|
|
|
Scris: 1950 |
|
|
Nu au fost necesare patru luni pentru ca critica marxistă să readucă războiul din Coreea la proporţiile sale reale, să-l fixeze în cadrul său istoric. Nu era un episod conjunctural sau local, o întâmplare, un incident regretabil: era una dintre multele şi cu siguranţă printre cele mai virulente manifestări ale unui conflict imperialist care nu are paralele, nici meridiane, ci se desfăşoară pe teatrul întregii lumi, în limitele de timp internaţionale ale imperialismului. Protagoniştii săi nu erau nici coreenii din Nord, care revendicau o unitate naţională frântă, nici coreenii din Sud, crainici ai unui drept şi ai unei dreptăţi încălcate, ci miliţiile inconştiente şi corpul de ofiţeri mercenari ale celor două mari centre mondiale ale capitalismului, ambele îndreptându-se, sub impulsul ineluctabil al unei forţe interne, spre prăpastia războiului. Miza nu o reprezentau libertatea, socialismul, progresul şi cele o mie de ideologii scrise cu majusculă, cu care calea societăţii burgheze este presărată ca de atâtea cruci, ci raporturile de forţă şi condiţiile de supravieţuire ale celor mai mari două sisteme economice şi politice ale capitalismului, America şi Rusia.
Şi nu avea niciun sens să se pună chestiunea, dragă avocaţilor chichiţari ai tuturor războaielor, despre cine este cel agresat şi cine este agresorul, deoarece imperialismul este întotdeauna agresiv şi, pe cât de adevărat este că pionul rus a fost primul care a trecut o paralelă ridicolă şi absurdă (la rândul său, expresie a unei faze speciale a raporturilor de forţă dintre cele două imperialisme), tot pe atât de adevărat este că, la scară mondială, cea mai violentă forţă de expansiune şi de agresiune, puţin importă dacă se traduce în arme, în dolari sau în cutii de conserve de carne, este cea care se coace în măruntaiele giganticului aparat de producţie al Statelor Unite. Însă pe un spaţiu mic se condensa, comprimând timpul, întregul potenţial exploziv incandescent al unui conflict mondial şi, mai mult decât în orice episod precedent de războaie localizate, se proiectau ca pe un ecran tragic formele pe care acest conflict este sortit în mod necesar să le îmbrace în întreaga lume — exploatarea fără scrupule din partea americană a maşinilor şi maşinăriilor de război, a muncii acumulate, a capitalului constant; folosirea la fel de lipsită de scrupule a cărnii umane, a muncii vii, a capitalului variabil (dacă s-ar putea vulgariza astfel, în termeni de economie marxistă, manifestările exterioare ale conflictului) din partea rusă. Şi, totodată, această particularitate, valabilă mai ales pentru ţările asiatice: că ofensiva rusă — îndreptată mult mai mult spre a se proteja de marşul insistent al dolarului decât spre a-şi deschide o cale proprie — se agaţă de un subsol social în efervescenţă, de posibilitatea de a face pârghie pe pături burgheze intolerante faţă de ultimele supravieţuiri ale trecutului, pe categorii de ţărani aflaţi într-o iluzorie foame de pământ, pe mase proletare exploatate şi iluzionate (nu degeaba stalinismul a lansat acolo celebra tactică a „blocului celor patru clase“), în timp ce ofensiva americană nu are în sprijinul său decât armătura gigantică a aparatului său de producţie, dilatat până la limitele neverosimilului. Încă o dată, războiul ducea la paroxism exploatarea economică şi politică a maselor muncitoare, opera de distrugere nemiloasă de bunuri şi de forţă de muncă ce constituie apanajul istoric inevitabil al capitalismului.
Nu era război în Coreea, ci război în lume. Iar „pacea“, sfârşitul de acum apropiat al conflictului, cu abandonarea tradiţională a forţelor aruncate în masacru de stăpânul atotputernic şi reutilizarea lor parţială în faze succesive, în experimente partizane înnoite — ceea ce va fi un alt mod de a continua adevăratul război dincolo de ficţiunile unei păci iluzorii —, a redeschis imediat scenariul unor noi conflicte: iar Indochina pare a fi, chiar de astăzi, veriga imediat următoare a conflictului făţiş. Moara imperialismului nu cunoaşte pauză.
Şi, aşa cum nu cunoaşte pauză în timp, nu prezintă nicio soluţie de continuitate în spaţiu şi în manifestările sale morbide. Cine poate spune că războiul este mai mult în Orientul Îndepărtat sau mai mult în Europa, unde, de o parte şi de alta a baricadei, sudoarea proletarilor este exploatată, ca ieri pentru reconstrucţie, azi pentru epilogul istoric necesar al reconstrucţiei, adică pentru pregătirea armelor de război? Unde Statul strânge — desigur, nu prin vreo virtute sau capacitate proprie, ci sub presiunea constantă a dominatorului internaţional, fie el America sau Rusia — ochiurile aparatului său de represiune, de intervenţie economică, de centralizare şi, în concluzie, de război? Unde partidele şi aşa-numitele organizaţii de masă nu au, pe faţă, alt conţinut şi motiv de luptă decât mobilizarea fără ordin de încorporare a cărnii de tun proletare pentru acest sau acel dominator imperialist? Unde, în locul vechii formule „unt sau tunuri“, se lansează deschis strigătul „pâine şi tunuri“, adică arme şi, dacă se poate, doar pâine? Unde, în concluzie, totul este aliniere de război şi de apărare a regimului internaţional de exploatare a proletariatului — partide democratice de la guvernare şi partide democratice de opoziţie, asociaţii patronale şi sindicale, organizaţii de masă legate de parohia neagră sau de cele o mie de subparohii „roşii“?
Coreea este întreaga lume; coreeni sunt proletarii din toate ţările, victime predestinate ale celui de-al treilea măcel. Capitalismul care îi împarte în baricade opuse îi uneşte fără voie, prin însăşi logica dezvoltării sale, într-un destin comun. Pentru critica marxistă, imperialismul este transpunerea în formă spectaculoasă şi violentă a crizei permanente a unei societăţi în putrefacţie: caracterul său teribil, cruzimea gigantică a marşului său nu ascunde în faţa ochilor săi realitatea pe care gazetaşii, teoreticienii, preoţii laici şi religioşi ai societăţii capitaliste au tot interesul să o ascundă în spatele perdelelor de fum ale presei sau ale tunurilor — realitatea că imperialismul, aşa cum duce la paroxism, la tensiunea lor maximă, manifestările de violenţă, de aroganţă, de oprimare ale modului de producţie burghez, tot aşa duce şi va duce tot mai mult la apogeu contradicţiile sale interne, raţiunile obiective ale descompunerii sale, forţa de şoc a forţelor subiective care, născute din sânul său, vor fi chemate să îl distrugă. Dacă războiul îşi găseşte baza de plecare în înfrângerea clasei muncitoare, dacă acţiunile imperialismului îşi găsesc calea marcată de parabola descendentă a revoluţiei internaţionale, în dinamica sa sunt conţinute raţiunile renaşterii revoluţionare a proletariatului. Bomba atomică va putea fi sau nu folosită de imperialism ca instrument tehnic de război; cea pe care imperialismul nu va putea evita să şi-o prăvălească pe cap, oricât de mare ar părea şi ar fi astăzi atotputernicia sa, este atomica revoluţiei internaţionale şi internaţionaliste a clasei muncitoare.