|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Orice luptă de clasă este însă o luptă politică (Marx).
Lupta care se limitează la obţinerea unei repartizări diferite a câştigurilor economice, în măsura în care nu este îndreptată împotriva structurii sociale a relaţiilor de producţie, nu este încă o luptă politică.
Răsturnarea relaţiilor de producţie proprii unei epoci sociale şi a dominaţiei unei anumite clase este deznodământul unei lupte politice prelungite şi adesea fluctuante, a cărei cheie este chestiunea Statului, problema: „cine are puterea!“ (Lenin).
Lupta proletariatului modern se manifestă şi se generalizează ca luptă politică prin formarea şi activitatea partidului de clasă. Caracterizarea specifică a acestui partid constă în următoarea teză: faptul desfăşurării complete a sistemului capitalist industrial şi a puterii burgheziei, derivate din revoluţiile liberale şi democratice, nu doar că nu exclude din punct de vedere istoric, ci pregăteşte şi ascuţeşte tot mai mult desfăşurarea contrastului dintre interesele de clasă în război civil, în luptă armată.
Partidul comunist, definit de această previziune şi de acest program, atâta timp cât burghezia păstrează puterea, îndeplineşte următoarele sarcini:
a) elaborează şi difuzează teoria dezvoltării sociale, a legilor economice ce caracterizează sistemul actual al relaţiilor de producţie, a conflictelor de forţe de clasă ce izvorăsc din acesta, a Statului şi a revoluţiei;
b) asigură unitatea şi continuitatea istorică a organizaţiei proletare. Unitatea nu este gruparea materială a straturilor muncitoreşti şi semi-muncitoreşti care suferă, prin însuşi faptul dominaţiei clasei exploatatoare, influenţa unor direcţii politice şi a unor metode de acţiune divergente, ci strânsa legătură internaţională a avangărzilor deplin orientate pe linia revoluţionară integrală. Continuitatea este revendicarea continuă a liniei dialectice fără rupturi care leagă poziţiile de critică şi de luptă asumate succesiv de mişcare în seria condiţiilor schimbătoare;
c) pregăteşte din timp mobilizarea şi ofensiva de clasă prin folosirea armonioasă a fiecărei posibilităţi de propagandă, de agitaţie şi de acţiune în fiecare luptă particulară declanşată de interesele imediate, culminând cu organizarea aparatului ilegal şi insurecţional pentru cucerirea puterii.
Când condiţiile generale şi gradul de consolidare organizatorică, politică şi tactică a partidului de clasă ajung să facă să izbucnească lupta generală pentru putere, partidul, care a condus în războiul social clasa revoluţionară victorioasă, o conduce deopotrivă în sarcina fundamentală de a sfărâma şi demola organele de apărare armată şi de administraţie în general, din care se compune Statul capitalist. Această sfărâmare loveşte deopotrivă reţeaua, oricare ar fi ea, a pretinsei reprezentări a opiniilor sau a intereselor corporative prin corpuri de delegaţi. Statul burghez de clasă, mincinoasă expresie interclasistă a majorităţii cetăţenilor, sau dictatură mai mult sau mai puţin mărturisită exercitată de un aparat de guvernare care se pretinde înveşmântat cu o misiune naţională, rasială sau social-populară, trebuie distrus în mod egal; dacă acest lucru nu se întâmplă, revoluţia este cea care rămâne strivită.
În faza istorică succesivă împrăştierii aparatului de dominaţie capitalist, sarcina partidului politic muncitoresc rămâne deopotrivă fundamentală, deoarece lupta dintre clase continuă, răsturnată în mod dialectic.
Linia caracteristică a teoriei comuniste despre Stat şi revoluţie exclude: mai întâi de toate, adaptarea mecanismului legislativ şi executiv al Statului burghez la transformarea socialistă a formelor economice (social-democratismul). Dar exclude deopotrivă posibilitatea de a identifica într-o scurtă criză violentă distrugerea Statului şi schimbarea relaţiilor economice tradiţionale pe care le-a protejat până în ultimul moment (anarhismul) sau abandonarea procesului de generare a noii organizaţii productive în seama acţiunii spontane şi împrăştiate a grupărilor de producători pe întreprindere sau pe meserie (sindicalismul).
Orice clasă socială a cărei putere a fost răsturnată, chiar şi prin teroare, supravieţuieşte mult timp în ţesutul organismului social şi nu abandonează speranţa revanşei şi încercările de reorganizare politică, de restaurare violentă şi chiar mascată. A trecut de la clasă dominantă la clasă învinsă şi dominată, dar nu a dispărut dintr-odată.
Proletariatul, care prin organizarea comunismului va dispărea la rândul său drept clasă, şi odată cu el orice altă clasă, în primul stadiu al epocii postcapitaliste se organizează el însuşi ca clasă dominantă (Manifestul). Este, după distrugerea vechiului Stat, noul Stat proletar, este dictatura proletariatului.
Pentru a trece dincolo de sistemul capitalist, prima condiţie este răsturnarea puterii burgheze şi distrugerea Statului său. Pentru transformarea socială profundă şi radicală ce se inaugurează, condiţia este crearea unui aparat de Stat nou, proletar, capabil, ca orice Stat istoric, să folosească forţa şi constrângerea.
Prezenţa unui asemenea aparat nu caracterizează societatea comunistă, ci faza ei de construcţie. Odată asigurată aceasta, nu mai există nicio clasă şi nicio dominaţie de clasă. Dar organul pentru dominaţia de clasă este Statul — şi Statul nu poate fi altceva. De aceea, Statul proletar preconizat de comunişti — dar a cărui revendicare nu are nicidecum valoarea unei credinţe mistice, a unui absolut, a unui ideal — va fi un instrument dialectic, o armă de clasă, şi va dispărea treptat (Engels) prin însăşi realizarea funcţiilor sale, pe măsură ce, într-un lung proces, organizaţia socială se va transforma dintr-un sistem social de constrângere a oamenilor (cum a fost întotdeauna după preistorie) într-o reţea unitară, ştiinţific construită, de administrare a lucrurilor şi a forţelor naturale.
Multe diferenţe fundamentale apar în rolul Statului în raport cu clasele sociale şi cu organizaţiile colective, aşa cum se prezintă în istoria regimurilor apărute din revoluţia burgheză şi aşa cum se va prezenta după victoria proletară.
a) Ideologia burgheză revoluţionară, înainte de luptă şi de victoria finală, şi-a prezentat viitorul său Stat post-feudal nu ca pe un Stat de clasă, ci ca pe Statul popular, fondat pe desfiinţarea oricărei inegalităţi în faţa legii, ceea ce se pretinde că ar corespunde libertăţii şi egalităţii tuturor membrilor societăţii.
Teoria proletară proclamă deschis că viitorul său Stat va fi un Stat de clasă, adică un instrument mânuit, atâta timp cât vor exista clasele, de o singură clasă. Celelalte vor fi, în principiu nu mai puţin decât în fapt, puse în afara Statului şi „în afara legii“. Clasa muncitoare, ajunsă la putere, „nu o va împărţi cu nimeni“ (Lenin).
b) După victoria politică burgheză, pe linia unei campanii ideologice tenace, s-au proclamat cu solemnitate în feluritele ţări, ca bază şi fundament al Statului, carte constituţionale sau declaraţii de principii, considerate ca imuabile în timp, ca expresie definitivă a regulilor imanente ale vieţii sociale, în sfârşit descoperite. Din acel moment, întregul joc al forţelor politice ar fi trebuit să se desfăşoare în cadrul de netrecut al acestor statute.
Statul proletar nu este nicidecum anunţat, în timpul luptei împotriva regimului actual, ca o realizare stabilă şi fixă a unui ansamblu de reguli ale relaţiilor sociale deduse dintr-o cercetare ideală asupra naturii omului şi a societăţii. În cursul existenţei sale, Statul muncitoresc va evolua neîncetat până la a dispărea: natura organizaţiei sociale, a asocierii umane se va schimba în mod radical potrivit modificărilor tehnicii şi ale forţelor de producţie, iar natura omului se va modifica la fel de profund, îndepărtându-se tot mai mult de cea a vitei de muncă şi a sclavului. O constituţie codificată şi permanentă care să fie proclamată după revoluţia muncitorească este o absurditate, nu poate figura în programul comunist; tehnic, va fi convenabil să se adopte reguli scrise, care nu vor avea însă nimic intangibil şi vor păstra un caracter „instrumental“ şi tranzitoriu, lipsindu-se de bazaconiile despre etica socială şi dreptul natural.
c) Clasa capitalistă victorioasă, după ce a cucerit şi chiar a zdrobit aparatul feudal de putere, nu a ezitat să folosească forţa Statului pentru a reprima încercările contrarevoluţionare şi de restaurare. Totuşi, măsurile cele mai ferm teroriste au fost justificate ca fiind îndreptate nu împotriva duşmanilor de clasă ai capitalismului, ci împotriva trădătorilor poporului, ai naţiunii, ai patriei, ai societăţii civile, identificând toate aceste concepte goale cu Statul însuşi şi, în fond, cu guvernul şi cu partidul de la putere.
Proletariatul învingător, slujindu-se de Statul său „ca să reprime împotrivirea inevitabilă, disperată a burgheziei“ (Lenin), îi va lovi pe vechii dominatori şi pe ultimii lor partizani de fiecare dată când se vor opune, în logica apărare a intereselor lor de clasă, măsurilor destinate să dezrădăcineze privilegiul economic. Aceste elemente sociale vor păstra, în faţa aparatului de putere, o poziţie străină şi pasivă: când vor încerca să iasă din pasivitatea ce le-a fost impusă, forţa materială îi va supune. Nu vor fi părtaşi la niciun „contract social“, nu vor avea nicio „datorie legală sau patriotică“. Adevăraţi prizonieri sociali de război (aşa cum au fost de altfel, în fapt, pentru burghezia iacobină, foştii aristocraţi şi clerici), nu vor avea nimic de trădat, pentru că nu li se va cere niciun jurământ ridicol de loialitate.
d) Abia disimulat de strălucirea istorică a adunărilor populare şi a convenţiilor democratice, Statul burghez a avut îndată corpuri armate şi o gardă poliţienească pentru lupta internă şi externă împotriva forţelor vechiului regim; s-a grăbit să înlocuiască spânzurătoarea cu ghilotina. Acest aparat executiv însărcinat să administreze forţa legală, pe marele plan istoric, ca şi împotriva încălcărilor izolate ale regulilor de atribuire şi de schimb proprii economiei private, acţionează într-un mod perfect natural împotriva primelor mişcări proletare care ameninţă, fie şi numai din instinct, formele de producţie burgheze. Realitatea impunătoare a noului dualism social a fost acoperită de jocul aparatului „legislativ“ care pretindea că realizează participarea tuturor cetăţenilor şi a tuturor opiniilor de partid la Stat şi la conducerea sa într-un echilibru perfect de pace socială.
Statul proletar, înzestrat cu caracterele manifeste ale dictaturii de clasă, nu va conţine această distincţie între cele două niveluri ale puterii, executiv şi legislativ, care vor fi exercitate de aceleaşi organe, deoarece o asemenea distincţie este proprie regimului ce disimulează dictatura unei clase şi o protejează sub o structură exterioară policlasistă şi polipartidistă. „Comuna trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ“ (Marx).
e) În forma sa clasică, Statul burghez, consecvent unei ideologii individualiste pe care ficţiunea teoretică o extinde în egală măsură asupra tuturor cetăţenilor, reflex mental al realităţii economiei de proprietate privată ca monopol al unei clase, nu a vrut să admită între cetăţeanul izolat şi centrul statal legal alte organizaţii intermediare decât adunările elective constituţionale. A tolerat cluburile şi partidele politice, necesare în faza insurecţională, în virtutea afirmării demagogice a liberei gândiri şi ca simple grupări confesionale şi agenţii electorale. Într-o a doua fază, realitatea represiunii de clasă a constrâns Statul să tolereze organizaţiile intereselor economice, sindicatele muncitoreşti, pe care le privea cu neîncredere ca pe un „Stat în Stat“. În cele din urmă, sindicatul a devenit pe de o parte o formă de solidaritate adoptată de capitalişti pentru scopurile lor de clasă, iar pe de altă parte Statul a întreprins, sub pretextul recunoaşterii lor legale, absorbţia şi sterilizarea sindicatelor muncitoreşti, lipsindu-le de orice autonomie pentru a împiedica conducerea lor de către partidul revoluţionar.
În Statul proletar — dat fiind că dăinuie, în măsura în care supravieţuiesc, patroni sau cel puţin există întreprinderi impersonale ai căror muncitori sunt mereu salariaţi plătiţi în bani —, sindicatele muncitorilor vor activa pentru a proteja nivelul de trai al clasei muncitoare, acţiunea lor fiind, în aceasta, paralelă cu acţiunea partidului şi a Statului. Sindicatele categoriilor nemuncitoreşti vor fi interzise. În realitate, pe terenul distribuirii veniturilor cu clasele neproletare sau semi-proletare, tratamentul aplicat muncitorului ar putea fi ameninţat de consideraţii diferite de cerinţele superioare ale luptei generale revoluţionare împotriva capitalismului internaţional. Dar această posibilitate, ce va fi mult timp prezentă, justifică rolul de ordin secundar al sindicatului în raport cu partidul politic comunist, avangardă revoluţionară, internaţională, ce formează un tot unitar cu partidele care luptă în ţările încă capitaliste şi având ca atare conducerea Statului muncitoresc.
Statul proletar nu poate fi animat decât de un singur partid şi nu are niciun sens ca, dincolo de conjunctura concretă, să i se pună condiţia ca el să adune în rândurile sale şi să primească în „consultările populare“, veche capcană burgheză, sprijinul unei majorităţi statistice. Printre posibilităţile istorice se numără existenţa unor partide politice ce par compuse din proletari, dar care suferă influenţa tradiţiilor contrarevoluţionare sau a capitalismelor externe. Nu se poate reduce soluţionarea acestui contrast, cel mai periculos dintre toate, la drepturi formale sau la consultări în cadrul unei abstracte „democraţii în cadrul clasei“. Va fi şi aceasta o criză ce trebuie lichidată pe terenul raportului de forţe. Nu există niciun joc statistic care să poată asigura buna soluţie revoluţionară; aceasta va depinde exclusiv de gradul de consolidare şi claritate al mişcării revoluţionare comuniste în lume. Democraţilor naivi de acum un secol din Occident şi de acum o jumătate de secol din imperiul ţarist, marxiştii au avut dreptate să le riposteze că capitaliştii şi proprietarii sunt minoritatea, iar prin urmare singurul adevărat regim de majoritate este cel al muncitorilor. Dacă cuvântul democraţie înseamnă puterea celor mai mulţi, democraţii ar trebui să treacă de partea noastră de clasă. Dar cuvântul democraţie, atât în sens literal („puterea poporului“), cât şi prin folosirea murdară ce i se dă tot mai mult, înseamnă „putere ce nu aparţine unei clase, ci tuturor“. Din acest motiv istoric, aşa cum respingem alături de Lenin „democraţia burgheză“ şi „democraţia în general“, trebuie să excludem din punct de vedere politic şi teoretic contradicţia în termeni a unei „democraţii de clasă“ şi a unei „democraţii muncitoreşti“.
Dictatura preconizată de marxism nu va risca să fie confundată cu dictaturile unor oameni şi grupuri de oameni care au preluat controlul guvernamental şi se substituie clasei proletare, tocmai pentru că va proclama deschis că este necesară întrucât unanimitatea acceptării ei este imposibilă, şi că majoritatea voturilor, dacă ar fi serios constatabilă, nu ar fi o condiţie în lipsa căreia dictatura ar avea naivitatea să abdice. Revoluţiei îi este necesară dictatura, deoarece ar fi ridicol ca ea să fie subordonată lui 100% sau lui 51%. Unde se etalează aceste cifre, revoluţia a fost trădată.
Se concluzionează că partidul comunist va guverna singur şi nu va abandona niciodată puterea fără a lupta prin mijloace materiale. Această declaraţie curajoasă de a nu ceda în faţa amăgirii cifrelor şi de a nu le folosi va ajuta la lupta împotriva degenerării revoluţionare.
Sindicatele se vor goli de raţiunea lor de a fi în stadiul superior al comunismului, nemercantil, nemonetar, nenaţional, stadiu ce va vedea de altfel moartea Statului. Partidul ca organizaţie de luptă va fi necesar atâta timp cât vor exista în lume rămăşiţe de capitalism. El va putea, în plus, să aibă mereu sarcina de depozitar şi propulsor al doctrinei sociale, viziune generală asupra dezvoltării relaţiilor dintre societatea umană şi natura materială.
Noţiunea marxistă de înlocuire a corpurilor parlamentare cu organe de lucru nu ne duce nici la o „democraţie economică“ care să adapteze organele Statului la locurile de muncă, la unităţile productive sau comerciale etc., eliminând din orice funcţie reprezentativă patronii rămaşi şi indivizii economici ce mai dispun de o proprietate. Desfiinţarea patronului şi a proprietarului nu defineşte decât jumătate din socialism; cealaltă jumătate, şi cea mai expresivă, constă în eliminarea anarhiei economice capitaliste (Marx). Când noua organizaţie socialistă va apărea şi se va dezvolta, partidul şi Statul revoluţionar fiind pe primul plan, nu se va limita doar la lovirea patronilor şi a maiştrilor lor de altădată, ci mai ales se vor redistribui într-un mod cu totul original şi nou sarcinile şi îndatoririle sociale ale indivizilor.
Reţeaua de întreprinderi şi de servicii, aşa cum va fi moştenită din mediul capitalist, nu va putea prin urmare să fie pusă la baza unui aparat aşa-zis de „suveranitate“, de delegare a puterilor în Stat şi până la organele sale centrale. Este tocmai prezenţa statului monoclasist şi a partidului solid şi calitativ unitar şi omogen cea care oferă maximul de condiţii favorabile reorganizării maşinii sociale, ghidată cât mai puţin posibil de presiunea intereselor limitate ale micilor grupuri şi cât mai mult posibil de datele generale şi de studiul lor ştiinţific aplicat bunăstării colective. Schimbările în angrenajul productiv vor fi enorme; este de ajuns să ne gândim la programul de inversare a relaţiilor dintre oraş şi sat asupra căruia Marx şi Engels au insistat atât de mult şi care este în perfectă antiteză cu tendinţa actuală din toate ţările cunoscute.
Reţeaua grefată pe locurile de muncă este deci o expresie insuficientă care reia vechile poziţii proudhoniene şi lassalleene pe care marxismul le-a lăsat de mult timp în urmă.
Definirea tipurilor de legătură cu baza ale organelor Statului de clasă depinde mai ales de contribuţiile dialecticii istorice şi nu poate fi dedusă din „principiile eterne“, din „dreptul natural“ sau dintr-o carte constituţională sacră şi inviolabilă. Orice detaliu în această privinţă nu ar fi decât utopic. Nu există niciun grăunte de utopie în Marx, spune Engels. Însăşi ideea faimoasei delegări de putere a individului izolat (alegător) datorită unui act platonic derivat din libera opinie — când opinia este în realitate un reflex al condiţiilor materiale şi al formelor sociale, când puterea constă într-o intervenţie de forţă fizică — trebuie abandonată ceţurilor metafizicii.
Caracterizarea negativă a dictaturii muncitoreşti este stabilită clar: burghezii şi semi-burghezii nu vor mai avea drepturi politice, li se va împiedica prin forţă să se adune în corpuri de interese comune sau de agitaţie politică, nu vor putea niciodată la lumina zilei să voteze, să aleagă, să delege pe alţii în orice „post“ sau funcţie. Dar nici relaţia dintre muncitor, membru recunoscut şi activ al clasei ce are puterea, şi aparatul statal nu va păstra caracterul fictiv şi înşelător al unei delegări de a fi reprezentat de un deputat, de o listă, de un partid. A delega înseamnă, în fapt, a renunţa la posibilitatea de acţiune directă, iar pretinsa funcţie „suverană“ a dreptului democratic nu este decât o abdicare, cel mai adesea în favoarea unui escroc.
Membrii muncitori ai societăţii se vor grupa în organisme locale, teritoriale, potrivit domiciliului, în anumite cazuri potrivit deplasării impuse de participarea lor la angrenajul productiv în plină palingeneză. Datorită acţiunii lor neîntrerupte, fără intermitenţe, se va realiza participarea tuturor elementelor sociale active la angrenajele aparatului statal, şi prin aceasta la gestionarea şi exercitarea puterii de clasă. A schiţa aceste angrenaje înainte ca relaţia de clasă să se fi determinat în mod concret este imposibil.
Comuna a stabilit drept criterii de cea mai mare importanţă (Marx, Engels, Lenin) revocabilitatea în orice moment a membrilor şi funcţionarilor săi şi limitarea lefei acestora la salariul muncitoresc mediu. Orice separare între producătorii de la periferie şi birocraţii de la centru este astfel desfiinţată prin rotaţii sistematice. Serviciul Statului va trebui să înceteze de a mai fi o carieră şi chiar o profesie. Este sigur că, în practică, aceste controale vor crea dificultăţi de netrecut. Lenin şi-a exprimat de mult timp dispreţul pentru proiectele de revoluţie fără dificultăţi! Conflictele inevitabile nu vor fi complet rezolvate redactând hârţoage regulamentare, ci vor constitui o problemă istorică şi politică, un raport real de forţă. Revoluţia bolşevică nu s-a oprit în faţa Adunării Constituante, ci a dizolvat-o. Consiliile de muncitori, ţărani şi soldaţi apăruseră. De la sat la întreaga ţară, formarea acestui tip original, apărut deja în 1905, de organe de Stat pe stadii suprapuse de unităţi de teritoriu, născute în incendiul războiului social, nu răspundea niciuneia dintre prejudecăţile despre „dreptul uman“, despre votul „universal, liber, direct şi secret“! Partidul comunist declanşează şi câştigă războiul civil, ocupă poziţiile-cheie în sens militar şi social, multiplică de o mie de ori, în virtutea cuceririi de fabrici, clădiri etc., mijloacele sale de propagandă şi agitaţie, formează fără a pierde timpul şi fără mofturi procedurale „corpurile de muncitori înarmaţi“ ai lui Lenin, garda roşie, poliţia revoluţionară. La adunările Sovietelor devine majoritate pe baza lozincii „toată puterea Sovietelor!“. Este această majoritate un fapt juridic, un fapt rece şi banal numeric? Nici vorbă! Oricine, spion sau iluzionat de bună-credinţă, care votează ca Sovietul să depună sau să trădeze puterea cucerită cu sângele luptătorilor proletari va fi aruncat afară cu lovituri de pat de puşcă de către tovarăşii săi de luptă. Şi nici nu se va sta pentru a-l calcula în „minoritatea legală“, vinovată ipocrizie de care revoluţia se lipseşte, dar cu care contrarevoluţia se hrăneşte.
Date istorice diferite de cele ruseşti din 1917 — căderea foarte recentă a despotismului feudal, războiul dezastruos, rolul liderilor oportunişti — vor putea determina, pe aceleaşi directive fundamentale, alte configuraţii practice ale reţelei de bază a Statului. De când a lăsat în urmă utopismul, mişcarea proletară îşi asigură propria cale şi propriul succes prin experienţa exactă a modului actual de producţie, a structurii Statului prezent şi a erorilor strategiei revoluţiei proletare, atât pe câmpul războiului social „cald“, pe care federaţii din 1871 au căzut glorios, cât şi „rece“, pe care am pierdut, după 1917 şi până în 1926, marea bătălie din Rusia dintre Internaţionala lui Lenin şi capitalismul întregii lumi, susţinut în prima linie de complicitatea mizerabilă a tuturor oportuniştilor.
Comuniştii nu au constituţii codificate de propus. Au de dărâmat o lume de minciuni şi de constituţii cristalizate în dreptul şi în forţa dominantă. Ştiu că, prin intermediul unui aparat revoluţionar şi totalitar de forţă şi de putere, fără a exclude niciun mijloc, se va lupta pentru a împiedica ca epavele infame ale unei epoci de barbarie să revină la suprafaţă, ca monstrul privilegiului social să-şi ridice din nou capul, flămând de răzbunare şi de servitute, lansând pentru a mia oară strigătul mincinos de libertate.