|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Prin acest al treilea Fir pe aceeaşi temă, adică despre doctrina diformă a grupului francez Socialisme ou Barbarie, care nu are altă importanţă decât aceea de a oferi un prilej util pentru lămuriri interesante, am pus în legătură formidabila scăpare istorică de a vedea (în Rusia sau oriunde) în birocraţie o nouă clasă socială cu vădita confuzie dintre conceptele de ordin şi de clasă.
Cuvântul clasă, pe care marxismul şi l-a însuşit, este acelaşi în toate limbile moderne: latine, germane, slave. Ca entitate social-istorică, marxismul este cel care l-a introdus în mod original, deşi era întrebuinţat şi înainte. Cuvântul este latin la origine, dar trebuie remarcat că classis era pentru romani flota, escadra navală de război: conceptul este aşadar acela al unui ansamblu de unităţi care acţionează împreună, merg în aceeaşi direcţie, înfruntă acelaşi duşman. Esenţa conceptului este aşadar mişcarea şi lupta, nu (ca într-o asonanţă cu totul... birocratică) clasificarea, care a căpătat ulterior un sens static. Linné a clasificat în mod metafizic speciile vegetale şi animale în grupuri fixe, Darwin a demonstrat dezvoltarea evolutivă dintr-o specie în alta, iar de Vries a furnizat dovezile că, la anumite cotituri, nu au loc schimbări foarte lente, imperceptibile, ci bruşte mutaţii subite.
Cine reduce marxismul la o analiză catalogatoare a societăţii după interesele economice este cu adevărat caraghios în postura de completator modern al marxismului, întrucât nu i-a asimilat prima notă vitală. Marx ar fi „început“ doar analiza societăţii moderne şi ar fi pus doar bazele unui program socialist; aceşti domni sunt cei care şi-au asumat
„continuarea acestei analize astăzi, cu materialul infinit mai bogat pe care un secol de dezvoltare istorică l-a acumulat şi care îngăduie să se înainteze mult mai departe decât Marx în noua elaborare a programului socialist“.
Pentru a risipi asemenea nostimade, este prea mult să deranjăm dialectica: ajunge il pernacchio (entitate redată în nord în mod eronat la feminin: la pernacchia). [1]
Fără a lua aşadar asemenea lucruri în serios, găsim totuşi util să mergem în această privinţă pe drumul nostru, reconstruind prezentarea organică a marxismului, edificiu pe care îl avem din temelii până la acoperiş, astfel încât nu achiziţionăm de nicăieri materiale noi. Aceste analize sociale ne amintesc, cine ştie de ce, de o vinietă franceză dintr-o publicaţie umoristică militară, care ne-a rămas întipărită din vremea gimnaziului. Un soldăţel priveşte inscripţiile de pe uşile latrinelor: trupă, caporali, subofiţeri, ofiţeri: „Ces messieurs-là doivent faire du matériel d’une qualité bien supérieure“ [Domnii ăştia trebuie să facă un material de o calitate cu mult superioară].
Clasa nu indică aşadar o altă pagină din registrul de recensământ, ci mişcare istorică, luptă, program istoric. Clasă care trebuie încă să-şi găsească programul este o frază lipsită de sens. Programul determină clasa.
Ordinul, în schimb, este o împărţire a societăţii care ar vrea să o păstreze nemişcată şi garantată împotriva revoluţiilor. În grade extrem de diferite, împărţirile sociale pe care istoria le-a înfăţişat sunt susceptibile de a lăsa să izbucnească lupte de clasă: Marx explică de ce societăţile asiatice sunt cu încăpăţânare imuabile: însuşi modul local şi adesea încă „comunist“ de producţie nu generează contrast între forţele de producţie şi schema socială. De aici uriaşa importanţă, dacă în Persia, în India, în Indochina, în China, contrapunerea claselor s-a declanşat.
Ordinele societăţii medievale nu au mai rezistat la un moment dat transformării în clase: navigaţia, comerţul, manufactura, descoperirile mecanice au făcut minunea.
Ordin în franceză se spune, am amintit, „état“, cu acelaşi cuvânt care indică statul politic central, care în fond, în feudalismul timpuriu, este abia schiţat şi se reduce la curtea militară a împăratului sau a regelui. Când Ludovic al XIV-lea, în plină înflorire a forţelor capitaliste de producţie sub monarhia absolută, spune „l’État c’est moi“, eu sunt statul, este vorba despre statul politic. Ordinele erau atunci trei, potrivit alcătuirii feudale. Primul ordin, premier état, nobilimea, închisă într-un grup ereditar de familii şi de titluri heraldice; al doilea ordin, deuxième état, clerul, potrivit organismului ierarhic al Bisericii Catolice; troisième état, al treilea ordin, a fost numită burghezia, care în fapt nu participa la putere, deşi era reprezentată în „stările generale“, adică în adunarea naţională a ordinelor, corp nu legislativ şi cu atât mai puţin executiv, ci doar consultativ al regelui şi al guvernului său: aceşti burghezi erau atunci negustori, financiari, funcţionari. Prin Parlament se înţelegea, în Parisul şi în Franţa vremii, magistratura judecătorească în diferitele ei grade, care, aflată mereu în slujba regelui, se bucura de o oarecare autonomie, cel puţin doctrinară, pe care capitalismul i-a luat-o.
Amintiri şcolare, dar care au în construcţia marxistă o lumină nouă. Când modestul şi puţin decorativul ordin al treilea a devenit puternica şi revoluţionara clasă capitalistă, s-a spus: ce este a treia Stare? Nimic. Ce vrea să fie? Totul!
Dar, întrucât odată cu capitaliştii intra pe scenă o nouă clasă, lucrătorii din manufacturi (nu va fi rău să spunem şi că meşteşugarii liberi nu erau un ordin constituit, ci se organizau în corporaţii de meserii, şi numai profesiunile liberale aveau un loc în a treia Stare), a plăcut, în vremea care poate fi numită romantică a mişcării muncitoreşti, să se vorbească nu despre noua clasă revoluţionară din societatea burgheză, ci despre un nou ordin, despre o a patra Stare.
Nicio constituţie istorică nu a recunoscut vreodată un asemenea ordin: cele feudale refuzau participarea la ordine a ţăranului şerb şi a proletarilor, cele burgheze au abrogat în chip răsunător toate ordinele şi nu au cunoscut decât cetăţeni egali în drepturi.
Multe devieri bine cunoscute de la marxism, pentru care deţinem procesele-verbale ale unor autopsii aprofundate, se lasă reduse la confundarea clasei cu ordinul, şi ne amintim indignarea lui Marx atunci când Lassalle a preschimbat Arbeiterklasse în insipidul ordin muncitoresc, Arbeiterstand. Repetita iuvant.
Domnii cu doctorat în „materiale“ de la un secol după Marx nu bagă de seamă că materialele lor, „bogatele“ lor date istorice, nu au ajuns încă la cucerirea Bastiliei. Nu analyse de la misère, ci misère de l’analyse.
Georges Sorel, vioiul şi strălucitul întemeietor al doctrinei sindicalismului revoluţionar, a acreditat printre nu puţinii săi adepţi, la începutul secolului, formularea de aristocraţie muncitorească. Abia mai târziu şi mai ales în critica lui Lenin, întemeiată pe liniile precise ale lui Marx şi ale lui Engels (îndeosebi pentru industria engleză), şcoala noastră a desemnat drept aristocraţie proletară, adică partea cea mai de sus a proletariatului, pe lucrătorii cu salariu mai ridicat, specialiştii calificaţi, căutaţi şi curtaţi — şi mai culţi —, ademeniţi cu uşurinţă de ideologiile conformiste şi, totodată, pradă şi sprijin pentru căpeteniile oportuniste. Dar, în concepţia sindicaliştilor sorelieni, nu era vorba despre o parte a clasei muncitoare superioară restului, ci era vorba, în schimb, de a considera proletariatul în întregime, clasa muncitorilor salariaţi, drept o aristocraţie în ansamblul societăţii, răsturnând astfel întâietatea şi conducerea clasei capitaliste opuse şi luând în râs — numai până aici aveau dreptate — democraţia lor parlamentară, bătaia de joc a egalităţii lor în faţa statului.
Sindicalismul a avut succes întrucât era contrapus reformismului legalist care se răspândea nestăvilit în vremea capitalismului pacifist şi idilic, prosper şi progresist. Sindicaliştii au denunţat gravele pericole ale acţiunii parlamentare care înlocuia, în litigiile de muncă, ciocnirea intereselor economice cu arbitrajul puterilor legale şi i-au denunţat pe funcţionarii sindicali care le interziceau lucrătorilor folosirea violenţei în conflictele cu patronii şi dezavuau mijlocul grevei generale.
La un moment dat (de pildă în Franţa şi în Italia, între 1900 şi 1910), întreaga problemă a acţiunii proletare a părut redusă la un dialog între reformişti şi sindicaliştii de tip Sorel. Numai treptat marxismul radical a reacţionat la grava deviere a acestora.
Sorel nega funcţia partidului politic proletar şi întrezărea revoluţia ca pe o ciocnire directă între sindicatele roşii şi statul burghez. Nu vedea problema marxistă a puterii istorice, a centralismului de clasă: luptele locale de categorie sau de întreprindere îi ajungeau, cu condiţia să li se scoată veninul colaborării de clasă, pentru a ajunge la răsturnarea puterii burgheze şi la exproprierea patronilor. Această viziune iluzorie a grevei generale expropriatoare nu numai că nu cuprindea fazele necesare ale transformării sociale şi reducea cucerirea societăţii la cucerirea fabricii, ci mai ales nu sesiza că, dacă ciuma colaborării dintre clase a renăscut mereu, aceasta se întâmplă tocmai întrucât lupta nu s-a putut înălţa, de la raporturi în limite de întreprindere, locale, naţionale, la unitatea generală a luptei politice a proletariatului mondial, care are ca unic organ partidul comunist mondial.
Sorel reducea determinismul dialectic la un voluntarism activ exasperat al clasei, loc cu loc, grup cu grup; nu stabilea stadii diferite, nici în individul aflat în luptă, nici în grupările sale, între interes, conştiinţă, voinţă. Proletari puri, muncitori salariaţi care se alătură unii altora: şi nimic altceva nu mai trebuia pentru a le da voinţă de a lupta şi cunoaştere a scopurilor. În fond — aşa cum observăm mereu — tocmai acţiunea îşi este scop sieşi, fără nevoie de o direcţie generală către un îndepărtat punct de sosire istoric; iar prin aceasta nu făcea decât să recadă la rândul său într-o filozofie premarxistă şi, asemenea îndepărtaţilor săi urmaşi de astăzi, specula pe seama unei fraze a lui Marx: face mai mult o uncie de acţiune decât un morman de programe; în vreme ce acesta îi biciuieşte pe alcătuitorii de programe pentru cuceriri imediate şi contingente în cadrul ordinii constituite.
Eroarea lui Sorel şi a alor săi, dezvăluită istoric de faptul că, nu mai puţin decât revizioniştii de dreapta, aceşti înflăcăraţi revizionişti de stânga de baricadă, în 1914, cu aproape toate căpeteniile şi confederaţiile lor muncitoreşti mai cunoscute, au trecut la cauza războiului (ajunge să-i amintim pe Hervé şi pe Corridoni...), se poate reduce tocmai la a trata proletariatul revoluţionar nu ca pe o clasă în puternicul sens al lui Marx, ci ca pe un banal ordin. Societatea pe care aceştia de astăzi o numesc post-capitalism s-ar deosebi prin aceasta: în loc să fie, sub minciuna democraţiei, o aristocraţie de burghezi peste muncitorii supuşi, va fi o aristocraţie de muncitori. A patra Stare va fi cea dintâi: iată totul.
Gravele probleme ale teoriei şi ale organizării mişcării, rezolvate din capul locului cu o strălucitoare deplinătate în marxism, aşa încât cine se atinge de ele le strică, aşa cum Lenin şi toţi ceilalţi ortodocşi au repetat de o sută de ori, se dizolvă banal în conceptul de ordin aristocratic. Nobilul din naştere nu are nevoie de educaţie, de cultură, de încadrare şi de organizare; poartă în sine totul de la naştere şi de la primul scâncet; are în sânge conştiinţa sa de membru al ordinului ales şi se va ţine mereu departe de ordinele supuse şi de materialul lor uman, ca duşman al acestora. Singur sau organizat, ignorant sau învăţat, el este, prin natură, prin voinţă şi prin conştiinţă automată, dintr-o singură bucată: este nobil. Faptul este că renta lui este insesizabilă — ca leafa birocratului.
Burghezia modernă ar fi un ordin mascat sub desfiinţarea ordinelor şi nu ar rămâne decât să i se opună un justiţiar; aşa cum ordinul burghez, a treia Stare, le-a măturat pe cele nobiliare şi bisericeşti, tot astfel a patra Stare va mătura ordinul patronilor de întreprindere.
Redusă reţeta la atât, rămân rupte toate paginile înflăcărate cu care Maestrul descrie epopeea burgheziei de-a lungul a zece secole, în care ea se dezvăluie drept clasă, doboară nu anumite ordine, ci sistemul ordinelor; şi rămân rupte toate paginile din opera de căpătâi a lui Marx în care intră pe scenă această forţă socială, nemaifiind legată, ca precedentele, de grupuri de persoane şi de tipuri personale de dependenţă — Capitalul. Burghezie nu sună a ordin, ci a risc.
Nu s-a ajuns, evident, încă la înălţimea de a înţelege ce înseamnă în paginile lui Marx sau ale lui Engels deosebirea dintre servitutea persoanelor proprie Evului Mediu şi cea a forţei de muncă proprie epocii moderne, dintre dominaţia asupra persoanei sclavului, asupra forţei şerbului şi asupra mărfii.
Aceste treceri radicale, răscolitoare, între forme diferite ale producţiei şi ale societăţii sunt coborâte la simple schimburi de grupuri în succesiunea aceluiaşi episod banal: l’exploitation, exploatarea.
Vede exploatarea în centrul a toate numai cine este condamnat să gândească până la moarte ca un burghez putred: într-un raport între oameni nu există decât afacerea: o afacere ieşită prost, iată relaţia dintre clase!
Redusă aşadar revoluţia la cucerirea unei preeminenţe de ordin, la lupta pentru o aristocraţie, se înţelege originea faimoasei descoperiri: ordinului patronilor i s-a substituit cel al funcţionarilor, birocraţia este aristocraţia modernă: faceţi-i aristocraţi pe proletarii de uzină şi revoluţia este îndreptată! Consultarea automată a conştiinţei lor va salva totul.
Aşa cum cel ce se năştea în leagăn nobiliar ştia deja întregul său comportament social, tot astfel ştie totul despre revoluţie cel ce trăieşte între zidurile unei uzine şi primeşte plicul cu salariu, cel ce are senzaţia fizică a exploitation.
Şi atunci nu foloseşte la nimic să ai programul societăţii fără clase şi fără clasă dominantă, care cu atât mai mult este fără aristocraţie, şi se înţelege bine că, aşa cum voia deja Sorel, la nimic nu foloseşte partidul.
Şi la nimic nu foloseşte istoria care a arătat, în anii de foc ce au urmat Bastiliei, cum atâţia dintre rafinaţii aristocraţi au uitat glasul sângelui şi i-au trezit din trândăvia lor de speculanţi privaţi, la grandioasa sarcină de clasă, pe burghezii Franţei, pe capitaliştii lumii.
Este o veche poveste a opozanţilor troţkişti ai apăsării staliniste aceasta cu „democraţia proletară“. Potrivit acestor felurite grupuleţe, critica democraţiei burgheze ar consta în întregime în a condamna suprapunerea ei peste două clase sociale opuse, sau mai multe, precum şi înşelăciunea că, întrucât lucrătorii sunt majoritate numerică faţă de burghezi, mecanismul electoral ar juca în favoarea lor. În realitate, nicio asemenea critică nu ar sta în picioare, dacă nu ar fi de exclus ca proletariatul să poată atinge, sub regimul capitalist, o „conştiinţă“ de clasă deplină. Oricum, după critica democraţiei „burgheze“ şi a democraţiei „în general“, se trece apoi nu numai la tolerarea, ci la invocarea „democraţiei din interiorul clasei“. Se afirmă că întreaga degenerare stalinistă provine din faptul că nu a fost pus în funcţiune un mecanism de delegare electorală şi de reprezentare de tip parlamentar, în sânul clasei muncitoare, îngăduindu-i acesteia consultarea, controlul, decizia majoritară asupra orientărilor politice ale statului.
Toate acestea sunt pur delir. Forma istorică a democraţiei este cea care corespunde politicii clasei capitaliste în fazele în care aceasta iese din pântecele lumii feudale, şi ea constă în corpuri reprezentative ale tuturor cetăţenilor, pe care ideologia dominantă afirmă că se întemeiază puterea materială a statului. Aşa cum producţia capitalistă este un stadiu necesar al dezvoltării economice, tot astfel este o trecere istorică necesară, în anumite „arii“ şi în anumite perioade, dezvoltarea juridică deplină a formelor democratice. Atunci când, pentru Europa din 1848—1871 sau pentru Rusia din 1902—1917, Marx, Engels, Lenin sau Troţki au afirmat acest lucru, aşa cum s-ar putea afirma astăzi pentru Asia, ei nu vorbeau despre o democraţie în general şi cu atât mai puţin despre hibridul democraţiei proletare, ci exact şi tocmai despre democraţia burgheză. Adică despre o mişcare şi despre o formă politică ce corespunde, în măsura în care încă ne este necesară — ori ne era necesară — unei dezvoltări a formelor burgheze revoluţionare susţinute de proletariat, pas prealabil pentru a trece mai departe.
Forma revoluţiei specifice proletariatului este, din punct de vedere politic, dictatura. Nu dictatură personală, se înţelege, ci dictatură de clasă. Aceasta îşi formează propriile sale organe originale şi specifice, care sunt organe de gestiune a puterii statale în fază de plină luptă. Dar, dacă dictatura unui ordin s-ar putea identifica foarte bine cu o „democraţie din interiorul ordinului“, dictatura unei clase revoluţionare este ceva cu mult mai puţin banal, formalist şi supus oscilaţiilor unor stupide numărători de voturi. Dictatura este definită de forţă şi de direcţia acestei forţe: nu trebuie să se spună că ea construieşte socialismul cu condiţia de a fi dictatura justă, ci că ea este adevărata dictatură proletară atunci când merge spre comunism.
Istoria este plină de democraţii din interiorul ordinului. Ele sunt forme precapitaliste, întrucât burghezia, cea dintâi, a teoretizat şi, în mod formal, constituţional, a înfăptuit democraţia pentru toţi. Democraţii din interiorul unor ordine erau cele greceşti şi romane, deoarece îi puneau pe picior de egalitate pe cetăţenii liberi, lăsând în afara oricărei suveranităţi masele de sclavi şi de hiloţi. În rânduiala feudală germanică, atunci când nobilii sau principii de un anumit rang îl alegeau pe rege, era vorba despre o democraţie de uz intern al unui ordin, şi tot astfel în cazurile în care baronii îl alegeau pe principe. La fel în republicile oligarhice şi aristocratice italiene sau flamande. În însuşi ordinul ecleziastic este ales prin democraţie internă papa (şi odinioară episcopii).
O maimuţăreală postumă a acestor nenumărate sisteme învechite este propunerea de parlamentarism muncitoresc ce ar trebui să controleze „liber“ maşina dictaturii, în statul constituit după revoluţia muncitorească şi în care, aşa cum este de la sine înţeles, proprietarii privaţi şi patronii de întreprinderi, în măsura în care mai supravieţuiesc, nu au drepturi politice (lucru care nu se reduce la banalitatea de a depune buletine de vot, ci înseamnă a avea organisme, partide, sedii, ziare, tribune de la care să vorbeşti etc.; amestec în şcoală, în artă, în teatru etc.).
Barbariştii se află în această privinţă în cea mai mare încurcătură, şi tot astfel aproape toţi analiştii misterului rusesc. Proprietari şi întreprinzători nu mai există, şi atunci ar trebui aruncată cât colo dictatura şi restabilită libera alegere a tuturor funcţiilor. Dar, de teamă să nu recadă printre purii social-democraţi, ori să mărturisească faptul că nu sunt altceva decât atât, ei susţin că dictatura constă în a nu-i lăsa să voteze... pe funcţionari. Şi atunci vor fi numai nefuncţionarii cei care îi aleg pe funcţionari, pentru ca apoi... să predea totul în mâinile lor. Această ficţiune goală nu este aşadar rodul unei noi doctrine, ci al involuţiei de la conceptul de clasă revoluţionară la cel de aristocraţie, care ar fi cea a mâinilor bătătorite în locul celei a unghiilor îngrijite, cu un mecanism parlamentar intern spre a alege nu se ştie apoi pe cine şi pentru ce.
Care sunt forţele de producţie aflate în joc, care sunt relaţiile de producţie, care este trecerea de la un tip social de producţie la altul ce se înfăptuieşte şi cum toate acestea determină ciocnirea diverselor clase sociale, şi ce anume reflectă şi susţine aşadar forţa statului actual, nici măcar nu se gândesc să se întrebe.
În orice caz, acest întreg mecanism ipotetic şi ireal de control şi de alegere nu funcţionează dacă nu se admite, fie şi după ce a fost sprijinit pe efectivele unei singure clase, nu numai că toţi indivizii acesteia sunt conştienţi, ci şi că o conştiinţă valorează cât a oricărui altuia, fără de care nu se explică copierea fraudulosului sistem burghez de alegeri. Pentru că numai cu aceste premise se poate presupune că direcţia istorică justă este cea indicată, la anumite cotituri, de majoritatea numerică a sufragiilor muncitoreşti.
Dacă se pierde pe parcurs un pachet de bucăţi de hârtie, atât ajunge pentru a schimba cu 180 de grade drumul revoluţiei!
Şi mai grav este când aceeaşi reţetă se vrea aplicată, sub jocul deplin al capitalului, pentru a regăsi calea rătăcită a socialismului şi a revoluţiei cu luări de puls statistice similare la toţi proletarii.
Să vedem puţin cât de uşor este să răstorni valoarea tezelor marxiste şi în această materie, citind pe dos, de pildă la Troţki, ceea ce, în această stupidă treabă de judecare şi de critică, şi încă din partea celor care ar trebui mai degrabă să se gândească să se lase ţesălaţi zdravăn, este aprobat pe nedrept, aşa cum în alt caz este condamnat nu mai puţin pe nedrept.
Alcătuitorii unor „documente“ dintre cele mai nefaste, în care trec totul prin sita propriului lor cap cu totul meschin, în numele libertăţii de critică (nu suntem dincolo de Luther, campionul bigoţilor), îi dau aprobarea lui Troţki, care a spus: „socialismul, spre deosebire de capitalism, se edifică în mod conştient“. Dar puţin după aceea, după cum vom vedea, stigmatizează cu nemiluita alte teze ale aceluiaşi autor. Nu văd, bieţii omuleţi de acest fel, că înainte de a ajunge la înălţimea unui Troţki, care nu riscă să enunţe teze izolate nearmonizate cu o orientare unitară şi organică, trebuie să consume o tonă de sare.
Şi cum parafrazează ei enunţul lui Troţki? Făcându-l să spună un lucru atât de diferit, încât, în timp ce expresia lui era riguroasă şi exactă, cea a „judecătorilor“ săi, de data aceasta clemenţi, este incorectă în fiecare cuvânt şi mai ales în acel arrière-pensée, plat burghez: „aşadar activitatea conştientă a maselor este condiţia esenţială a dezvoltării socialiste“. Această teză lipsită de noimă, pe care ar semna-o cu entuziasm nu numai oricare dintre cei mai de dreapta socialişti, ci orice burghez, nu este demnă de Troţki, ci de Bertoldo, [2] care a ales tufa de căpşun după ce obţinuse favoarea de a fi spânzurat de copacul pe care îl voia el. Orice capitalist va accepta socialismul deplin, dacă i-l legăm de condiţia esenţială (!) ca activitatea conştientă a maselor să-l preceadă.
Toată această palinodie ar sluji la corectarea lui Marx, care, nici mai mult nici mai puţin, ar fi practicat „empirism“ în privinţa programului socialist, afirmând că nu contează decât distrugerea clasei şi a statului capitalist pentru a da curs liber construirii socialismului. Marx ar fi avut această idee ambiguă despre trăsăturile programatice ale societăţii socialiste, s-ar fi descurcat vag cu etatizarea şi cu planificarea producţiei, iar acum aceşti documentişti îi administrează o idee „neambiguă“ despre socialism, care se reduce la această idioţenie: eliminarea exploatării! ori a inegalităţii!
Pentru mult mai puţin decât atât, dl. Dühring a fost învinuit de „delir de grandoare“.
Să ne mulţumim să facem trimitere la lectura noastră exhaustivă, în toate pasajele din Marx, a descrierii societăţii socialiste. Dar Marx bate de moarte Utopismul! Şi încă cum! Utopismul descrie societatea viitoare aşa cum propune şi vrea să fie; Marx o descrie aşa cum va fi. Însă îi dă trăsături atât de izbitoare şi de tăioase în toate domeniile, încât egalitarismul şi justiţiarismul târziu şi gol — nu ambiguu, ci hotărât antirevoluţionar — al „cârpacilor“ săi apar doar ca o reîncălzire a unor seculare doléances.
Să ne întoarcem la Troţki. Capitalismul nu a fost precedat de o conştiinţă a trăsăturilor sale, socialismul este. Acest concept nu are nimic de-a face cu noţiunea pur idealistă de „activitate conştientă“ a maselor, care nu s-ar putea reduce decât la o activitate conştientă a unor indivizi, ridicată la rang de condiţie, deci de cauză motrice a evenimentelor istorice.
Ne-am întors la vremea respectivă la pasajul clasic potrivit căruia epocile de răsturnare socială nu se judecă după conştiinţa pe care o au despre ele însele. Căpeteniile şi promotorii revoluţiei antisclavagiste au travestit lupta împotriva formei sclavagiste de producţie, care era conţinutul istoric real al trecerii, sub o doctrină pe deplin desăvârşită şi exhaustivă, în care eliberarea spiritului de carne şi ţelul unei vieţi de dincolo apăreau drept mobil al întregii acţiuni. Activitatea maselor nu era conştientă, ele nu au luptat pentru paradis, nici nu ştiau că în locul sclaviei avea să vină o nouă formă de servitute. Conştiinţa trecerii nu era în mase, nici în vreo şcoală, doctrină ori în vreun grup. Abia mai târziu ea a fost limpede.
În mod analog s-a întâmplat cu revoluţia capitalistă împotriva feudalismului. Era vorba despre o trecere la modul de producţie întemeiat pe muncă salariată, dar postulatele au fost prezentate, de către o şcoală filozofică şi politică nu mai puţin puternică, cu totul altfel, ca libertate a omului sau a cetăţeanului... triumf al raţiunii.
În aceste treceri şi în multe altele, o nouă clasă dominantă se ridica după căderea celei vechi. Dar în revoluţia socialistă, care va desfiinţa clasele, există în prealabil o cunoaştere destul de definită şi de limpede a obiectivelor sale. Unde şi din partea cui? Iată punctul esenţial. A-i atribui lui Troţki ideea că această cunoaştere prealabilă a procesului ar trebui să se formeze în oricine este aliniat să lupte pentru revoluţie şi împotriva piedicilor care o sugrumă este un lucru lipsit de noimă. Pentru noi, marxiştii, este de ajuns ca această cunoaştere să existe înaintea procesului; dar nu în universalitatea, nu în masa, nu într-o majoritate (termen lipsit de sens determinist) a clasei, ci într-o minoritate a ei, fie şi mică, la un moment dat într-un grup, fie şi restrâns, şi chiar — scandalizaţi-vă aşadar, o, activiştilor! — într-o scriere vremelnic uitată. Dar grupuri, şcoli, mişcări, texte, teze, într-o lungă înaintare a timpului, alcătuiesc un continuum care nu este altceva decât partidul, impersonal, organic, unic, propriu acestei cunoaşteri preexistente a dezvoltării revoluţionare. Capitalismul nu a înfăţişat un asemenea fenomen, proces şi dezvoltare: iată ce a spus Troţki, şi nimic altceva.
Ca de obicei, spre a demonstra că Troţki nu făcea parte dintre acei nătărăi care varsă documente noi, ci enunţa teze care sunt patrimoniu comun al partidului, înţeles dincolo de hotarele popoarelor şi ale generaţiilor, este reafirmată încă o dată teza centrală a lui Marx: revoluţiile sociale decurg din contraste ale relaţiilor materiale şi, în general, au o conştiinţă deformată despre ele însele; conştiinţa justă vine mult după ciocniri, luptă şi victorie; să recurgem la decisivul Engels.
Lăsaţi deoparte pişatul etatizării şi al planificării unei economii mercantile, salariale şi monetare şi, încă o dată, ascultaţi. Nu redactaţi documente, nu exercitaţi suprema facultate a liberei critici: faceţi un lucru la îndemâna tuturor: spilateve ’e recchie, faceţi permeabil canalul auditiv.
„Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producţie de către societate, producţia de mărfuri este înlăturată şi, odată cu aceasta, este înlăturată şi dominaţia produsului asupra producătorului. Anarhia din cadrul producţiei sociale este înlocuită prin organizarea planificată, conştientă. Lupta pentru existenţa individuală ia sfârşit. Abia prin aceasta omul se desparte, într-un anumit sens, definitiv de regnul animal şi trece de la condiţii de existenţă animalice la condiţii cu adevărat omeneşti... Legile propriei lor activităţi sociale, care până acum li se opuneau oamenilor ca nişte legi naturale străine de ei şi care îi dominau, vor fi folosite de acum înainte de oameni în deplină cunoştinţă de cauză şi, prin aceasta, vor fi dominate de ei.
Viaţa socială a oamenilor, care până acum li se opunea ca ceva impus de natură şi istorie, devine acum un act liber al lor. Forţele obiective, străine care dominau până acum istoria trec sub controlul oamenilor înşişi. Abia din acest moment oamenii îşi vor făuri, pe deplin conştienţi, propria lor istorie, abia din acest moment cauzele sociale puse în mişcare de ei vor avea în chip precumpănitor şi în măsură tot mai mare efectele voite de ei. Este saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii.
A înfăptui acest act de eliberare a omenirii este menirea istorică a proletariatului modern. A cerceta condiţiile istorice şi, prin aceasta, însăşi natura acestui act, a face astfel din clasa chemată să înfăptuiască acest act, azi asuprită, o clasă conştientă de condiţiile şi natura propriei ei acţiuni este sarcina socialismului ştiinţific, care este expresia teoretică a mişcării proletare“.
De ce soi de alte documente mai aveţi oare nevoie? Încetaţi să faceţi, cu materiale „cu atât mai bogate“, construcţii atât de jalnice.
Momentul zugrăvit în puternicul fragment din Engels este cel care va veni după luarea în stăpânire socială a mijloacelor de producţie, sfârşitul concurenţei economice şi al mercantilismului: adică va veni mult după cucerirea puterii politice. Atunci pentru prima oară va exista o activitate conştientă a oamenilor, a colectivităţii umane. Atunci, întrucât nu vor mai exista clase.
În orice activitate de clasă aşadar, pentru marxişti, conştiinţa nu numai că nu este o condiţie — şi cu atât mai puţin una esenţială —, ci este absentă, întrucât va veni pentru prima oară nu drept conştiinţă de clasă, ci drept conştiinţă a societăţii umane, cea care îşi controlează în sfârşit propriul proces de dezvoltare, ce a fost determinat din exterior cât timp au existat clase asuprite.
Revoluţia este sarcina istorică a clasei proletare chemate la acţiune de forţe de care este deocamdată inconştientă. Conştiinţa deznodământului nu se află în mase, ci numai în organul specific purtător al doctrinei de clasă: partidul. Revoluţie, dictatură, partid sunt procese inseparabile, iar oricine caută calea opunându-le unul altuia nu este decât defetist.
Pe terenul culturii „de clasă“ — vom vedea îndată ce soi de clasism este acesta — se prăbuşesc, în schimb, asupra lui Troţki dojeni aspre. Dar el nu spune în pasajele citate decât acelaşi lucru ca în cel primit triumfal pentru a lansa activitatea conştientă, şi nu el este cel care elucubrează ori îşi ia brevete personale: este vorba despre teze proprii lui Marx, lui Engels, lui Lenin; ce spunem? sutelor şi miilor de răspânditori ai şcolii marxiste şi, aşa cum spuneau bunii tovarăşi greci, tuturor „arheiomarxiştilor“, marxişti vechi. Nici vorbă de actualizatori!
Nu era de ajuns o bârnă între picioarele revoluţiei, inatingibila conştiinţă, vine a doua:
„Construirea comunismului presupune însuşirea culturii de către proletariat: iar aceasta nu înseamnă numai asimilarea culturii burgheze, ci şi crearea primelor elemente ale culturii comuniste“.
Magnific. Toate acestea nu au decât un singur sens: a crede că pentru a avea bunăstarea este nevoie să ai puterea, că pentru putere este nevoie să ai voinţa de a lupta, pentru voinţă este nevoie de conştiinţă, pentru conştiinţă este nevoie de cultură, că nu este cultura o expresie de clasă, ci o veşnică „valoare absolută a gândirii“ şi că, prin urmare, nu sunt fapte materiale cele care declanşează acţiunile şi proiectează ideologiile, ci procese spirituale care condiţionează lupta istorică. Numai cine are acest lucru în cap, şi îl ascunde ori nu ştie să-şi dea seama, poate scrie în felul acela.
Şi atunci Troţki, care pune în schimb lucrurile la locul lor, este „aranjat“ cum se cuvine. El şi-a îngăduit să spună:
„Proletariatul cel mult poate absorbi cultura burgheză“.
Şi încă:
„cât timp proletariatul rămâne proletariat, el nu poate asimila o altă cultură decât cea burgheză, iar când va putea fi creată o nouă cultură, aceasta nu va fi o cultură proletară, deoarece proletariatul ca clasă va fi încetat să existe“.
Aceste poziţii ale lui Troţki stârnesc indignare, dar nu merită osteneala să reproducem şirul de nerozii ce li se opune. Căci ele exprimă pur şi simplu miezul determinismului marxist. Pe terenul şcoală, presă, propagandă, biserică etc., cât timp clasa muncitoare va fi exploatată, răspândirea ideologiei burgheze va avea mereu un imens avantaj asupra răspândirii socialismului ştiinţific. Partida va fi pierdută pentru revoluţie atâta vreme cât nu se mizează pe mase puternice care luptă — fără a presupune nici măcar în vis că ar fi ieşit de sub influenţa culturală şi economică burgheză — dar mânate de impulsul ineluctabil al contrastului forţelor de producţie materiale nedevenit încă conştiinţă a combatanţilor, şi cu atât mai puţin apoi cultură ştiinţifică!
Dar fondul pur idealist al poziţiei — străvechi — a grupuleţului antibarbar se dezvăluie în perspectiva acestei lupte între două culturi. Foarte curând aceasta se reduce la lupta pentru o singură cultură, pentru cultură.
Proletariatul ar trebui — înainte de a se sustrage detestatei exploitation, înainte de a avea dreptul să se răscoale — să construiască, pe asimilarea culturilor existente, bazele unei culturi noi. Vrea aceasta să spună că trebuie ca clasa să-şi dezvolte propria ideologie pentru a putea lupta? Vrea să spună ceva şi mai rău!
„O cultură nu este niciodată o ideologie şi nici o orientare, ci un ansamblu organic (?) o constelaţie de ideologii şi de curente (organicitate aşadar, ori josnic eclectism?)“.
Şi asta ce vrea oare să spună? O explică deducţiile care se trag de aici:
„Pluralitatea tendinţelor care alcătuiesc o cultură implică faptul că o condiţie esenţială a însuşirii creatoare a culturii de către proletariat este libertatea de expresie“.
Iată-ne ajunşi: ce naiba este această libertate de expresie? Iată lămurirea:
„Curentele ideologice reacţionare care nu vor întârzia să se manifeste în societatea de tranziţie vor trebui combătute, în măsura în care nu se exprimă decât pe teren ideologic (?!), cu arme ideologice şi nu cu mijloace mecanice care limitează libertatea de expresie“.
Iată la ce foloseşte cultura de clasă, cultura comunistă la care vor să oblige proletariatul înainte ca acesta să ia puterea! Când o va fi luat, va trebui să respecte toate culturile posibile şi să exercite dictatura în aşa fel încât un burghez să nu poată pune bombe în maşini, dar să poată prea bine predica ideologie şi filozofie „reacţionară“, obligându-se să-l combată numai cu mijloace ideologice şi, Doamne fereşte, nu mecanice. Mijlocul mecanic ar fi, evident, acela al unei lovituri de bâtă în cap ori al privării lui de maşina tipografică. Dimpotrivă, va fi rugat să scrie şi să vorbească în ziarele comuniste şi la adunări, şi i se va opune doar o deferentă „respingere“ filozofică şi cu arme ideologice!
Nu este nevoie de mai mult decât de aceasta, care este concluzia finală a unui pretins studiu despre „programul socialist“ care trebuie să-l înlocuiască pe cel „empiric“ şi „ambiguu“ al lui Karl Marx, pentru a stabili că este vorba despre autentic idealism şi democratism burghez, duhnind a mucegai vechi de cel puţin trei secole. Libertate de expresie! Şi ce există în acest nou adaos la Marx care să nu fi fost deja spus de iluminişti şi protestanţi, ale căror doctrine au fost zdrobite de marxism fără putinţă de revanşă?
Aici nu este vorba numai de a-l face pe Lenin să dea înapoi, de a-l face pe Marx să bată în retragere, ci chiar de a dilua generoasa ardoare a primului comunist, Babeuf, coborât în lupta politică, care a vrut să poarte cu forţa fizică bătălia împotriva forţei ideilor.
Până şi bătrânul Blanqui spusese: „cine are fier are pâine!“, înţelegând că la anumite cotituri ale istoriei violenţa brută rezolvă revendicarea economică. Va trebui oare, din pricina aceasta, să discutăm cultura adversarului? Şi să-i acordăm libertate de expresie ca să-şi recâştige cauza pierdută, cu fierul în mână? Babeuf şi Blanqui, cu material atât de sărac, descoperiseră foarte bine că cine are fier are ştiinţă.
Vor să înveţe dictatura cea mai laşă dintre autolimitări. Dar tocmai această pretenţie vlăguitoare arată prăpastia care se întinde între aceştia, între feluritele grupuleţe care fac pelerinaje şi penitenţe pentru ultragierile aduse de revoluţie — fie ea şi stalinistă — sfinţeniei extraistorice a libertăţii de expresie, şi marxism.
Numai adepţii „activităţii conştiente“ sunt în stare să susţină nătângia: libertate de acţiune nu, libertate de expresie da!
Mai ales de aceea, în afara formelor de dictatură statală capitalistă aflate în vigoare în Rusia, trebuie revendicată funcţia partidului ca agent al dictaturii. Pentru că nu este vorba numai de a reprima tentative, sabotaje şi conjuraţii împotriva puterii proletare, ci de a apăra tocmai riguroasa unitate doctrinară a curentului comunist, care le exclude pe toate celelalte.
Zadarnic ar fi să legăm unghiile şi ghearele burghezilor, şi cu atât mai mult monstrului tentacular şi impersonal al capitalului, iar apoi să le respectăm apologia verbală. Un vag ordin muncitorist ar putea coborî până la această sinucidere, dar revoluţia proletară va învinge atunci când şi în măsura în care organul ei doctrinar, partidul, va pune căluş libertăţii de expresie a ideologiilor şi culturilor tradiţionale care mor greu, proprii claselor înfrânte.
Aceste cercetări ultramoderne asupra dictaturii proletariatului şi a programului socialist nu sunt aşadar decât golirea deplină a uneia şi a celuilalt, pentru întoarcerea la o ipocrită întrecere de idei întru nimic deosebită de cea trâmbiţată de cele mai rele propagande burgheze occidentale.
Cercul se închide aşadar cum trebuia: susţinerea unei libertăţi şi a unei democraţii „din interiorul clasei“ nu foloseşte decât la a recădea din plin în unica libertate şi democraţie istoriceşte posibile înainte de transformarea comunistă împlinită a societăţii: democraţia şi libertatea burgheze. Care coincid cu dictatura burgheză şi, în timp ce nu lasă să croncăne decât ciorile, curmă în organizaţia revoluţionară, in primis et ante omnia [în primul rând şi înainte de toate], tocmai libertatea de expresie.
Trece o epocă nefavorabilă clasei proletare, revoluţiei şi partidului revoluţionar. Dar cele trei lucruri vor renaşte inseparabile, când va sosi momentul. Este urgent deocamdată, chiar şi în sânul micii mişcări care suntem, să curmăm veleităţile şi nostalgiile după această dizolvantă libertate de prostie.
[1]. Pernacchia — sunet batjocoritor scos cu buzele, în semn de dispreţ.
[2]. Bertoldo — ţăranul isteţ şi mucalit din opera populară italiană Le sottilissime astuzie di Bertoldo (1606) de Giulio Cesare Croce, care, condamnat la moarte de regele Alboino şi primind favoarea de a-şi alege singur copacul de spânzurătoare, a ales o plantă minusculă pentru a face execuţia imposibilă.