|
|
|
Scris: 1920 |
|
|
În agitaţiile muncitoreşti din ultimele zile din Liguria a avut loc un fenomen care de puţin timp se repetă cu o oarecare frecvenţă şi care merită să fie remarcat ca simptom al unei stări de spirit speciale a maselor muncitoare.
Muncitorii, în loc să abandoneze munca, au pus, ca să spunem aşa, stăpânire pe întreprinderi şi au încercat să le facă să funcţioneze pe cont propriu, sau mai degrabă fără prezenţa principalilor conducători. Aceasta înseamnă, mai presus de toate, că muncitorii îşi dau seama că greva este o armă care nu mai dă rezultatele scontate, mai ales în anumite condiţii.
Greva economică, prin paguba imediată a muncitorului însuşi, îşi exercită utila acţiune defensivă pentru lucrător din cauza pagubei pe care încetarea muncii o aduce industriaşului prin faptul că diminuează produsul muncii care îi aparţine acestuia.
Aceasta în condiţii normale ale economiei capitaliste, când concurenţa cu scăderea aferentă a preţurilor obligă la o continuă creştere a producţiei în sine. Astăzi rechinii din industrie, mai ales din cea metalurgică, ies dintr-o perioadă excepţională în timpul căreia au realizat câştiguri enorme cu un minim de deranj. În timpul războiului, Statul le furniza materii prime şi cărbune şi era totodată singurul şi cel mai sigur cumpărător; Statul însuşi, prin militarizarea întreprinderilor, asigura disciplina strictă a maselor muncitoare. Ce condiţii mai favorabile pentru o exploatare comodă? Aceşti oameni nu mai sunt acum dispuşi să înfrunte toate dificultăţile provenite din lipsa cărbunelui şi a materiilor prime, din instabilitatea pieţei, din neliniştile maselor muncitoare; în special, nu mai sunt dispuşi să se mulţumească cu câştiguri modeste în proporţiile pe care le realizau în mod obişnuit înainte de război, şi poate chiar în proporţii mai mici.
Aceştia nu se îngrijorează aşadar de greve, ba chiar se bucură de ele, deşi protestează la nivel de vorbe împotriva insaţietăţii excesive şi a pretenţiilor absurde ale muncitorilor.
Acest lucru l-au înţeles aceştia din urmă, iar prin acţiunea lor de a pune stăpânire pe fabrică şi de a continua să lucreze în loc să facă grevă vor să arate că nu se pune problema că nu ar vrea să lucreze, ci că nu vor să lucreze aşa cum spun patronii. Ei nu mai vor să lucreze pentru aceştia, nu mai vor să fie exploataţi, vor să lucreze pe cont propriu, adică doar în interesul colectivului de muncitori. De această stare de spirit, ce devine tot mai clară, trebuie să se ţină seama în cel mai înalt grad; doar că nu am dori ca ea să fie abătută de evaluări false.
S-a spus că, acolo unde existau consiliile de fabrică, acestea au funcţionat preluând conducerea uzinelor şi asigurând continuarea muncii. Noi nu am dori ca în masele muncitoreşti să se înrădăcineze convingerea că, dezvoltând instituţia consiliilor, ar fi posibil de la sine să se pună stăpânire pe fabrici şi să fie eliminaţi capitaliştii. Aceasta ar fi cea mai dăunătoare dintre iluzii. Fabrica va fi cucerită de clasa muncitoare — şi nu doar de colectivul de muncitori respectiv, ceea ce ar fi un lucru prea neînsemnat şi necomunist — doar după ce întreaga clasă muncitoare va fi pus stăpânire pe puterea politică. Fără această cucerire, de spulberarea oricărei iluzii se vor îngriji gărzile regale, carabinierii etc., adică mecanismul de opresiune şi de forţă de care dispune burghezia, aparatul său politic de putere.
Aceste tentative zadarnice şi continue ale masei muncitoare, care se irosesc zilnic în eforturi mărunte, trebuie să fie canalizate, contopite, organizate într-un efort mare, unic, de ansamblu, care să vizeze direct lovirea în inimă a burgheziei duşmane.
Această funcţie poate şi trebuie să o exercite doar un partid comunist, care nu are şi nu trebuie să aibă altă sarcină, în acest ceas, decât aceea de a-şi îndrepta toate activităţile spre a face masele muncitoare tot mai conştiente de necesitatea acestei mari acţiuni politice, care este singura cale magistrală pe care vor ajunge mult mai direct în posesia acelei fabrici pe care în zadar, procedând altfel, se vor strădui să o cucerească.