|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Pentru ca busolele care au pierdut nordul să indice din nou drumul cel bun, este indispensabil să vedem clar lucrurile în privinţa chestiunii capitalismului de stat.
Ne-am străduit să aducem multe contribuţii, extrase din bagajul de noţiuni tradiţionale ale şcolii marxiste, pentru a demonstra că acest capitalism de stat nu este doar aspectul cel mai recent al lumii burgheze, ci că formele sale, chiar şi cele complete, sunt străvechi şi corespund înseşi apariţiei tipului de producţie capitalistă; ele au servit drept factori primari ai acumulării iniţiale şi au precedat cu mult mediul fictiv şi convenţional, care se întâlneşte mult mai mult în domeniul apologiei decât în cel real, al întreprinderii private, al liberei iniţiative şi al altor lucruri frumoase.
Aşa cum s-a spus deja, în rândul comuniştilor de stânga antistalinişti există multe grupuri care nu văd lucrurile astfel. Pe baza primelor texte, noi le spunem, de exemplu:
„Oriunde s-ar afla acesta, şi oriunde s-ar afla forma economică de piaţă, capitalismul este o forţă socială. Este o forţă de clasă. Şi are la dispoziţia sa statul politic“.
Şi adăugăm formula care pentru noi exprimă bine cele mai recente aspecte ale economiei mondiale:
„Capitalismul de stat nu este o subordonare a capitalului faţă de stat, ci o subordonare şi mai strânsă a statului faţă de capital“.
Aceste grupuri consideră însă că acei termeni ai primei teze erau
„exacţi până în 1900, epocă în care se consideră, de obicei, că începe faza expansiunii imperialiste, şi rămân în sine actuali, dar sunt incompleţi atunci când evoluţia capitalismului atribuie statului funcţia de a sustrage iniţiativei private punctele terminale ale acestei evoluţii“.
Şi se apucă să spună că am fi nişte întârziaţi în lumea „culturii“ economice, dacă nu am înţelege că aceasta, atunci când încetează să mai corespundă cu istoria, încetează să mai fie marxistă, şi dacă nu am cere completări ale analizei lui Marx de la studiul asupra economiei de stat, studiindu-l din textele datorate personalităţii puternice a economistului Kaiser. [1] Vechi şi fatal obicei! O teză care vrea să exprime anumite relaţii dintre lucruri şi fapte se verifică confruntând-o cu lucrurile şi cu faptele, şi nu citind semnătura pentru a ne baza pe puternica sau neputincioasa personalitate a autorului!
Nouă de personalităţi nu ne pasă nici cât de un Kaiser, [2] iar dacă acesta vine în 1950 să ştirbească idolul iniţiativei private, noi ştim bine că don Carlo l-a redus în bucăţele mărunte cu mai bine de un secol înainte: se înţelege, o ştim ca nişte întârziaţi încăpăţânaţi, cititori leneşi ai ultimelor ediţii...
În marxism noţiunea de iniţiativă privată nu există: coborâţi ochii pe cadranul busolei în loc să-i ridicaţi la cer ca cineva care aude paradoxuri (paradox: lucru care pare neadevărat pentru urechea comună, deşi este extrem de adevărat).
Am spus în o mie de discursuri de propagandă că programul socialist constă în desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, ceea ce este corect, având în vedere notele lui Marx la programul de la Gotha şi ale lui Lenin despre Marx. Proprietate, spuneam noi, nu economie privată. Privată era economia precapitalistă, adică individuală. Proprietatea este un termen care nu indică o pură relaţie economică, ci una de drept, aducând în discuţie nu doar forţele de producţie, ci relaţiile de producţie. Proprietatea privată înseamnă dreptul privat aşa cum este el sancţionat de codurile burgheze: ne readuce la stat şi la putere, făcute din forţă, din violenţă, în mâinile unei clase. Vechea şi sănătoasa noastră formulă nu înseamnă nimic, dacă nu conţine deja noţiunea că, pentru a depăşi economia capitalistă, este necesar să depăşim eşafodajul juridic şi statal care îi corespunde.
Ar trebui să fie suficiente aceste noţiuni elementare pentru a înlătura capcana conţinută în teza conform căreia, odată ce proprietatea individuală a devenit proprietate de stat, iar fabrica a fost naţionalizată, programul social este realizat.
Să ne înţelegem: grupurile a căror opinie o contestăm nu susţin că acest capitalism de stat ar fi deja socialism, ci cad în greşeala de a susţine că el ar fi, între capitalismul privat şi socialism, o a treia şi nouă formă. Ei spun, într-adevăr, că sunt două etape diferite: cea în care „statul are mai degrabă vechea funcţie de jandarm decât cea de parte interesată în economie“ şi cea în care „potenţează la maximum exercitarea forţei pentru protecţia deosebită a economiei concentrate în el“. Noi spunem că în aceste două formule, mai mult sau mai puţin fericit formulate, sau, mai bine zis, în cele două etape istorice, capitalismul este acelaşi, clasa dominantă este aceeaşi, statul istoric este acelaşi. Economia este întregul domeniu social în care au loc faptele de producţie şi de repartiţie, şi toţi oamenii participă la ea; statul este o organizaţie precisă care acţionează în domeniul social, iar statul din epoca capitalistă are în el întotdeauna funcţia de jandarm şi de protector al intereselor unei clase şi al tipului de producţie care corespunde istoric acelei clase. Statul care concentrează în sine economia este o formulă incongruentă. Pentru marxism, statul este întotdeauna prezent în economie, puterea sa şi violenţa sa legală sunt factori economici din primul până în ultimul moment. Se poate exprima cel mult astfel: statul, în anumite cazuri, preia prin administraţia sa gestiunea întreprinderilor de producţie industrială; iar dacă le preia pe toate, va fi concentrat gestiunea întreprinderilor, niciodată economia. Mai ales niciodată, atâta timp cât distribuţia se face pe baza preţului în bani (că este fixat din oficiu nu contează) şi, prin urmare, statul este o firmă printre firme, un contractant printre contractanţi; mai rău chiar, întrucât el consideră firmă fiecare dintre întreprinderile sale naţionale, ca în cazul laburiştilor, al churchilliştilor şi al staliniştilor. Pentru a ieşi din această situaţie, nu este vorba despre măsuri administrative, ci de problema forţei revoluţionare, a războiului de clasă.
Problema este mai bine pusă într-un interesant buletin al tovarăşilor din „Groupe français de la gauche communiste internationale“, ai căror nume şi personalităţi — cu infinită satisfacţie — le ignorăm în timp ce scriem. Ea este formulată sub formă de întrebări judicioase şi care merită dezvoltarea cuvenită, fiind pusă în contrast cu viziunea cunoscutului grup Chaulieu, sugestionat de teoria „decadenţei“ şi a trecerii de la capitalism la barbarie, care ar inspira groază în măsura în care o inspiră regimurile „birocratice“. O teorie în care chiar nu se înţelege ce Kaiser [3] indică busolele, atâta timp cât se trăncăneşte despre marxism. Cu privire la decadenţa capitalismului, avem la dispoziţie elemente din buletinul intern al mişcării noastre, unde s-a tratat falsa teorie a curbei descendente. Lăsând la o parte orice morgă ştiinţifică, este destul de prostească povestea care spune: o, capitalismule, n-ai decât, arestează-ne, păcăleşte-ne de tot, redu-ne la trei pisici jigărite care nu merită nici măcar un picior: ne vom reface repede; asta înseamnă că tu decazi. Cum să nu decadă...
În ceea ce priveşte barbaria, ea se opune civilizaţiei, şi deci birocraţiei. Strămoşii noştri barbari, ferice de ei, nu aveau aparate de organizare bazate (bătrânul Engels!) pe două elemente: un teritoriu determinat — o clasă dominantă determinată. Exista clanul, tribul, nu încă civitas. Civitas înseamnă oraş, şi înseamnă de asemenea stat. Civilizaţia, opusul barbariei, înseamnă organizare statală şi, în mod inevitabil, înseamnă birocraţie. Mai mult stat, mai multă civilizaţie, mai multă birocraţie, şi aceasta atâta timp cât se succed civilizaţiile de clasă. Iată ce spune marxismul. Nu este întoarcerea la barbarie, ci calea spre supercivilizaţie este cea care ne striveşte în toate teritoriile deasupra cărora tronează monştrii superorganizaţiilor statale contemporane. Dar să-i lăsăm în plata crizelor lor existenţiale pe cei de la „Socialisme ou Barbarie“, pe care buletinul citat îi combate într-o scriere cu un titlu nimerit: Deux ans de bavardage, doi ani de trăncăneală. La noi, trăncăneala este interzisă, lucru cunoscut!
Să trecem la formulele echilibrate prin care tovarăşii francezi formulează problema: Definirea clasei conducătoare în ţările cu capitalism de stat. Exactitatea sau insuficienţa definiţiei: capitalismul ca moştenitor al revoluţiilor liberale.
Concluzia spre care tinde acest grup este cea corectă: să se înceteze prezentarea birocraţiei ca o clasă autonomă, perfid încălzită la sânul proletariatului, şi să fie considerată ca un vast aparat legat de o anumită situaţie istorică a evoluţiei mondiale a capitalismului. Suntem, aşadar, pe drumul cel bun: birocraţia, pe care au avut-o toate societăţile de clasă, nu este o clasă, nu este o forţă de producţie, ci este una dintre „formele“ de producţie proprii unui anumit ciclu de dominaţie de clasă. În anumite faze ale istoriei, ea pare să fie pe scenă ca protagonistă: eram şi noi pe cale să spunem „în fazele de decadenţă“; sunt, în schimb, fazele de prerevoluţie şi cele de maximă expansiune. De ce să numim decadentă societatea pregătită pentru intervenţia acelei révolution-sagefemme [revoluţii-moaşă], a moaşei care va aduce la lumină societatea nouă? Nu este decadentă femeia însărcinată, ci femeia sterilă. Chaulieii văd burta enormă a societăţii capitaliste şi confundă slaba pricepere a moaşei în faţa uterului umflat cu o imaginară sterilitate a gravidei. Ei acuză birocratismul de la Kremlin că ne-ar fi dat un socialism născut mort din cauza abuzurilor de putere, când de fapt greşeala este de a nu fi folosit forcepsul revoluţiei pentru a spinteca pântecul Europei-Americii, presat de acumularea viguroasă a capitalului, şi de a fi dedicat eforturi inutile unui uter steril. Şi poate doar unui uter nefertilizat, repliindu-se de la bătălia recoltei la cea a semănatului. [4]
Să trecem la partea pur de economie marxistă, după o singură scurtă clarificare. Formularea „capitalismul ca moştenitor al revoluţiilor liberale“, citată pe drept cuvânt ca fiind centrală, conţine teza istorică precisă: capitalismul reprezintă un ciclu, un curs unic de clasă, de la revoluţia burgheză la cea proletară, şi nu trebuie divizat în mai multe cicluri fără a renunţa la marxismul revoluţionar. Dar trebuie spus, aşa cum se menţionează puţin mai încolo: capitalism ieşit din revoluţiile burgheze, nu liberale. Mai bine ar fi să spunem din revoluţiile „antifeudale“. Într-adevăr, doar pentru apologetica burgheză liberalismul, ca ideal general, a fost scopul şi mobilul acelor revoluţii. Marx apare tocmai pentru a dezminţi acest lucru, iar pentru el scopul istoric al acestora este distrugerea obstacolelor puse în calea dominaţiei de clasă capitaliste.
Doar în acest sens scurta formulare este exactă. Din ea decurge clar: capitalul se poate debarasa foarte bine de liberalism fără a-şi schimba natura. Şi tot din ea decurge clar: sensul acelei dégénérescence, al degenerării revoluţiei în Rusia, nu este acela de a fi trecut, de la o revoluţie pentru comunism, la o revoluţie pentru un tip dezvoltat de capitalism, ci la o pură revoluţie capitalistă: adică o revoluţie ce contribuie la dominaţia capitalistă în întreaga lume, care în etape succesive elimină vechile forme feudale şi asiatice din diversele zone. Dat fiind că în situaţia istorică a secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea revoluţia capitalistă trebuia să aibă forme liberale, în secolul al XX-lea ea are forme totalitare şi birocratice.
Diferenţa depinde nu de variaţii calitative fundamentale ale capitalismului, ci de un enorm decalaj de dezvoltare cantitativă, ca intensitate în fiecare metropolă şi ca răspândire pe planetă.
Iar faptul că însuşi capitalismul, pentru conservarea sa, ca şi pentru dezvoltarea şi extinderea sa, foloseşte tot mai puţină trăncăneală liberală şi tot mai multe mijloace de poliţie şi de sufocare birocratică — odată ce linia istorică este bine înţeleasă — nu ne face să ezităm câtuşi de puţin în privinţa certitudinii că aceste mijloace vor trebui să servească revoluţiei proletare. Aceasta va mânui violenţa, puterea, statul şi birocraţia: despotism, cum îl numeşte cu cel mai dur termen Manifestul de acum 103 ani; apoi va şti cum să se debaraseze de toate.
Chirurgul nu lasă din mână bisturiul însângerat înainte ca nou-născutul să fi emis, cu primul aer inspirat, imnul vieţii.
Odată cu dispariţia persoanelor private care, în calitate de proprietari de întreprinderi, organizează producţia, nu dispare oare, aşadar, forma fundamentală a capitalismului? Iată, în domeniul economic, obiecţia care îi opreşte pe mulţi.
„Capitalistul“ este numit de o sută de ori de Marx. Pe de altă parte, cuvântul „capital“ provine de la caput, care înseamnă cap, şi deci, în mod tradiţional, este capital orice avuţie legată, intestată [înregistrată pe numele], fiecărei persoane titulare. Cu toate acestea, rămâne adevărată teza (căreia de mult timp îi dedicăm expuneri ce nu aduc nimic nou, ci doar explică) conform căreia analiza marxistă a capitalismului nu are ca element necesar persoana patronului de întreprindere.
Citatele din Marx ar fi nenumărate: ne vom limita la unul singur.
Să luăm aşa-numitul capitalism „clasic“ al „liberei“ întreprinderi. Marx pune întotdeauna aceste adjective în caractere cursive: ele caracterizează tocmai şcoala economică burgheză pe care el o combate şi o distruge în concepţiile ei. Acesta este punctul care se uită întotdeauna.
Desigur, se presupune că în mâinile domnului X, primul capitalist apărut, se află o masă de bani. Bun. Secţiuni întregi din opera lui Marx răspund la întrebarea: dar cum de se află acolo? Răspunsurile sunt diverse: furt, jaf, cămătărie, piaţă neagră şi, aşa cum am văzut nu de puţine ori: ordinul regelui sau legea statului.
Şi atunci X, în loc să-şi ţină săculeţul cu monede de aur şi să le lase să-i curgă în fiecare noapte printre degete, acţionează ca un cetăţean pătruns de ideile civile, liberale şi umanitare: în mod nobil, îşi asumă riscurile punerii în circulaţie a capitalului său.
Aşadar, primul element: bani acumulaţi.
Al doilea element: achiziţionarea de materii prime; clasicul bumbac brut în baloţi, din atâtea capitolaşe şi paragrafe.
Al treilea element: achiziţionarea unei clădiri în care se instalează fabrica şi a războaielor de ţesut, pentru filare şi ţesere.
Al patrulea element: organizarea şi conducerea tehnică şi administrativă: capitalistul clasic se ocupă el însuşi; a studiat, a umblat, a călătorit şi a conceput noile sisteme care, prelucrând baloţii şi producând firele în masă, le vor face mai ieftine; va îmbrăca ieftin pe zdrenţăroşii de ieri şi chiar şi pe negrii din Africa Centrală, obişnuiţi să umble goi.
Al cincilea element: muncitorii care stau la războaiele de ţesut. Ei nu vor avea obligaţia de a aduce nicio uncie de bumbac brut şi nicio suveică de schimb; acest lucru se întâmpla în vremurile semibarbare ale producţiei individuale. Dar în acelaşi timp, vai de ei dacă sustrag fie şi un singur fir de bumbac pentru a-şi cârpi izmenele. Sunt plătiţi cu un salariu, echivalentul corect al timpului de muncă.
Odată ce aceste elemente intră în combinaţie, rezultă ceea ce constituie mobilul şi scopul întregului proces: masa de fire sau de ţesături. Faptul esenţial este că aceasta poate fi dusă la piaţă doar de către capitalist; iar încasările în bani sunt în întregime şi exclusiv ale sale.
Mereu aceeaşi veche poveste. Da. Ştiţi socoteala. Cheltuieli: costul bumbacului brut — o anumită sumă pentru a compensa uzura clădirii şi a utilajelor — salariile muncitorilor. Venituri: preţul produsului vândut. Această partidă depăşeşte suma celorlalte, iar diferenţa constituie marja, profitul întreprinderii.
Prea puţin contează să considerăm că din aceşti bani primiţi înapoi capitalistul face ce vrea. Putea face acest lucru şi cu banii de pornire, fără să fabrice nimic. Faptul important este că, după ce a recumpărat totul şi a reconstituit toate stocurile, echivalente cu investiţia iniţială, are în mâini o masă suplimentară de bani. O poate consuma personal: desigur. Dar socialmente nu o poate consuma, şi ceva îl obligă în mare parte să o investească, să o transforme într-un capital nou, suplimentar.
Marx spune că viaţa capitalului nu constă decât în mişcarea sa ca valoare pornită perpetuu să se multiplice. Voinţa persoanei capitalistului nu este necesară pentru aceasta şi nici nu ar putea să o împiedice. Determinismul economic nu îl obligă doar pe muncitor să-şi vândă timpul de muncă, ci, în mod egal, obligă şi capitalul să se investească şi să se acumuleze. Critica noastră la adresa liberalismului nu constă în a spune că există o clasă liberă şi una sclavă: există una exploatată şi una profitoare, dar ambele sunt legate de legile tipului istoric de producţie capitalistă.
Procesul nu este, aşadar, unul de întreprindere, ci este social, şi doar ca atare poate fi înţeles. Deja la Marx avem ipotezele conform cărora diversele elemente se detaşează de persoana capitalistului întreprinzător şi sunt toate înlocuite cu participarea la o cotă-parte din marja realizată în întreprinderea productivă. În primul rând: banii pot aparţine unui creditor, unei bănci, şi pot primi o dobândă periodică. În al doilea rând: pe această cale, materiile prime achiziţionate cu acei bani nu sunt, în esenţă, proprietatea întreprinzătorului, ci a finanţatorului. În al treilea rând: în Anglia, proprietarul unei clădiri, case sau fabrici poate să nu fie şi cel al terenului pe care aceasta îl ocupă; oricum, casa şi fabrica pot fi închiriate. Nimic nu împiedică să fie închiriate şi războaiele de ţesut, precum şi toate maşinile şi echipamentele. Al patrulea element: întreprinzătorul poate să nu aibă cunoştinţele tehnice şi administrative de conducere; el angajează cu salariu ingineri şi contabili. Al cincilea element: salariile muncitorilor; evident, şi plata acestora este făcută din avansurile finanţatorului.
Funcţia strictă a întreprinzătorului se reduce la aceea de a fi intuit că pe piaţă există cerere pentru anumite cantităţi de produse, al căror preţ de vânzare depăşeşte costul ce include tot ceea ce s-a menţionat mai sus. Aici clasa capitalistă se defineşte drept clasa întreprinzătorilor, care este o forţă socială şi politică, baza principală a statului burghez. Dar pătura întreprinzătorilor nu coincide cu cea a proprietarilor de bani, terenuri, case, fabrici, stocuri de mărfuri, maşini etc.
Două sunt formele şi punctele fundamentale pentru a recunoaşte capitalismul. Primul este ca dreptul întreprinderii de producţie de a dispune de produse şi de încasările din vânzarea acestora să nu fie ştirbit şi nici să nu poată fi ştirbit (preţurile impuse sau rechiziţiile de mărfuri nu afectează dreptul la aceste încasări). Ceea ce protejează acest drept central în societatea actuală este, din prima clipă, un monopol di classe [monopol de clasă], este un eşafodaj de putere, prin care statul, magistratura şi poliţia îi pedepsesc pe cei care încalcă norma. Aceasta este condiţia unei producţii prin întreprinderi. Celălalt punct este că aceste clase sociale „nu au graniţe închise“. Ele nu mai sunt, din punct de vedere istoric, nici caste, nici stări. Apartenenţa la aristocraţia funciară depăşea durata vieţii, deoarece titlul trecea de la o generaţie la alta. Proprietatea titulară asupra imobilelor sau asupra marii finanţe durează, în medie, cel puţin o viaţă de om. Tinde să devină tot mai scurtă durata „timpului mediu de apartenenţă personală a unui anumit individ la clasa dominantă“. De aceea, în formele extrem de dezvoltate, nu ne mai interesează capitalistul, ci Capitalul. Acest regizor nu are nevoie de personaje permanente. Le găseşte şi le recrutează de unde vrea şi le înlocuieşte în schimburi tot mai ameţitoare.
Nu putem demonstra aici că acest capitalism „parazitar“ al lui Lenin nu trebuie înţeles în sensul că puterea se află mai mult în mâinile capitaliştilor financiari decât în ale celor industriali. Capitalismul nu se putea răspândi şi dezvolta fără a se complica şi fără a separa tot mai mult diferitele elemente care contribuie la câştigul speculativ: finanţe, tehnică, echipamente, administraţie. Tendinţa este ca marja maximă şi controlul social să se îndepărteze tot mai mult de mâinile elementelor pozitive şi active şi să se concentreze în cele ale speculatorilor şi ale banditismului afacerist.
Vom face, aşadar, un zbor de la Marx la... don Sturzo. [5]
Acesta, cu prudenţa sa obişnuită, s-a ocupat de scandalul de la Institutul Naţional de Asigurări (INA). Interesant este când el spune: nu pot spune ce se întâmpla în timpul fascismului, deoarece eram în America; dar acolo aceste lucruri sunt la ordinea zilei, se văd altele şi mai şi! Eram siguri de asta. Parazitismul capitalist al Italiei de astăzi îl întrece pe cel al Italiei lui Mussolini, şi ambele rămân simple jocuri de copii în comparaţie cu manevrele afacerismului american.
INA dispune de resurse financiare colosale deoarece concentrează toate contribuţiile lucrătorilor pentru asigurări sociale, la fel ca alte instituţii parastatale similare, cunoscute după acronimele lor. Plăteşte lent şi, prin urmare, rulează prin casieriile sale o masă uriaşă de numerar. Are, prin urmare, dreptul (deşi nu are nici cap, nici corp, nici suflet: nu degeaba ne aflăm în civilizaţia habeas corpus-ului!) de a nu lăsa să doarmă o asemenea avuţie, aşa că o plasează şi o investeşte. Ce chilipir pentru întreprinzătorul modern! El este capitalistul fără capital, aşa cum, în mod dialectic, capitalul modern este capitalul fără stăpân, acefal.
Răul constă, spune înţeleptul preot sicilian (căruia cei din galeria de sus abia aşteaptă să-i poată face curând un elogiu funebru pompos), în formarea la umbra INA a prea multor società di comodo [societăţi de paravan].
Ce naiba [Kaiser] or fi societăţile de paravan? Câţiva indivizi versaţi în afaceri, care au birouri luxoase şi sunt introduşi în anticamerele economice şi politice, dar nu au niciun ban al lor, nici înregistrat pe numele lor în titluri nominative ori în imobile înscrise la cadastru (şi nici măcar chirie pentru casă nu plătesc: trăiesc în marile hoteluri, îl cunosc de minune pe Vanoni, [6] dar Vanoni nu-i cunoaşte pe ei), fac „planul“ unei anumite afaceri şi înfiinţează o societate care are ca singur patrimoniu planul însuşi. Banii îi va da INA sau alt organism similar, şi, la nevoie, în temeiul unei mici „legi speciale“, să zicem pentru dezvoltarea crescătoriilor de crabi pe carcasele navelor scufundate; problemă care este plasată rapid printre cele naţionale de prim plan, mai ales printr-un discurs răsunător al unui parlamentar din opoziţie împotriva incompetenţei guvernului.
În trecut, într-adevăr, întreprinzătorul obişnuit mergea la bancă pentru banii pe care trebuia să-i investească în afacerea planificată. Banca spunea: bun, poftim: pe ce îmi oferi garanţii? Prezintă proprietăţile, titlurile sau altceva... Dar un organism parastatal nu are astfel de pretenţii josnice: îi este suficient scopul naţional, şi scoate banii. Restul poveştii vine de la sine. Dacă vechiul întreprinzător, în planul şi proiectul său de producţie, lua... plasă, [7] totul se termina: banii lui nu se mai întorceau, iar el ieşea, umilit, din clasa patronală.
Societatea noastră de paravan, cu strălucitul ei stat-major, nu are această teamă: dacă prinde crabi, iar aceştia sunt cumpăraţi de gurmanzi la un preţ avantajos, sunt bani câştigaţi. Dacă, să zicem, nu se prinde niciun crab sau nimeni nu mănâncă crabi, nu-i nicio problemă: jetoanele de prezenţă, indemnizaţiile şi participările la profit au fost încasate, iar INA este cea care plăteşte pentru planul eşuat de crescătorie.
Prin acest mic şi banal exemplu am explicat ce este capitalismul de stat, sau economia centralizată în stat. Şi nu mai este nevoie să spunem că pierderea INA este pierderea tuturor sărmanilor nenorociţi care cedează casieriilor sale o altă cotă-parte din salariul lor zilnic.
Capitalismul de stat reprezintă finanţele concentrate în stat, puse la dispoziţia celui care gestionează temporar iniţiativa de întreprindere. Niciodată iniţiativa privată nu a fost atât de liberă ca de când profitul îi rămâne ei, în timp ce orice risc de pierdere i-a fost eliminat, fiind descărcat asupra colectivităţii.
Numai statul poate tipări oricâţi bani vrea şi îl poate pedepsi pe falsificator. Pe acest principiu iniţial de forţă gravitează, în forme istorice succesive, procesul de expropriere treptată a micilor posesori şi de concentrare capitalistă. Pe bună dreptate am spus de atâtea ori că de sub incidenţa acestor legi nu poate scăpa nicio economie în care întreprinderile au bilanţuri, iar schimburile se măsoară în bani.
Puterea statului se sprijină, prin urmare, pe interesele convergente ale acestor beneficiari profitori ai planurilor speculative ale întreprinderilor şi pe reţeaua lor cu legături internaţionale profunde.
Cum să nu fie aceste state cele care avansează capital pentru astfel de bande care nu-şi achită niciodată datoria faţă de ele, ci, prin forţă, o fac să fie achitată prin foametea claselor exploatate?
Dovada că aceste state „capitalizatoare“ se află în această datorie cronică faţă de clasa burgheză — sau, dacă vreţi, contraproba — constă în faptul că ele sunt silite să emită împrumuturi, acceptând din nou propria monedă şi plătind dobânzi.
O administraţie socialistă de „economie centralizată“ nu ar permite intrări de fonduri din exterior pentru niciun „plan“, după cum, pe de altă parte, nu ar plăti dobânzi. Şi, de altfel, nu ar mânui bani.
Capitalul centralizat în stat nu este astfel decât pentru uşurinţa gestionării producţiei în scopul obţinerii de plusvaloare şi profit, care rămâne „la îndemâna tuturor“, adică la îndemâna membrilor clasei întreprinzătorilor: aceştia nu mai sunt simpli întreprinzători de producţie, ci de-a dreptul întreprinzători de afaceri; nu se mai produc mărfuri, ci, aşa cum spunea deja Marx, se produce plusvaloare.
Capitalistul în persoană nu ne mai este de folos: capitalul trăieşte fără el îndeplinind aceeaşi funcţie, însutită. Subiectul uman a devenit inutil. O clasă fără indivizii care o compun? Statul în serviciul nu al unui grup social, ci al unei forţe impalpabile, opera sfântului duh sau a diavolului? Vom lăsa această ironie pe seama bătrânului nostru don Carlo. Vă oferim citatul promis.
„Transformând banii în mărfuri care servesc drept elemente materiale ale unui produs nou, sau ca factori ai procesului muncii, adăugând obiectualităţii lor moarte forţă de muncă vie, capitalistul transformă valoarea, adică munca trecută, obiectualizată, moartă, în capital, în valoare care se autovalorifică, într-un monstru însufleţit, care începe «să lucreze» ca şi când i-ar fi intrat diavolul în corp“. [8]
Capitalul trebuie luat de aceste coarne.
[1]. Jakob Kaiser (1888—1961) — lider sindical şi politician creştin-democrat german. Promotor al „socialismului creştin“ (naţionalizarea industriilor cheie, cogestiune muncitorească), a fost cofondator al CDU şi ministru federal în cabinetul Adenauer (1949—1957).
[2]. În original, un joc de cuvinte bazat pe expresia familiară italiană „non me ne importa un kaiser“ (nu-mi pasă deloc / mă doare-n cot), în care termenul german Kaiser (împărat) este folosit ca eufemism argotic. Bordiga speculează această formulă polemică în contextul menţionării liderului creştin-democrat Jakob Kaiser.
[3]. În original, o nouă utilizare a termenului Kaiser ca eufemism pentru o înjurătură (che Kaiser în loc de che cazzo — ce naiba).
[4]. Trimitere la reorganizarea colhozurilor şi a planurilor agricole sovietice promovate de Hruşciov în anii 1950. Bordiga o foloseşte pentru a sugera că birocraţia stalinistă, în loc să culeagă „recolta“ socialistă, realizează doar o acumulare brută de capital, specifică dezvoltării capitaliste.
[5]. Luigi Sturzo (1871—1959) — preot catolic şi om politic italian, unul dintre fondatorii Partidului Popular Italian, predecesorul Democraţiei Creştine.
[6]. Ezio Vanoni (1903—1956) — economist şi om politic italian, ministru al finanţelor şi iniţiator al unei ample reforme fiscale în perioada postbelică.
[7]. În original, prendeva dei granchi — expresie idiomatică pentru „a face o gafă / a o da în bară“, folosită aici cu un joc de cuvinte literal în legătură cu proiectul crescătoriei de crabi.
[8]. În original, amore in corpo (dragostea în trup), expresie extrasă din traducerea italiană a lui Goethe (Faust), pe care Bordiga o asociază cu zicala populară italiană avere il diavolo in corpo (a avea o energie drăcească), de unde provine şi titlul acestui eseu. Traducerea oficială românească a Capitalului foloseşte aici formula „ca şi când ar avea foc în vine“, pierzând însă legătura directă cu titlul.