|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
Doar pentru a arăta că marxiştii ortodocşi radicali — arheiomarxiştii, cum spuneau tovarăşii greci —, în timp ce nu se clintesc din doctrina originară din cauza furtunilor sau a brizelor din spate ademenitoare, [1] surprind pe deplin sensul desfăşurării moderne a acestui regim capitalist greu de ucis, subiectul actual al Inflaţiei statului (nr. 38 din Battaglia Comunista) ar necesita o expunere completă pe baza unei reordonări a datelor de fapt.
Ar fi însă necesar un tratat ticsit de cifre, documente şi hărţi istorico-geografice aflate uneori la distanţă de doar câteva luni, în timp ce hărţile din perioada în care mergeam la şcoală erau la distanţă de secole.
Ne limităm, aşadar, la câteva exemple referitoare la statele recente şi actuale din Europa. Istoria multora dintre ele ne trezeşte tentaţia nu de a o transforma în roman, după obiceiul la modă în lumea burgheză de astăzi, ci de a o transpune în fabule în stilul lui Esop sau La Fontaine, în care bestii mari şi păsări inocente poartă dialoguri moralizatoare. Ar fi materie de glumă, dacă tragedia nu ar consta în faptul că, în timp ce toate cotiturile, transformările şi răsturnările se înfăptuiesc în mijlocul unei propagande neîncetate care le justifică în numele civilizaţiei, mântuirii şi ridicării popoarelor, suprastructura reală a acestei orgii retorice ne arată teritorii întregi de oameni harnici şi neştiutori zdrobiţi de ceruri de foc şi flăcări, mormane de carne moartă, carne vie aruncată în lagăre de prizonieri şi apoi pusă în mişcare spre noi vetre stabilite de puterile ordonatoare şi învingătoare, pe drumuri ale martiriului, cu bice şi vârfuri de baionetă în coaste. Există fâşii ale pământului înlăcrimat al Europei unde, în doar câţiva ani, de zeci de ori, războiul, invazia, tunul, trotilul şi poliţia de război au măcinat pe nefericiţii locuitori cu scopul declarat de a le făuri o Patrie, acel monstruos bine suprem pe care Capitalul dominant îl promite şi îl aplică maselor pe care le ţine în sclavie.
Estonia. Ţară mică la Golful Finlandei de 46 de mii de kilometri pătraţi, mare cât Toscana şi Lombardia la un loc; un milion de locuitori, adică mai puţin decât regiunea Marche. Desigur (la fel ca pentru toate celelalte pe care le vom cita), puţinii burghezi şi intelectuali locali explică faptul că este vorba despre o unitate etnografică, o rasă de sine stătătoare de origine ugro-finică, o limbă distinctă, cu o literatură, o istorie.
Suficient pentru a da dreptul acelui milion de ţărani la o serie de aventuri delicioase: timp de secole sub dominaţia ţarilor. În ianuarie 1918, independenţa, în plin război european, ca rezultat al marii Revoluţii Ruse. În august 1940, în cursul celui de-al Doilea Război, dar înainte ca Rusia să intervină în acesta, anexarea la aceasta din urmă. În iulie ’41, la atacul german împotriva Rusiei, parte a unui guvernorat de război al Germaniei. Odată cu sfârşitul războiului, „eliberarea“ de sub ocupaţia germană, întoarcerea la Rusia. Frumoasa poveste s-a sfârşit.
Lituania. 62 de mii de kilometri pătraţi, cât Piemontul, Lombardia şi Liguria; 3 milioane de oameni, mai puţin decât Toscana. Cu intercalarea disputelor şi schimburilor cu Polonia pentru a redobândi capitala istorică Vilna, evoluţia este similară cu cea a Estoniei.
Letonia. Mare cât Lituania sau puţin mai mult, dar cu doar două milioane de locuitori (Marche plus Umbria). Independentă în noiembrie 1918 doar prin voinţa aliaţilor învingători, care în aceste stătuleţe, vasale ale lor, vedeau puncte de sprijin (la fel ca germanii înainte) împotriva Rusiei, pe atunci roşie. Apoi acelaşi joc din 1940. Ruşi-germani-ruşi. Cortina coboară.
Finlanda. Sentimentalismul burghez ar putea da acestei povestioare culori încântătoare de legendă. La 6 decembrie 1917 este proclamată independenţa, după lunga oprimare a ţarilor şi revoltele inutile de secole, pentru cele 4 milioane de locuitori, număr aproape egal cu cel al populaţiei din Veneto, pe vastul teritoriu pe care partea arctică îl face mai mare decât cel al Italiei. Simpatiile Europei burgheze cultivă acolo antiboşevismul intensiv. În mijlocul neatenţiei generale, Rusia lui Stalin încearcă în 1939—1940 să o înfulece. Entuziasme literare şi legate de civilizaţia occidentală, pe rând în Germania şi în America, pentru mica armată democratică ce scapă cu o mică amputare, dar direct în carnea vie, de 35 de mii de kilometri pătraţi şi o jumătate de milion de locuitori. Aceştia încep un transfer dureros în Finlanda. În decembrie ’41, ca urmare a loviturilor germane aplicate Rusiei, asediată la Leningrad, finlandezii îşi reanexează teritoriile şi migrează în sens opus. La înfrângerea Germaniei, are loc un nou atac rus, un nou armistiţiu şi o nouă amputare; într-adevăr, prin Tratatul de la Paris din 1947, Finlanda a cedat 45 de mii de kilometri pătraţi.
(Altă temă este cea a recuceririi acestor ţări nefericite de la apus sau de la răsărit, după încheierea războaielor militare oficiale, prin jocul politic al partidelor interne, şi prezentarea înşelătoare a acestei materii murdare drept „luptă de clasă“, fie ea şi în ediţia sa castrată de „reformă socială structurală“. Facem acum aici statistică de kilometri pătraţi şi de animale-oameni, nu de filozofii politice).
Cehoslovacia. O altă fiică bilingvă a războiului din 1914—1918, s-a format la dizolvarea Imperiului Austriac, având cincisprezece milioane de locuitori şi un teritoriu de 140 de mii de kilometri pătraţi, suprafaţă egală cu cea a Italiei de Nord şi chiar mai mult. O treime din populaţie nu era formată nici din boemi, nici din slovaci. În 1938, Germania i-a luat înapoi, fără luptă, regiunea Sudeţilor — de dimensiunile Piemontului, o pradă regească. În timpul războiului, germanii au înfulecat restul, lăsând o Slovacie protejată de 38 de mii de kilometri pătraţi şi două milioane şi jumătate de locuitori (cât Lazio). După înfrângerea Germaniei, statul din 1918 este reconstituit cu câteva mici tăieturi (Rusiei 7 mii şi 11 mii, cam cât Umbria). Numără acum 13 milioane şi jumătate. Satelit rus. În perioada interbelică, un satelit occidental desăvârşit. O ţară numai bună pentru guverne de monseniori-jandarmi şi de revoluţionari renegaţi de mai multe ori la rând. [2]
Ungaria. Un alt subiect demn de un poem şi de istorie. În 1914, unită cu Austria ca stat cu drepturi egale, era puţin mai întinsă decât Italia, având 21 de milioane de locuitori. Tratatul de la Trianon a „eliberat-o“ tăindu-i o serie de felii, astfel că a rămas cu 9 milioane de locuitori şi 93 de mii de kilometri pătraţi. Aliată cu Germania, în ’38, ’39 şi ’41 a ciupit de la toţi vecinii şi duşmanii săi tradiţionali şi s-a umflat la 15 milioane de locuitori. Victoria din 1946 a readus-o la dimensiunile rezonabile ale Trianonului. Un popor care crapă de-a lungul secolelor de o indigestie de patriotism în numele Europei civilizate, al Credinţei, al Libertăţii şi câte şi mai câte. Un popor care i-a salvat de turci pe germani, slavi şi latini, dar care în lumina etnografiei era mai mongol decât ei, şi care, la fel ca aceştia, se revărsase spre fertilele câmpii dunărene...
România. O altă ţară cu o istorie geografică asemănătoare unui burduf de acordeon. Ieşită cu bine din cele două războaie balcanice şi din primul război european şi purtată de vântul prielnic al unei literare nobleţi latine, ea reunea 19 milioane şi jumătate de oameni de toate rasele. În 1940, lucrurile iau o turnură negativă din punct de vedere politic: ruşii ciupesc Bucovina şi Basarabia, ungurii Transilvania, bulgarii Dobrogea. În 1941, ruşii şi germanii se ceartă; aceştia din urmă ocupă şi fascizează ţara, făcând-o să reanexeze totul şi chiar „Transnistria“, aproape până la Odessa. Vine anul 1944 şi tot adaosul de pe margini este vărsat înapoi. Dar în 1945 se anexează din nou Transilvania, în detrimentul ungurilor. Numără acum 16 milioane şi jumătate de locuitori şi 237 de mii de kilometri pătraţi, fiind aproape la fel de mare ca peninsula italiană. Istoria regimurilor, a monarhiilor şi a republicilor se dă de pomană.
Albania. Născută fericit în 1914, în acordurile imnurilor închinate democraticei şi sfintei carabine, mare cât Piemontul, dar cu doar un milion de locuitori, a avut în aprilie 1939 deosebitul noroc de a se uni cu coroana italiană, iar în 1941, în timp de război, a crescut provizoriu, în detrimentul grecilor şi al altora, la aproape două milioane. Readusă de victoria împotriva Axei la vechile graniţe, este din nou liberă. Ajunsă, din punct de vedere social, la capitalismul avansat, se poate mândri la porţile socialismului de baracă.
Iugoslavia. O chestiune complexă. Născut după război pentru a ţine de şantelă ţarilor prin reunirea „slavilor de sud“, Regatul S.H.S. [3] cuprindea trei popoare cu accesorii. Mare cât Italia fără insule, depăşea 15 milioane de locuitori. În timpul ultimului război a văzut de toate culorile, fiind împărţită în nu mai puţin de opt bucăţi în aprilie 1941, după ce afacerea politico-militară avusese o desfăşurare clasică: în câteva zile, guverne deopotrivă pline de „autodeterminare“ populară se aliaseră cu grupul unora şi apoi cu grupul celorlalţi. Coborând rapid, germanii au făcut statul bucăţi. Cea mai de seamă poamă a târgului a fost Statul Croat, cu regele sabaud desemnat: vreo sută de mii de kilometri pătraţi şi şase milioane şi jumătate de locuitori, ceva mai mult decât Lombardia. La 29 noiembrie 1945, republica s-a reconstituit în aceleaşi dimensiuni ca în 1918; din punct de vedere politic, mai aşteptăm câteva luni pentru a afla de care parte are coada şi de care are coarnele.
Polonia. Dulcis in fundo. Reconstituită după o paranteză de mulţi ani, în noiembrie 1918, din cele trei bucăţi (prusacă, rusă şi austriacă), a format un complex de 34 de milioane de oameni pe 388 de mii de kilometri pătraţi; mai puţină populaţie, mai mult teritoriu decât Italia.
Aici, orchestra care, la trecerea prin Ungaria, avea nevoie de viori ţ*găneşti tânguitoare poate alege din muzica cea mai clasică marşul funebru.
La 1 noiembrie 1939, Germania îşi anexează prin războiul-fulger partea de vest, în timp ce, ca efect al pactului cu Rusia, aceasta din urmă ocupă pe 17 ale aceleiaşi luni partea de est. Spre norocul berbecului polonez, cele două fiare carnivore se încaieră. Raportăm aceste indicaţii zoologice la complexele statale organizate şi la pretorienii lor: pentru masa populaţiei, „norocul“ este cu totul altul. Polonia actuală, consacrată la 9 mai 1945, este mai mică: 24 de milioane de locuitori şi 310 mii de kilometri pătraţi. Dar asta înseamnă puţin. Rusia, în definitiv, a păstrat 80 de mii de kilometri pătraţi şi 14 milioane de locuitori, dar de la Germania au fost prelevaţi 103 mii de kilometri pătraţi pe care îşi permiteau să locuiască 5 milioane de oameni. Peste două milioane de germani au fost alungaţi de acolo pentru a fi înghesuiţi în Germania învinsă şi ocupată, în timp ce polonezii rămaşi dincolo de graniţele cu URSS au fost puşi să migreze în actualul teritoriu polonez. Pare un vis urât în care vezi, pe paginile unui atlas, linii şi culori dansând nebuneşte.
Desigur, nu pomenim de neutralii de profesie — Elveţii, Iberii şi Scandinavii —, care şi-au văzut şi ei necazurile, sau le vor vedea, şi nici de corpurile mari ieşite cum au putut din război; iar alături de Leul britanic şi Cocoşul galic, lăsăm în plata domnului Măgarul italian.
O singură privire asupra cifrelor a doi monştri aflaţi în inflaţie: Germania până ieri, Rusia astăzi.
Statistica Germaniei de la Versailles prezintă 14 etape de expansiune prin anexări şi cuceriri, până la ruină. Imperiul Hohenzollernilor avea 65 de milioane de locuitori pe 540 de mii de kilometri pătraţi. Versailles-ul a lăsat cifrele practic neschimbate. În plin război victorios, în august 1941, lăsând la o parte imensele teritorii ocupate militar şi statele satelite, Reich-ul se umflase la nu mai puţin de 120 de milioane de supuşi. Odată cu înfrângerea, germanii sunt astfel împărţiţi: zona americană 17 milioane, cea engleză 22, cea franceză 6, cea rusă 17, Berlinul 3.
În ceea ce priveşte Ursul rus, în 1939 se numărau 173 de milioane de locuitori, în teritorii ruseşti şi asiatice ale căror cifre încep să nu mai aibă sens.
După anexările din Occident, se vorbeşte despre 195 de milioane de locuitori, după ce s-a acoperit pierderea înfricoşătoare de 17 milioane cauzată de război. Teritoriile câştigate la apus sunt cele luate de la Finlanda, Estonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria şi România, un ansamblu comparabil ca mărime cu Italia.
Nu am vorbit, fiind vorba de alte teme, despre tipurile de organizare centrală sau federală, punând în evidenţă unitatea pe planul forţei armate, care este atotabsorbitoare. Nici nu era locul să vorbim despre imperiile de peste mări, în privinţa cărora, în ciuda unor aparenţe, prevalează faptul concentrării. Pe continentele neeuropene, întreaga Americă tinde să devină un singur stat sub hegemonia Washingtonului (vezi atitudinea statelor minore în războaiele europene). Japonia a urmat procesul Germaniei în cursa inversă a inflaţiei. Regimurile chineze răspund, în fond, necesităţii de a înlocui, sub sigla Capitalului, cu un singur Centru statal, autonomia practică a celor o sută de provincii unite doar nominal în fostul Imperiu Celest. Pretinsa eliberare a Indiei reprezintă, la rândul ei, sfârşitul autonomiei a sute de principate şi sultanate feudale, în beneficiul a două centre moderne de birocraţie şi afacerism. Şi tot aşa pentru toţi figuranţii năuci de culoare de la Adunarea Naţiunilor Unite, adevărat târg în care se face negoţ cu popoarele şi li se tăbăceşte pielea pentru genţile din piele galbenă ale câtorva zeci de samsari. Marx a scris că muncitorului care s-a dus la piaţă nu-i mai rămânea decât să fie tăbăcit. ONU, nu Ilse Koch, a înfăptuit profeţia. [4]
[1]. În original: a tergo — expresie latină ce înseamnă „din spate“, însoţită de verbul vellicanti („care gâdilă/ademenesc“). Bordiga ironizează abaterile oportuniste sau reformiste care ademenesc partidul din spate.
[2]. Monseniori-jandarmi şi revoluţionari renegaţi — „Monseniorii-jandarmi“ fac trimitere la Jozef Tiso, preot catolic (monsenior) şi preşedinte al Slovaciei satelite Axei fasciste (1939—1945), care a condus un regim clerical-fascist autoritar. „Revoluţionarii renegaţi“ se referă la liderii comunişti cehoslovaci (precum secretarul general Rudolf Slánský sau ministrul de externe Vladimír Clementis) care, după ce au participat la instaurarea regimului stalinist din 1948 şi au girat primele epurări, au căzut ei înşişi victime în noiembrie 1952 ale proceselor-spectacol staliniste (Procesul Slánský), fiind acuzaţi de trădare, etichetaţi ca „renegaţi“ şi executaţi.
[3]. Regatul S.H.S. — Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, denumirea oficială a Iugoslaviei între 1918 şi 1929.
[4]. Ilse Koch — supranumită „Vrăjitoarea din Buchenwald“, soţia comandantului lagărului de concentrare Buchenwald, faimoasă pentru cruzimea ei şi pentru că ar fi confecţionat obiecte din pielea tăbăcită a deţinuţilor ucişi. Bordiga foloseşte această macabră analogie pentru a denunţa modul în care ONU „tăbăceşte pielea“ popoarelor pe care le tranzacţionează.