|
|
|
Scris: 1915 |
|
|
După mai bine de jumătate de an de război şi de discuţii aprinse în jurul acestuia, este oare posibil astăzi să tragem unele concluzii care să ţină cont în mod corect de noua lumină aruncată de tragicele evenimente asupra delicatei şi extrem de gravei teme a relaţiilor dintre socialism şi război?
Analiza nu este cu siguranţă nici academică, nici prematură, deoarece o fac necesară şi actuală condiţiile în care se află partidele socialiste din acele state neutre pentru care există o anumită posibilitate de intervenţie în conflict. Mâine, după pace, la lumina istoriei şi a cronicii retrospective şi autentice, fără orbirea pasiunilor care îi dezbină pe beligeranţi şi neutri în această oră de criză, discuţia va fi completă şi disecată în amănunt, iar toţi socialiştii lumii vor lua parte la ea pentru a ajunge — fără îndoială — la concluzii decisive care să servească drept punct de sprijin pentru viitor. Dar analiza febrilă şi discuţia uneori haotică şi tumultuoasă s-au impus şi ni se impun astăzi nouă; deoarece proletariatul socialist italian, în faţa eventualei izbucniri a unui război, se va afla în condiţii cu totul diferite faţă de cele din alte ţări, peste care vijelia s-a abătut în doar câteva zile; iar o responsabilitate istorică mult mai gravă îi va reveni din lunga perioadă în care a rămas spectator la acţiunea — sau pătimirea — fraţilor săi de dincolo de Alpi.
Un lucru — mi se pare — reiese clar din toate constatările şi inducţiile care ne-au trecut prin faţa ochilor în aceste şase luni: teoria şi propaganda antimilitarismului înainte de acest război se desfăşurau predominant în vederea interesului şi necesităţii proletare de a împiedica şi de a condamna prin orice mijloace războiul şi de a contracara consecinţele nefaste ale militarismului pe timp de pace (cheltuielile pentru înarmările nebuneşti, reprimarea armată a mişcărilor muncitoreşti, influenţele pernicioase ale vieţii militare asupra tineretului, etc.) — dar fusese lăsată mult prea mult în umbră problema a ceea ce ar fi trebuit să facă socialiştii, nu pentru a preveni războiul, ci pentru a apăra cuceririle proletariatului şi a salva socialismul de la ruină, odată ce războiul ar fi izbucnit deja.
Eroarea de perspectivă consta în a gândi în mod reformist problema antimilitarismului (reducerea înarmărilor, naţiunea înarmată, arbitrajul, etc.), în timp ce sarcina socialismului nu este de a asana societatea burgheză, ci de a-i grăbi demolarea ab imis fundamentis, adică întorcându-se la pilonii de bază ai orânduirii sale economice. Antimilitarismul nu este prin urmare un scop în sine, ci este una dintre faţetele acţiunii anticapitaliste a socialismului. „Doar socializarea mijloacelor de producţie şi de schimb va face să dispară duşmănia dintre naţiuni“, spune Manifestul comunist. [1]
În schimb, se răspândise treptat ideea că războiul, chiar şi sub regimul burghez, ar fi imposibil. Izbucnirea actualei conflagraţii înfricoşătoare a demolat această convingere eronată — şi, în acelaşi timp, a pecetluit condamnarea marxistă a capitalismului, a cărui civilizaţie bazată pe exploatarea muncii salariate îşi înclină parabola istorică spre abisul barbariei războinice.
Socialismul ar fi trebuit să fie pregătit să aştepte de la această confirmare teoretică solemnă ceva mai bun decât destrămarea practică a Internaţionalei. Dar socialismul modern trebuie să se mai desăvârşească încă în creuzetul istoriei, la focul conflictelor sale interne şi al propriilor sale erori, pentru a se elibera de toate zgurile care îl întinează şi îl stânjenesc...
Antimilitarismul clasic îşi prevăzuse prea puţin, mult prea puţin, situaţia în care socialiştii şi clasele muncitoare s-ar fi aflat în acele puţine ore în care războiul dintr-o ameninţare devine o realitate.
Socialiştii aveau experienţa unor crize parţiale, generate de războaie limitate sau coloniale, precum războiul anglo-bur, cel ruso-japonez, cel libian... însă conflictul dintre cele mai puternice state ale lumii, dintre ţări vecine şi pregătite pentru utilizarea celor mai înfricoşătoare metode de atac, în perioada angoasantă în care telegramele cifrate pe care le schimbă guvernele decid soarta a milioane de oameni, a spulberat într-o criză fără precedent toate opiniile, tendinţele, previziunile şi intenţiile. Este mult prea bine cunoscut ceea ce s-a întâmplat. Pe lângă faptul că nu au putut preveni războiul — ceea ce nu constituia nicidecum falimentul socialismului —, socialiştii din principalele state s-au solidarizat pe deplin, cu puţine excepţii, cu guvernele respective, aducându-le acestora o contribuţie extrem de însemnată de energii morale şi materiale, spre bucuria manifestă a claselor conservatoare.
Răsturnate fiind toate valorile şi concepţiile preexistente, o asemenea conduită a fost justificată de socialiştii convertiţi la război nu doar prin premisa absolută a patriotismului care îi împiedica să facă ceva în detrimentul ţării lor, angajată pe deplin într-un război ucigător — oricare ar fi fost vina sau responsabilitatea guvernului —, ci, mai mult încă, prin efortul de a prezenta un dualism între „misiunile istorice“ ale celor două părţi aflate în conflict, care să determine situarea deschisă a socialismului de partea uneia dintre ele.
O asemenea denaturare a faptelor s-a produs în paralel de o parte şi de alta a frontierelor în flăcări, şi nu este cazul să revenim asupra combaterii acestor sisteme de inexactităţi, de minciuni şi de prejudecăţi, care din păcate s-au suprapus peste viziunea reală asupra cataclismului, abătând masele de la linia lor de opoziţie şi de antagonism faţă de clasele conducătoare.
Este aproape neîndoielnic că diferitele guverne, spre deosebire de opinia curentă, contau pe aderarea socialiştilor şi că fără această certitudine ar fi fost mult mai prudente în politica lor războinică. Socialiştii germani, austrieci, francezi, belgieni etc., la rândul lor, au considerat indiscutabil că abandonarea politicii socialiste de opoziţie intransigentă faţă de instituţii este o pagubă neglijabilă în faţa pericolului de a slăbi cauza naţională, odată ce războiul fusese declarat.
Eficacitatea antimilitarismului socialist s-a oprit astfel pe pragul larg deschis al templului lui Ianus. [2]
Marea revizuire socialistă spre care ne îndreptăm va trebui să corecteze această eroare fundamentală. Socialiştii din Italia ar trebui, de asemenea, să se străduiască să anticipeze unele concluzii, în faţa perspectivei unei intervenţii în război a statului italian. Iluziei unora cum că socialismul se va retrage în umbra şi în orbita naţiunii, îi opunem convingerea că socialismul se va îndrepta, dimpotrivă, spre noi şi mai strânse forme de uniune şi de acţiune internaţională, în timp ce neîncrederea sporită în posibilitatea unei îmbunătăţiri treptate a actualului regim va împinge tot mai mult proletariatul spre tactica şi tendinţa revoluţionară. În toate ţările beligerante a început deja o schimbare profundă în opinia socialiştilor. Aceştia încep să reflecteze la faptul că au sacrificat prea mult pe altarul patriei şi se conturează o tendinţă spre pace şi spre reconstrucţia relaţiilor proletare internaţionale.
În acest moment istoric ar fi deplorabil dacă Partidul Socialist Italian, în cazul unui război, s-ar lăsa prins de conjunctură, s-ar lăsa legat de mâini într-o solidaritate de orice fel cu burghezia, sacrificând continuitatea logică a atitudinii sale politice.
Pacifismul burghez, mişcare sterilă şi deloc revoluţionară, se poate opri în faţa războiului căruia i s-a opus inutil şi îşi poate aminti doar de necesitatea de a salva patria. Dar socialismul, antimilitarist pentru că este antiburghez, nu trebuie să renunţe la propria acţiune în faţa izbucnirii unui război, nu trebuie să se lase constrâns de scrupule patriotice. Alte forţe, alţi factori sociali, alte partide să se gândească la salvarea naţiunii, dacă le este cunoscut conţinutul acelui termen destul de abstract. Partidul Socialist nu are şi nu poate avea altă misiune decât aceea de a salva socialismul, cu atât mai mult astăzi, când mulţi încep să se căiască de a-l fi uitat. Socialismul italian, în ciuda tristului război la cuţite cu vechi şi noi adversari, trebuie şi va şti — fie că va fi sau nu război — să treacă prin incendiu şi ruină ţinând sus steagul, sigur că va găsi mâine solidari cu atitudinea sa pe muncitorii din celelalte ţări, treziţi din somnul sângeros al distrugerii şi măcelului.
[1]. Bordiga parafrazează liber ideea acestui pasaj din Secţiunea a II-a a Manifestului Partidului Comunist: „În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta. O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sânul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni“.
[2]. Metafora porţilor Templului lui Ianus (deschise pe timp de război) subliniază că antimilitarismul Internaţionalei a II-a a încetat să funcţioneze la izbucnirea ostilităţilor, majoritatea socialiştilor raliindu-se guvernelor naţionale.