Amadeo Bordiga

Din nou America

Atmosfera Europei, apăsătoare şi tulbure încă de fumul războiului, este plină de polemica despre America, despre ajutoarele Americii, despre intenţiile Americii.

Măcelurile războiului nu au uşurat povara stomacurilor în partea de planetă cu populaţia cea mai densă şi mai veche; bătrâna Europă suferă de foame, nu are destul de mâncare, nu mai produce alimente îndeajuns, nu mai are forţa de altădată pentru a merge să prădeze în celelalte patru părţi ale lumii.

Şi iată că bogata Americă avansează şi planifică avansări ulterioare. Este vorba de aur, de valută, de titluri de credit, de toate celelalte vrăjitorii geniale şi idioate ale mercantilismului? În esenţă, este vorba de mijloace de subzistenţă, în sensul cel mai larg, subzistenţa nefiind doar ceea ce intră pe gură.

Aceste subvenţii în alimente ar reprezenta culmea generozităţii de care este capabil capitalismul. S-a pornit de la regimul de cash and carry, plăteşte şi ia cu tine, sau, dacă vrei să mănânci, plăteşte nota înainte de a fi servit. Apoi s-a trecut la legea de împrumut şi închiriere, adică, într-un spirit de largă încredere, se livrau mărfurile acordând credit cumpărătorului.

Cârciumarul de peste Atlantic ne făcea un abonament la masă. În sfârşit, a venit UNRRA, adică se dăruieşte fără a se mai nota măcar datoria, bogatul hangiu îl hrăneşte pe cel înfometat de dragul lui Dumnezeu.

Cel ce cunoaşte fie şi sumar elementele viziunii marxiste asupra economiei ştie de mult că această clasificare a meritelor trebuie făcută invers. Cele trei metode prezintă, succesiv, un grad tot mai mare de asuprire şi de exploatare pe care cel bogat le exercită asupra celui sărac.

Europa, în devastarea instalaţiilor sale de producţie, păstrează în mod crescător o singură forţă de producţie: masa muncitoare.

America nu a suferit distrugeri, industriile şi orice altă instalaţie sunt intacte, întregul său capital constant este integru.

Capitalul constant reprezintă moştenirea pe care generaţiile trecute, prin acumularea seculară a eforturilor lor de muncă, o transmit celor următoare. În calea acestei succesiuni îşi aşează tabăra privilegiul de clasă, deoarece miliardele de zile-muncă lăsate de cei morţi nu aparţin tuturor celor vii, ci unei mici minorităţi.

Acest raport juridic le-ar folosi la puţin satrapilor capitalului dacă ei ar dispune doar de capitalul constant: ar putea ei foarte bine să contemple pădurile de maşini nemişcate şi de coşuri de fabrică stinse, căci tot nu ar scăpa ei înşişi de moartea de foame.

Capitalul constant trebuie să se integreze — pentru a se genera profitul şi a se continua acumularea avuţiei — cu capitalul variabil, adică cu munca umană, întrucât angrenajul economic le permite monopolizatorilor instalaţiilor să avanseze mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor, rămânând beneficiarii întregului produs al combinării dintre instalaţii şi muncă.

Câtă vreme în capitalismul clasic al întreprinderilor libere toate acestea se desfăşoară în atâtea insule economice, stăpânul capitalului constant nu numai că nu are nevoie să avanseze mijloacele de subzistenţă, ci muncitorii sunt cei care îi avansează o săptămână sau o chenzină de muncă. Dacă ei ar putea, fără să crape, să avanseze un an de muncă sau cât este necesar pentru întregul ciclu de transformare a materiilor prime, în cazurile în care acesta este periodic, legea şi morala burgheză ar fi consfinţit cu plăcere acest raport.

Evoluţia capitalismului a făcut ca întreprinderile să devină tot mai interdependente, iar problema fecundării capitalului fix de către capitalul-salarii este planificată de burghezie la scară mondială.

Războiul actual a îndepărtat, într-un anumit fel, cei doi generatori ai profitului capitalist, iar pentru a-i readuce împreună — singura condiţie care va permite repunerea la turaţie maximă a roţilor maşinii exploatării —, este nevoie de intervale de aşteptare greu de precizat.

Pentru a le depăşi fără ca masa braţelor producătoare să se diminueze şi să se risipească, capitalismul construieşte un aparat care avansează mijloace de subzistenţă populaţiilor înfometate.

Acest avans prezentat ca un dar — tocmai pentru că partea care produce într-adevăr profit este capitalul-subzistenţă — va fi recuperat în condiţii de zece ori mai cămătăreşti decât cele care corespundeau cazului de plată în numerar şi celui ulterior, al deschiderii unui cont de debit regulat pe seama şubredului capital european.

Literatura epocii burgheze în devenire se îngrozea de Shylock, care îşi transforma poliţa de credit împotriva celui lipsit de avere în dreptul de a-i tăia de pe corp o bucată de carne, dar astăzi capitalismul inteligent îl ţine în schimb în picioare cu o conservă de meat and vegetable. Astfel, suflul creştinei şi luminatei civilizaţii mercantile care, străbătând mările, a pornit de la ţărmurile noastre spre cucerirea lumii, se întoarce la noi înnobilat din Far West.

După celălalt război pierdut de Germania, cel care străbătea acea ţară doborâtă militar în bătăliile purtate pe teritorii străine rămânea uimit de integritatea puternicelor instalaţii moderne pe care o industrializare extrem de accelerată le realizase în câteva decenii. Pădurea de fier şi de beton armat înfiptă în sol reprezintă capitalul constant în care se cristalizează munca generaţiilor; este o rezervă asemenea cărbunelui fosil al pădurilor vegetale îngropate în mileniile geologice. Dacă Spartacus cel proletar, în loc să cadă ucis de mâna celor care se puseseră pe treabă să facă din Germania o democraţie perfectă — aidoma marxiştilor renegaţi de astăzi —, ar fi putut-o prinde în cleştele dictaturii roşii, soră cu cea din Rusia, poate că imperialismul nu ar fi putut târî lumea într-o altă baie de sânge.

Cuceritorii Germaniei, care erau în realitate cuceritorii Europei, s-au ferit să proclame V day, ziua victoriei, înainte de a fi străbătut tot teritoriul celui învins, deja sfâşiat de bombardamente, atât pentru a evalua consistenţa reziduală a instalaţiilor de producţie, cât şi pentru a împiedica convulsiile revoluţionare în rândul maselor sacrificate.

Dar nu doar capitalul constant german a fost demontat. Raportul de forţe economice şi, prin urmare, de dominaţie politică ia naştere în acelaşi mod pentru ţările care şi-au mistuit dotarea tehnică luptând împotriva Germaniei, precum Anglia şi Rusia. Masele din aceste ţări vor trebui să muncească nebuneşte pentru a umple la loc golul produs în ceea ce burghezii numesc avuţie naţională. În această investiţie grandioasă de capital variabil se vor genera, pentru capitalul reconstructor, profituri gigantice. Dar ciclul nu se poate porni fără avansuri şi deocamdată nu avem spectacolul unei munci intense, ci al şomajului şi al foamei. Cel care, prin forţa propriei dotări tehnice intacte, poate avansa dolarii şi conservele devine stăpânul şi exploatatorul maselor europene înrobite.

Campania împotriva Americii, adică împotriva monstrului statal plutocratic ce îi ţine şi pe tovarăşii noştri proletari din America — nu cele din urmă victime ale teribilei crize — sub clasicul său călcâi de fier, nu ar putea fi dusă cu speranţă de succes împotriva mobilizării multiforme a mijloacelor de orice fel, care va umple în mod spectaculos cu prezenţa sa anii pe care urmează să-i trăim, decât de către o mişcare şi un partid revoluţionar coerent. De către un partid internaţional care să nu fi rupt legătura indisolubilă dintre teorie, organizare şi tactică, ce trebuia să urce direct spre revoluţia totalitară.

Cu greu vor putea lichidatorii de Internaţionale să reaprindă, din comitete de provincie, flacăra luptei muncitoreşti împotriva imperialismului, al cărui centru mondial acţionează deja în afara Europei.

Pentru a putea opune acestei atotputernicii mondiale o rezistenţă pe măsura resurselor sale nemiloase, ar fi trebuit ca, pe tot parcursul anilor de război, să nu fi păscut în turma imbecilităţii burgheze din Europa care invoca de la forţa industrială şi militară a Americii salvarea supremă.

Ar fi trebuit să nu existe o concepţie despre lupta proletară care să admită, într-o primă perioadă, alianţa cu nazismul cu scopul de a face câţiva paşi în Europa de Est, iar într-o a doua, războiul împotriva acestuia şi alianţa nu mai puţin dezonorantă cu democraţiile capitaliste, sub iluzia de a face alţi paşi până la Berlin.

Dacă nu ar fi vorba de o cucerire de mareşali, ci de incendiul revoluţiei, s-ar şti că acesta trebuie să atace, în acelaşi timp, toate structurile puterii burgheziei din fiecare ţară.

Prin urmare, campania internaţională antiamericană care este pusă în scenă cu paşi calculaţi — incurabil progresivi — de către foştii comunişti de la Moscova, porneşte din start învinsă.

Aceasta, în demararea sa precaută, lasă loc larg eventualităţii, deloc excluse în principiu, ca Planul Marshall să fie respins nu pentru că reprezintă expresia supremă a asupririi de clasă, în raport cu care fanfaronadele unor Hitler şi Mussolini erau jocuri de copii, ci doar pentru că, în capitolele sale de credit, cel referitor la Rusia şi la ţările supuse se cifrează la o valoare prea mică.

Şi, într-adevăr, vedem declarându-se în Italia — atunci când delegaţii americani atrag atenţia că ar fi sfârşitul dacă s-ar rupe şiragul de nave care, încărcate cu grâu, se întind între cele două ţărmuri ale Atlanticului —, că nu se pune problema refuzării ajutoarelor.

În schimb, nu ar exista o altă lozincă de luptă proletară, împotriva reconstrucţiei Europei conform lui Marshall, în afară de refuz.

Când, în disputa pentru remunerarea muncii, muncitorul recurge la grevă — metodă pe care, pentru încă câţiva ani, cei care au renegat totul nu au lichidat-o totuşi —, el răspunde la acordarea unei cote sărace de mijloace de subzistenţă tocmai prin refuzarea celor care îi mai rămân.

Însă directiva de la Belgrad este de a sabota influenţa Americii chiar şi prin acţiune „guvernamentală“, adică din interiorul Statului. Oare nu au dovedit îndeajuns cicloanele istorice ale acestui ultim război că Statul este o putere unitară şi indivizibilă în felii? Iar pentru a desfăşura o acţiune guvernamentală, este nevoie de succes electoral.

De aici poziţiile amfibii şi tacticile de convertire treptată, care nu vor putea împiedica adeziunile la aşa-numitul comunism — venite din partea întregii mocirle a păturilor de mijloc din convingerea că acesta ar fi moştenitorul funcţiilor camorriste ^[1] şi de protecţie exercitate anterior de fascism — să dispară la simplul miros al câtorva cenţi de dolar, când vom fi ajuns la punctul decisiv.

[1]. Adjectivul camorristic (de la organizaţia mafiotă Camorra) face trimitere la reţelele clientelare de trafic de influenţă şi protecţie. Bordiga îl foloseşte sarcastic pentru a denunţa oportunismul claselor de mijloc care sperau că PCI postbelic va prelua rolul clientelar deţinut anterior de aparatului fascist.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga