|
|
|
Scris: 1965 |
|
|
1. - Aşa-numita problemă a organizării interne a partidului a fost întotdeauna obiectul poziţiilor marxiştilor tradiţionali şi ale actualei stângi comuniste, născute ca opoziţie faţă de erorile Internaţionalei de la Moscova. Desigur, acesta nu este un sector izolat într-un compartiment etanş, ci este inseparabil de cadrul general al poziţiilor noastre.
2. - Ceea ce face parte din doctrina, din teoria generală a partidului se regăseşte în textele clasice şi este rezumat în mod aprofundat în manifestări mai recente, în texte italiene precum Tezele de la Roma şi de la Lyon şi în foarte multe altele prin care Stânga şi-a exprimat previziunea prăbuşirii Internaţionalei a III-a din cauza unor fenomene nu mai puţin grave decât cele oferite de a II-a. Tot acest material este în parte utilizat şi în prezent în studiul asupra organizării (înţelese în sens restrâns ca organizare a partidului şi nu în sensul larg de organizare a proletariatului în diferitele sale forme istorice şi sociale) şi nu se doreşte rezumarea lui aici, făcându-se trimitere la textele menţionate şi la vasta lucrare în curs a Istoriei Stângii, al cărei volum al II-lea este în curs de pregătire.
3. - Este lăsat în seama teoriei pure, comune nouă tuturor şi deja în afara oricărei discuţii, tot ceea ce priveşte ideologia partidului şi natura partidului, precum şi relaţiile dintre partid şi propria sa clasă proletară, care se rezumă în concluzia evidentă că numai cu partidul şi prin acţiunea partidului proletariatul devine clasă pentru sine şi pentru revoluţie.
4. - Obişnuim să indicăm drept chestiuni de tactică (repetând rezerva că nu există capitole şi secţiuni autonome) pe cele care apar şi se desfăşoară istoric în relaţiile dintre proletariat şi celelalte clase, dintre partidul proletar şi celelalte organizaţii proletare, şi între acesta şi celelalte partide burgheze şi neproletare.
5. - Relaţia care există între soluţiile tactice, de aşa natură încât să nu fie condamnate de principiile doctrinare şi teoretice, şi dezvoltarea multiformă a situaţiilor obiective şi, într-un anumit sens, exterioare partidului, este cu siguranţă extrem de schimbătoare; dar Stânga a susţinut că partidul trebuie să o stăpânească şi să o prevadă în avans, aşa cum s-a expus în Tezele de la Roma privind tactica, înţelese ca proiect de teze pentru tactica internaţională.
Există, pentru a fi sintetici până la extrem, perioade de situaţii obiective favorabile alături de condiţii nefavorabile ale partidului ca subiect; poate exista cazul opus; au existat exemple rare, dar sugestive, de partid bine pregătit şi de o situaţie socială în care masele se avântă spre revoluţie şi spre partidul care a prevăzut-o şi a descris-o în avans, aşa cum Lenin a revendicat drept merit al bolşevicilor din Rusia.
6. - Lăsând la o parte pedantele „distincţii“, ne putem întreba în ce situaţie obiectivă se află societatea de astăzi. Cu siguranţă, răspunsul este că aceasta este cea mai rea cu putinţă şi că o mare parte a proletariatului, mai degrabă decât să fie zdrobită de burghezie, este controlată de partide care lucrează în slujba acesteia şi împiedică orice mişcare de clasă revoluţionară a proletariatului însuşi, astfel încât nu se poate prevedea cât timp poate trece până când, în această situaţie moartă şi amorfă, se va produce din nou cea pe care alteori am definit-o drept „polarizare“ sau „ionizare“ a moleculelor sociale, care să preceadă explozia marelui antagonism de clasă.
7. - Care sunt, în această perioadă nefavorabilă, consecinţele asupra dinamicii organice interne a partidului? Am spus întotdeauna, în toate textele citate mai sus, că partidul nu poate să nu resimtă trăsăturile situaţiei reale care îl înconjoară. Prin urmare, marile partide proletare care există sunt în mod necesar şi declarat oportuniste.
Este o teză fundamentală a Stângii că partidul nostru nu trebuie, din acest motiv, să renunţe la a rezista, ci trebuie să supravieţuiască şi să transmită flacăra de-a lungul istoricului „fir al timpului“. Este clar că va fi un partid mic, nu din dorinţa sau alegerea noastră, ci dintr-o necesitate de neînlăturat. Gândindu-ne la structura acestui partid, chiar şi în epocile de decădere a Internaţionalei a III-a, şi în nenumărate polemici, am respins, cu argumente pe care nu este nevoie să le repetăm, diverse acuzaţii. Nu vrem un partid de sectă secretă sau de elită, care să refuze orice contact cu exteriorul din mania purităţii. Respingem orice formulă de partid muncitoresc şi laburist care ar vrea să excludă toţi neproletarii; formulă care aparţine tuturor oportuniştilor istorici. Nu vrem să reducem partidul la o organizaţie de tip cultural, intelectual şi şcolăresc, conform unor polemici care datează de mai bine de o jumătate de secol; şi nici nu credem, precum anumiţi anarhişti sau blanquişti, că se poate concepe un partid de acţiune armată conspirativă şi care să urzească comploturi.
8. - Dat fiind că procesul de degenerare a complexului social se concentrează în falsificarea şi în distrugerea teoriei şi a doctrinei sănătoase, este clar că micul partid de astăzi are un caracter predominant de restaurare a principiilor de valoare doctrinară şi, din păcate, îi lipseşte fundalul favorabil în care Lenin a înfăptuit-o după dezastrul primului război. Cu toate acestea, nu din acest motiv putem coborî o barieră între teorie şi acţiunea practică; deoarece, dincolo de o anumită limită, ne-am distruge pe noi înşine şi toate bazele noastre de principiu. Revendicăm, aşadar, toate formele de activitate proprii momentelor favorabile, în măsura în care relaţiile reale de forţe le permit.
9. - Toate acestea ar trebui dezvoltate mult mai pe larg, dar se poate ajunge la o concluzie privind structura organizatorică a partidului într-o tranziţie atât de dificilă. Ar fi o eroare fatală să îl privim ca fiind divizibil în două grupuri: unul dedicat studiului şi celălalt acţiunii, deoarece această distincţie este mortală nu doar pentru corpul partidului, ci şi pentru un singur militant. Sensul unitarismului şi al centralismului organic este că partidul dezvoltă în sine organele apte pentru diverse funcţii, pe care noi le numim propagandă, prozelitism, organizare proletară, muncă sindicală etc., până la, mâine, organizarea armată, dar că nimic nu trebuie dedus din numărul tovarăşilor despre care se consideră că sunt însărcinaţi cu aceste funcţii, deoarece în principiu niciun tovarăş nu trebuie să fie străin de niciuna dintre ele.
Este un accident istoric faptul că, în această fază, pot părea prea mulţi tovarăşi dedicaţi teoriei şi istoriei mişcării şi puţini cei deja pregătiţi pentru acţiune. Mai ales lipsită de sens ar fi căutarea numărului celor dedicaţi uneia sau celeilalte manifestări de energie. Ştim cu toţii că, atunci când situaţia se va radicaliza, nenumărate elemente se vor alătura nouă, pe o cale imediată, instinctivă şi fără cel mai mic curs de studiu care să poată maimuţări calificări şcolare.
10. - Ştim foarte bine că pericolul oportunist, de când Marx a luptat cu Bakunin, Proudhon, Lassalle şi de-a lungul tuturor fazelor ulterioare ale morbului oportunist, a fost în întregime legat de influenţa asupra proletariatului a falşilor aliaţi mic-burghezi.
Toată infinita noastră neîncredere faţă de aportul acestor pături sociale nu trebuie şi nici nu poate să ne împiedice să utilizăm, pe baza puternicelor învăţăminte ale istoriei, elementele de excepţie ale acestora, pe care partidul le va destina muncii sale de reordonare a teoriei — în afara căreia nu există decât moartea — iar acesta, în viitor, prin planul său de difuzare, va trebui să se identifice cu imensa extindere a maselor revoluţionare.
11. - Violentele scântei care au izbucnit între polii dialecticii noastre ne-au învăţat că este tovarăş militant comunist şi revoluţionar cel care a ştiut să uite, să renege, să-şi smulgă din minte şi din inimă clasificarea în care l-a înscris starea civilă a acestei societăţi în putrefacţie, şi care se vede şi se contopeşte pe sine în întregul arc milenar ce leagă omul tribal ancestral care se lupta cu fiarele de membrul comunităţii viitoare, fraterne în armonia plină de bucurie a omului social.
12. - Partid istoric şi partid formal. Această distincţie se regăseşte la Marx şi Engels, iar ei au avut dreptul să deducă din aceasta că, situându-se prin opera lor pe linia partidului istoric, dispreţuiau să aparţină oricărui partid formal. De aici, niciun militant de astăzi nu poate deduce dreptul la o alegere: de a fi cu actele în regulă în raport cu „partidul istoric“ şi de a nu-i păsa de partidul formal. Acest lucru nu se datorează faptului că Marx şi Engels ar fi fost superoameni de un tip sau de o rasă diferită de a celorlalţi, ci tocmai înţelegerii sănătoase a acelei propoziţii a lor, care are un sens dialectic şi istoric.
Marx spune: partid în accepţiunea sa istorică, în sensul istoric, şi partid formal sau efemer. În primul concept se află continuitatea, iar din el am derivat teza noastră caracteristică a invarianţei doctrinei de când Marx a formulat-o nu ca pe o invenţie de geniu, ci ca pe o descoperire a unui rezultat al evoluţiei umane. Însă cele două concepte nu sunt în opoziţie metafizică şi ar fi prostesc să le exprimăm prin doctrinuţa: întorc spatele partidului formal şi mă îndrept spre cel istoric.
Când, din doctrina invariantă, deducem concluzia că victoria revoluţionară a clasei muncitoare nu se poate obţine decât prin partidul de clasă şi prin dictatura acestuia, şi pe baza cuvintelor lui Marx afirmăm că, înainte de partidul revoluţionar şi comunist, proletariatul este o clasă poate pentru ştiinţa burgheză, dar nu pentru Marx şi pentru noi, concluzia care trebuie dedusă din aceasta este că pentru victorie va fi necesar să avem un partid care să merite în acelaşi timp calificarea de partid istoric şi de partid formal, adică să se fi rezolvat în realitatea acţiunii şi a istoriei contradicţia aparentă — ce a dominat un trecut lung şi dificil — dintre partidul istoric, aşadar în ceea ce priveşte conţinutul (program istoric, invariant), şi partidul contingent, aşadar în ceea ce priveşte forma, care acţionează ca forţă şi practică fizică al unei părţi decisive a proletariatului aflat în luptă.
Această clarificare sintetică a chestiunii doctrinare trebuie raportată, fie şi rapid, la trecerile istorice care sunt în urma noastră.
13. - Prima trecere, de la un ansamblu de mici grupuri şi ligi în care se manifestă lupta muncitorească la partidul Internaţional prevăzut de doctrină, are loc odată cu fondarea Primei Internaţionale în 1864. Acesta nu este momentul de a reconstrui procesul crizei acesteia care, sub conducerea lui Marx, a fost apărată până la extrem împotriva infiltraţiilor unor programe mic-burgheze, precum cele ale libertarilor.
În 1889 se reconstituie Internaţionala a II-a, după moartea lui Marx, însă sub controlul lui Engels, ale cărui indicaţii nu sunt însă aplicate. Pentru un moment se încearcă din nou asigurarea, în partidul formal, a continuării partidului istoric, dar acest lucru este spulberat în anii următori de caracterul federalist şi nu centralist, de influenţele practicii parlamentare şi ale cultului democraţiei, precum şi de viziunea naţionalistă a fiecărei secţiuni în parte, ce nu erau concepute ca armate de război împotriva propriului stat, aşa cum ar fi vrut Manifestul din 1848; apare revizionismul deschis, care devalorizează scopul istoric şi exaltă mişcarea contingentă şi formală.
Apariţia Internaţionalei a III-a, după falimentul dezastruos din 1914 în purul democratism şi naţionalism al aproape tuturor secţiunilor, a fost văzută de noi în primii ani de după 1919 ca o reunificare deplină a partidului istoric în partidul formal. Noua Internaţională a apărut ca fiind în mod declarat centralistă şi antidemocratică, dar practica istorică a trecerii în rândurile ei a secţiunilor federate în Internaţionala eşuată a fost deosebit de dificilă şi grăbită de preocuparea ca trecerea de la cucerirea puterii în Rusia la cea din celelalte ţări europene să fie imediată.
Dacă secţiunea apărută în Italia din ruinele vechiului partid din Internaţionala a II-a a fost deosebit de înclinată — nu prin virtutea unor persoane, desigur, ci prin derivaţii istorice — să simtă necesitatea sudurii dintre mişcarea istorică şi forma sa actuală, aceasta s-a datorat faptului că a dus lupte deosebite împotriva formelor degenerate şi a refuzat, prin urmare, infiltraţiile nu doar ale forţelor dominate de poziţii de tip naţional, parlamentar şi democratic, ci şi ale celor (italiene, maximalismul) care s-au lăsat influenţate de revoluţionarismul mic-burghez anarho-sindicalist. Acest curent de stânga a luptat în mod deosebit pentru ca normele de admitere să fie rigide (construcţia noii structuri formale), le-a aplicat în totalitate în Italia, iar când acestea au dat rezultate imperfecte în Franţa, Germania etc., a fost primul care a sesizat un pericol pentru întreaga Internaţională.
Situaţia istorică în care statul proletar se constituise într-o singură ţară, în timp ce în celelalte nu se ajunsese la cucerirea puterii, făcea dificilă soluţia clară şi organică de a menţine cârma organizaţiei mondiale la secţiunea rusă.
Stânga a fost prima care a avertizat că, în cazul în care comportamentul statului rus, atât în economia internă, cât şi în relaţiile internaţionale, ar începe să prezinte devieri, s-ar deschide o prăpastie între politica partidului istoric, adică a tuturor comuniştilor revoluţionari din lume, şi politica unui partid formal care ar apăra interesele statului rus contingent.
14. - Acest abis s-a adâncit de atunci atât de mult, încât secţiunile „aparente“, care se află sub dependenţa partidului-ghid rus, duc, în sens efemer, o politică vulgară de colaborare cu burghezia, nu mai bună decât cea tradiţională a partidelor corupte din Internaţionala a II-a.
Acest lucru oferă posibilitatea — nu vom spune dreptul — grupurilor care provin din lupta Stângii italiene împotriva degenerării Moscovei să înţeleagă mai bine decât oricare altele pe ce cale partidul adevărat, activ şi, prin urmare, formal, poate rămâne în perfect acord cu trăsăturile partidului istoric revoluţionar, care în linie potenţială există cel puţin din 1847, în timp ce în linie de practică s-a afirmat în mari tablouri istorice prin seria tragică a înfrângerilor revoluţiei.
Transmiterea acestei tradiţii nedeformate către eforturile de a realiza o nouă organizaţie internaţională de partid, fără pauze istorice, nu se poate baza din punct de vedere organizatoric pe selectarea unor oameni foarte calificaţi sau foarte informaţi în privinţa doctrinei istorice, ci din punct de vedere organic nu poate decât să utilizeze în cel mai fidel mod linia dintre acţiunea grupului prin care aceasta se manifesta acum 40 de ani şi linia actuală. Noua mişcare nu poate aştepta superoameni şi nici nu poate avea Mesia, ci trebuie să se bazeze pe reînsufleţirea a ceea ce a putut fi conservat de-a lungul timpului, iar conservarea nu se poate limita la predarea unor teze şi la căutarea de documente, ci se foloseşte şi de unelte vii care să formeze o veche gardă şi care să aibă încredere că vor preda o moştenire neîntinată şi puternică unei tinere gărzi. Aceasta din urmă se avântă spre noi revoluţii care probabil nu vor trebui să aştepte mai mult de un deceniu de acum înainte pentru a acţiona pe primul plan al scenei istorice, numele unora sau ale celorlalţi neprezentând niciun interes pentru partid şi pentru revoluţie.
Corecta transmitere a acelei tradiţii mai presus de generaţii şi, tot de aceea, mai presus de numele oamenilor vii sau morţi, nu poate fi redusă la cea a unor texte critice şi la simpla metodă de a utiliza doctrina partidului comunist într-o manieră fidelă şi strâns legată de clasici, ci trebuie să se raporteze la bătălia de clasă pe care Stânga marxistă (nu intenţionăm să limităm trimiterea doar la regiunea italiană) a iniţiat-o şi a condus-o în lupta reală cea mai aprinsă în anii de după 1919 şi care a fost frântă, mai degrabă decât de raportul de forţe cu clasa inamică, de legătura de dependenţă faţă de un centru ce degenera de la cel al partidului mondial istoric la cel al unui partid efemer distrus de patologia oportunistă, până când, din punct de vedere istoric, a fost ruptă de fapt.
Stânga a încercat istoric, fără a încălca principiul disciplinei mondiale centralizate, să ducă bătălia revoluţionară, fie ea şi defensivă, ferind proletariatul de avangardă de coluziunea cu păturile intermediare, cu partidele şi ideologiile lor sortite înfrângerii. Odată pierdută şi această şansă istorică de a salva, dacă nu revoluţia, cel puţin nervul partidului său istoric, astăzi s-a reînceput într-o situaţie obiectivă inertă şi surdă, în mijlocul unui proletariat infectat de democratismul mic-burghez până în măduva oaselor; însă organismul în curs de naştere, utilizând întreaga tradiţie doctrinară şi de practică, reconfirmată prin verificarea istorică a unor previziuni oportune, o aplică şi în acţiunea sa cotidiană, urmărind reluarea unui contact tot mai larg cu masele exploatate, şi elimină din propria structură una dintre erorile de pornire ale Internaţionalei de la Moscova, lichidând teza centralismului democratic şi aplicarea oricărei maşinării de vot, aşa cum a eliminat din ideologia chiar şi a ultimului aderent orice concesie făcută orientărilor democratoide, pacifiste, autonomiste şi libertare.
În acest sens încercăm să facem alţi paşi, utilizând lecţiile amare ale trecutului foarte îndepărtat, pentru a preîntâmpina noi crize ale liniei partidului istoric, ştergând mizeriile şi meschinăriile pe care ni le-a prezentat perindarea atâtor partide formale nefericite, urmând şi în acest caz vechile avertismente ale primilor mari maeştri privind asprimea luptei împotriva influenţelor mediului burghez de comerţ, de adulaţie personală şi de vânătoare vulgară de supremaţie şi popularitate a unor pitici care, de prea multe ori, amintesc de cei pe care Marx şi Engels îi dădeau la o parte cu un dispreţ senin pentru a nu le mânji calea.