru vrem să-l reamintim, în liniile sale cele mai elementare. Revizioniştii vorbeau de o examinare condusă de la caz la caz asupra situaţiilor contingente, şi scutită de preocupări legate de principii şi de finalităţi generale. De aici ei ajungeau la concluzii pur burgheze, neţinându-se nici măcar în judecata asupra situaţiilor de criterii marxiste, care să pună în relief jocul factorilor economico-sociali şi al contrastului intereselor de clasă. S-ar putea spune că justa linie comunistă constă în a-şi asigura, în analiza situaţiilor, o strictă fidelitate faţă de acea metodă marxistă de critică a faptelor, şi de aici să se ajungă în mod liber la concluzii, fără a avea măcar nevoie să le limiteze cu idei preconcepute. Dar, în opinia noastră, un asemenea răspuns păstrează în sine toate pericolele oportunismului, prin prea marea sa nedeterminare. Pe de altă parte, s-ar putea în schimb spune că noi, la o examinare mai marxistă şi mai clasistă a contingenţelor date, trebuie să adăugăm respectarea unor principii şi formule generale obţinute printr-o răsturnare aproape mecanică a formulelor burgheze: noi admitem bucuroşi că în aceasta se păcătuieşte prin prea mult simplism şi printr-un radicalism greşit. Anumite formule simple sunt indispensabile pentru agitaţia şi propaganda partidului nostru, iar ele conţin în orice caz pericole mai mici decât excesiva elasticitate şi lipsă de prejudecăţi. Dar acele formule trebuie să fie punctele de sosire şi rezultatele, nu punctele de plecare ale unei examinări a chestiunilor, pe care, din când în când, partidul trebuie să o abordeze în organele sale supreme de critică şi deliberare, pentru a pune concluziile la dispoziţia masei militanţilor în termeni clari şi expliciţi. Astfel, s-ar putea spune, pentru a da un exemplu, despre formula „împotriva tuturor războaielor“, care într-o importantă perioadă istorică îi distinge în mod optim pe adevăraţii revoluţionari de oportuniştii care fac distincţii subtile între un război şi altul, ceea ce conduce la justificarea politicii fiecărei burghezii, dar care, ca enunţare de doctrină, este cu siguranţă insuficientă, fie şi numai pentru că ar putea, prin însuşi radicalismul său formal care răstoarnă în mod grosolan atitudinea oportunistă, să meargă să se afilieze la o altă atitudine ideologică burgheză, la pacifismul de stil tolstoian. S-ar cădea astfel în contradicţie cu postulatul nostru fundamental al folosirii violenţei armate.
Calea exactă din punct de vedere marxist pentru răspunsul la asemenea întrebări nu este nici una, nici cealaltă dintre cele două menţionate sumar. Ea merită să fie şi mai atent precizată de către partidul proletariatului revoluţionar, deşi există deja exemple strălucite ale ei, ca în cazul minunatului edificiu al criticii marxist-leniniste la adresa doctrinelor democratice burgheze şi al definirii programului nostru în raport cu problema Statului.
Pentru a indica pe scurt soluţia care ni se pare cea mai bună, vom spune că trebuie respinsă categoric teza potrivit căreia politica marxistă se mulţumeşte cu o simplă examinare a situaţiilor succesive (cu o metodă, se înţelege, bine determinată) şi nu are nevoie de alte elemente. Când vom fi studiat factorii de caracter economic şi dezvoltarea contrastelor de clasă care se prezintă în domeniul unei anumite probleme, vom fi făcut ceva indispensabil, dar încă nu vom fi ţinut cont de tot. Există anumite alte criterii de care este necesar să ţinem cont, care se pot numi „principii“ revoluţionare, dacă se clarifică faptul că aceste principii nu constau în idei imanente şi apriorice fixate o dată pentru totdeauna pe lespezi care ar fi fost „găsite“ pe undeva frumos dăltuite. Dacă se doreşte, se poate renunţa la cuvântul principii pentru a vorbi de postulate programatice: terminologia noastră se poate întotdeauna preciza mai bine, ba chiar trebuie să o facem, ţinând cont şi de necesităţile lingvistice ale unei mişcări internaţionale.
La aceste criterii se ajunge printr-o consideraţie în care rezidă toată forţa revoluţionară a marxismului. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm chestiunea, să zicem, a docherilor englezi sau a muncitorilor din Finlanda doar cu elementele extrase din studiul, prin metoda determinist-istorică, al situaţiei acelei categorii muncitoreşti sau a acestei naţiuni, în limitele de spaţiu şi de timp care se pun în mod imediat condiţiilor problemei. Există un interes superior care călăuzeşte mişcarea noastră revoluţionară, cu care acele interese parţiale nu pot intra în contradicţie dacă se consideră întreaga desfăşurare istorică, dar a cărui indicare nu decurge imediat din problemele singulare privind grupuri ale proletariatului şi momente date ale situaţiilor. Acest interes general este, într-un cuvânt, interesul Revoluţiei Proletare, adică interesul proletariatului considerat ca o clasă mondială dotată cu o unitate de sarcină istorică şi tinzând spre un obiectiv revoluţionar, spre răsturnarea ordinii burgheze. Subordonat acestei finalităţi supreme, noi putem şi trebuie să rezolvăm problemele singulare.
Modul de a coordona soluţiile singulare la această finalitate generală se concretizează în postulate dobândite de partid, şi care se prezintă drept pietre de temelie ale programului său şi ale metodelor sale tactice. Aceste postulate nu sunt dogme imuabile şi revelate, ci sunt la rândul lor concluzia unei examinări generale şi sistematice a situaţiei întregii societăţi umane din perioada istorică prezentă, în care s-a ţinut cont cu exactitate de toate datele de fapt care cad sub experienţa noastră. Noi nu negăm că această examinare este într-o continuă dezvoltare şi că concluziile sunt mereu mai bine reelaborate, dar este cert că noi nu am putea exista ca partid mondial dacă experienţa istorică pe care proletariatul o posedă deja nu ar permite criticii noastre să construiască un program şi un ansamblu de reguli de conduită politică.
Fără aceasta, nu am exista nici noi ca partid, nici proletariatul ca clasă istorică în posesia unei conştiinţe doctrinare şi a unei organizaţii de luptă. Acolo unde apar lacune în concluziile noastre, şi unde se prevăd revizuiri parţiale viitoare, ar fi o eroare să suplinim prin renunţarea la definirea postulatelor sau principiilor, care apar desigur ca o „limitare“ a acţiunilor care ne-ar putea fi sugerate de situaţiile succesive şi în diversele ţări. O eroare infinit mai mică ar fi să remediem printr-o completare chiar şi puţin arbitrară a formulelor noastre conclusive, pentru că claritatea şi precizia, în acelaşi timp cu maximul posibil de continuitate a acestor formule de agitaţie şi de acţiune, sunt o condiţie indispensabilă a întăririi mişcării revoluţionare. La această afirmaţie, care ar putea părea puţin riscantă, noi adăugăm, fără a dori să ne oprim mai mult asupra gravei chestiuni care multora le va părea excesiv de abstractă, că ni se pare că datele pe care ni le furnizează istoria luptei de clasă până la marele război şi la revoluţia rusă permit partidului comunist mondial să umple toate lacunele cu soluţii satisfăcătoare: ceea ce nu înseamnă cu siguranţă că nu vom avea nimic de învăţat din viitor şi din continua reconfirmare a concluziilor noastre în aplicarea politică a acestora. A refuza să „codificăm“ fără altă întârziere programul şi regulile de tactică şi de organizare ale Internaţionalei nu ar putea avea astăzi pentru noi alt sens decât acela al unui pericol de natură oportunistă, din cauza căruia acţiunea noastră ar risca mâine să se refugieze din nou sub principii şi reguli burgheze, acestea da, complet greşite şi ruinătoare pentru „libertatea“ acţiunii noastre.
Concluzionăm că elementele unei soluţii marxiste a problemelor mişcării noastre sunt: ansamblul de concluzii cuprinse în viziunea noastră generală asupra procesului istoric, îndreptată spre realizarea succesului revoluţionar final şi general, şi studiul marxist al faptelor care cad sub propriul său examen.
Acel ansamblu de concluzii este în mod dialectic rodul unui examen al faptelor, dar al examenului tuturor faptelor istorico-sociale până acum accesibile nouă: el prezintă, pentru partidul revoluţionar, nu un caracter dogmatic, ci un grad ridicat de „permanenţă“ istorică, care ne distinge de toţi oportuniştii, şi care, în termeni mai banali, este reprezentat şi de acea coerenţă a noastră doctrinară şi tactică, chiar monotonă dacă se vrea, care este de natură să ne distingă de trădătorii şi de renegaţii cauzei revoluţionare.
Despre chestiunea naţională vorbim acum mai mult cu titlu de exemplificare a metodei menţionate. Examinarea acesteia şi descrierea faptelor în care ea se rezumă sunt conţinute în tezele Congresului al II-lea, care pe bună dreptate se raportează la evaluarea generală a situaţiei capitalismului mondial şi a fazei imperialiste pe care acesta o traversează.
Acest ansamblu de fapte trebuie examinat ţinând cont de bilanţul general al luptei revoluţionare. Un fapt fundamental este acela că proletariatul mondial posedă acum o citadelă în primul stat muncitoresc, Rusia, pe lângă armata sa din partidele comuniste din toate ţările. Capitalismul are fortificaţiile sale în marile state şi mai ales în cele învingătoare din războiul mondial, un mic grup dintre acestea controlând politica mondială. Aceste state luptă împotriva consecinţelor dezechilibrului general produs în economia burgheză de marele război imperialist şi împotriva forţelor revoluţionare care urmăresc să le doboare puterea.
Una dintre cele mai importante resurse contrarevoluţionare de care dispun marile state burgheze în lupta împotriva dezechilibrului general al producţiei capitaliste este influenţa lor asupra a două grupuri de ţări: pe de o parte coloniile lor de peste mări, pe de altă parte micile ţări de rasă albă cu economie înapoiată. Marele război, prezentat ca mişcarea istorică menită să ducă la emanciparea micilor popoare şi la eliberarea minorităţilor naţionale, a dezminţit în mod răsunător această ideologie, în care au crezut sau au mimat că cred socialiştii din Internaţionala a II-a, subjugând marilor puteri toate ţările mici. Noile state apărute în Europa centrală nu sunt decât vasale fie ale Franţei, fie ale Angliei, în timp ce Statele Unite şi Japonia îşi consolidează tot mai mult o hegemonie proprie asupra ţărilor mai puţin puternice din continentele respective.
Este indubitabil că rezistenţa opusă revoluţiei proletare este concentrată în puterea puţinelor mari state capitaliste; odată răsturnată aceasta, tot restul s-ar prăbuşi în faţa proletariatului învingător. Dacă în colonii şi în ţările înapoiate există mişcări sociale şi politice îndreptate împotriva marilor state şi în care sunt implicate pături şi partide burgheze şi semiburgheze, este cert că succesul acestor mişcări, din punctul de vedere al dezvoltării situaţiei mondiale, este un factor revoluţionar, în măsura în care contribuie la căderea principalelor fortăreţe ale capitalismului, în timp ce, chiar dacă o putere burgheză din ţările mici ar reuşi să supravieţuiască burgheziilor din marile state, aceasta ar fi măturată ulterior de puterea proletariatului din ţările cele mai avansate, chiar dacă pe plan local mişcarea proletară şi comunistă apare incipientă şi slabă.
O dezvoltare paralelă şi simultană a forţei proletare şi a relaţiilor de clasă şi de partid în fiecare ţară nu este nicidecum un criteriu revoluţionar, ci trimite la concepţia oportunistă a pretinsei simultaneităţi a revoluţiei, în numele căreia i se nega până şi revoluţiei ruse caracterul proletar. Comuniştii nu cred deloc că dezvoltarea luptei în fiecare ţară trebuie să urmeze aceeaşi schemă, ei îşi dau seama de diferenţele care apar în considerarea problemelor naţionale şi coloniale, însă numai ei coordonează soluţionarea acestora cu interesul mişcării unice de răsturnare a capitalismului mondial.
Teza politică a Internaţionalei Comuniste, pentru conducerea de către proletariatul comunist mondial şi de către primul său stat a mişcării de rebeliune a coloniilor şi a popoarelor mici împotriva metropolelor capitalismului, apare deci ca rezultatul unei ample examinări a situaţiei şi a unei evaluări a procesului revoluţionar pe deplin conformă cu programul nostru marxist. Ea se plasează mult în afara tezei oportuniste burgheze, potrivit căreia problemele naţionale trebuie rezolvate „în mod prejudicial“ înainte de a se putea vorbi de luptă de clasă, şi prin urmare principiul naţional serveşte la justificarea colaborării de clasă, atât în ţările înapoiate, cât şi în cele cu capitalism avansat, atunci când se pretinde că ar fi pusă în pericol integritatea şi libertatea naţională. Metoda comunistă nu spune în mod banal: comuniştii trebuie să acţioneze în sens opus, pretutindeni şi întotdeauna, tendinţei naţionale, ceea ce nu ar însemna nimic şi ar fi negaţia „metafizică“ a criteriului burghez. Metoda comunistă se contrapune acestuia „în mod dialectic“, adică porneşte de la factorii de clasă pentru a judeca şi rezolva problema naţională. Sprijinul acordat mişcărilor coloniale, de exemplu, are atât de puţin iz de colaborare de clasă, încât, în timp ce se recomandă dezvoltarea autonomă şi independentă a partidului comunist în colonii, pentru ca acesta să fie pregătit să-şi depăşească aliaţii de moment, printr-o operă independentă de formare ideologică şi organizatorică, se cere sprijin pentru mişcările de rebeliune colonială mai ales partidelor comuniste din metropole. Şi o astfel de tactică are atât de puţin iz colaboraţionist, încât este numită de burghezie acţiune antinaţională, defetistă, de înaltă trădare.
Teza 9 spune că fără astfel de condiţii lupta împotriva asupririi coloniale şi naţionale rămâne o firmă mincinoasă ca pentru Internaţionala a II-a, iar teza 11, litera e), reiterează că „trebuie dusă o luptă hotărâtă împotriva vopsirii în culorile comunismului a curentelor de eliberare burghezo-democratice din ţările înapoiate“. Acest lucru este suficient pentru a susţine fidelitatea interpretării noastre.
Necesitatea de a deplasa echilibrul coloniilor rezultă dintr-o examinare strict marxistă a situaţiei capitalismului, în măsura în care asuprirea şi exploatarea muncitorilor de culoare devine un mijloc pentru a înăspri exploatarea proletariatului indigen, din metropolă. Aici iese din nou în evidenţă diferenţa radicală dintre criteriul nostru şi cel al reformiştilor. Aceştia din urmă încearcă de fapt să demonstreze că coloniile sunt o sursă de bogăţie şi pentru muncitorii din metropolă, prin oferirea unui debuşeu pentru produse, şi trag din aceasta alte motive pentru colaborarea de clasă, susţinând în multe cazuri fără pic de ruşine că însuşi principiul lor de naţionalitate poate fi încălcat în interesul „răspândirii civilizaţiei“ burgheze şi pentru a accelera evoluţia condiţiilor capitalismului. Şi iată aici o mostră de cel mai înalt nivel de denaturare reacţionară a marxismului, care se reduce la a acorda capitalismului prelungiri tot mai îndelungate ale momentului sfârşitului său şi al atacului revoluţionar, atribuindu-i încă o sarcină istorică îndelungată, pe care noi i-o contestăm.
Comuniştii folosesc forţele care urmăresc să rupă patronatul marilor state asupra ţărilor înapoiate şi coloniale, deoarece consideră că este posibil să răstoarne aceste fortăreţe ale burgheziei şi să încredinţeze proletariatului socialist din ţările cele mai avansate sarcina istorică de a conduce într-un ritm accelerat procesul de modernizare a economiei ţărilor înapoiate, nu exploatându-le, ci impulsionând emanciparea muncitorilor locali de sub exploatarea străină şi internă.
Aceasta este, în linii mari, justa poziţie a I.C. în problema de care ne ocupăm. Dar este foarte important să vedem clar calea prin care se ajunge la asemenea concluzii, pentru a evita dorinţa de a le lega din nou de frazeologia burgheză perimată despre libertatea naţională şi egalitatea naţională, bine denunţată în prima dintre tezele citate ca un derivat al conceptului capitalist despre egalitatea cetăţenilor din toate clasele. Deoarece în aceste concluzii noi (într-un anumit sens) ale marxismului revoluţionar, uneori îşi face apariţia pericolul unor exagerări şi devieri.
Pentru a rămâne pe tărâmul exemplelor, noi negăm că ar fi justificabil, pe bazele menţionate, criteriul unei apropieri în Germania între mişcarea comunistă şi mişcarea naţionalistă şi patriotică.
Presiunea exercitată asupra Germaniei de statele Antantei, chiar şi în formele acute şi vexatorii pe care le-a luat în ultimul timp, nu este un element de natură să ne poată face să considerăm Germania pe acelaşi plan cu o mică ţară cu capitalism înapoiat. Germania rămâne o ţară foarte mare, formidabil echipată în sens capitalist şi în care proletariatul este mai mult decât avansat din punct de vedere social şi politic. Este, aşadar, imposibilă confuzia cu condiţiile efective considerate anterior. Să ne fie de ajuns acest lucru pentru a ne scuti de o amplă examinare a gravei chestiuni, care va putea fi făcută altă dată într-un mod deloc sumar.
Nici nu este suficient pentru a ne schimba evaluarea faptul că în Germania alinierea forţelor politice se prezintă în aşa fel încât marea burghezie nu are o atitudine naţionalistă accentuată, ci tinde să se alieze cu burgheziile Antantei pe cheltuiala proletariatului german şi pentru o acţiune contrarevoluţionară; în timp ce mişcarea naţionalistă este alimentată de straturi mic-burgheze nemulţumite şi hărţuite şi ele din punct de vedere economic de pregătirea acestei soluţii. Problema revoluţiei instaurate la Berlin nu poate fi privită decât raportând-o, pe de o parte, şi acest lucru este reconfortant, la Moscova, dar, pe de altă parte, la Paris şi Londra. Forţele fundamentale pe care trebuie să contăm pentru a contracara înţelegerea capitalistă dintre Germania şi aliaţi sunt nu numai statul sovietic, ci şi, în prima linie, alianţa proletariatului german cu cel din ţările occidentale. Acesta este un factor atât de important pentru dezvoltarea revoluţionară mondială, încât este o eroare extrem de gravă să-l compromitem, într-un moment dificil pentru acţiunea revoluţionară în Franţa şi Anglia, făcând, fie şi în parte, din chestiunea revoluţiei germane o chestiune de eliberare naţională, fie şi pe un plan care exclude colaborarea cu marea burghezie. Însăşi disproporţia de maturitate dintre partidul comunist german şi cele din Franţa şi Anglia descurajează această poziţie eronată, prin care antipatriotismului marii burghezii germane s-ar dori să i se contrapună un program naţionalist al revoluţiei proletare. Ajutorul micii burghezii germane (care este, cu siguranţă, bine să fie utilizat cu o altă tactică decât cea a „bolşevismului naţional“ şi având în vedere situaţia economică ruinătoare a păturilor intermediare) ar fi anulat complet într-o situaţie în care Parisul şi Londra s-ar simţi pe plan intern cu mâinile libere pentru a acţiona dincolo de graniţele germane: ceea ce poate fi împiedicat doar de abordarea internaţionalistă a problemei revoluţionare germane. Mai degrabă în Franţa trebuie să ne preocupăm mai mult de atitudinea păturilor mic-burgheze, pe care o acutizare a naţionalismului german le va remite la mila burgheziilor locale: în timp ce ceva analog se poate spune despre Anglia, unde laburismul se arată a fi atât de neruşinat de naţionalist, acum că este la guvernare, pe seama şi în interesul burgheziei britanice.
Iată cum uitarea originii de principiu a soluţiilor politice comuniste poate duce la aplicarea lor acolo unde lipsesc condiţiile care le-au sugerat, sub pretextul că orice expedient, oricât de complicat, poate fi întotdeauna aplicat în mod util. Nu poate să nu fie considerat ca un fenomen care are anumite analogii cu întreprinderile social-naţionalismului, faptul că tovarăşul Radek, pentru a susţine într-o reuniune a Internaţionalei tactica pe care o promova cu căldură, a „descoperit“ că gestul naţionalistului care s-a sacrificat în lupta împotriva francezilor din Ruhr trebuie să fie exaltat de comunişti în numele principiului (nou pentru noi şi nemaiauzit), că deasupra partidelor trebuie susţinut oricine se sacrifică pentru ideea sa.
O deplorabilă minimalizare este aceea care reduce sarcina marelui proletariat din Germania la o emancipare naţională: în timp ce noi aşteptăm de la acest proletariat şi de la partidul său revoluţionar să reuşească să învingă nu pentru sine, ci pentru a salva existenţa şi evoluţia economică socialistă a Rusiei Sovietelor, şi pentru a revărsa împotriva fortăreţelor capitaliste din occident şuvoiul Revoluţiei mondiale, trezindu-i pe muncitorii din celelalte ţări, pentru un moment imobilizaţi de ultimele zvârcoliri contraofensive ale reacţiunii burgheze.
Dezechilibrele naţionale dintre marile state avansate sunt un factor studiat şi examinat de noi la fel ca oricare altul: spre deosebire de social-naţionalişti, noi excludem în mod categoric că ele ar putea fi rezolvate pe altă cale decât prin războiul de clasă împotriva tuturor marilor state burgheze: iar supravieţuirile patriotice şi naţionaliste în acest domeniu sunt considerate de noi drept manifestări reacţionare care nu pot avea nicio priză asupra partidelor revoluţionare ale proletariatului, chemate în aceste ţări la o moştenire bogată în posibilităţi autentic şi pur comuniste, la o sarcină de avangardă extrem de înaintată în Revoluţia mondială.