|
|
|
Scris: 1926 |
|
|
Tovarăşi, avem în faţa noastră un proiect de Teze şi un raport al Executivului, dar eu cred că este absolut imposibil să ne limităm discuţia doar la acestea.
În anii precedenţi, în diferitele sesiuni ale I.C., am avut ocazia de a sprijini teze şi declaraţii care erau, la acea vreme, excelente, satisfăcătoare; dar nu întotdeauna, în dezvoltarea activităţii Internaţionalei, faptele au corespuns speranţelor pe care aceste declaraţii le stârniseră în noi. De aceea este necesar să discutăm şi să supunem unui examen critic dezvoltarea Internaţionalei din punctul de vedere al evenimentelor care au avut loc după ultimul congres, al perspectivelor I.C. şi al sarcinilor pe care ea trebuie să şi le pună.
Trebuie să declar că situaţia în care se află Internaţionala nu poate fi considerată satisfăcătoare. Într-un anumit sens ne aflăm în faţa unei crize. Această criză nu a început astăzi, ci există de multă vreme. Această afirmaţie nu vine doar din partea noastră şi a unor grupuri de tovarăşi de extremă stângă. Faptele dovedesc că existenţa acestei crize este recunoscută de toţi. Foarte des — mai ales în momentele critice ale activităţii noastre generale — sunt lansate lozinci în care este conţinută în fond recunoaşterea faptului că este necesară o schimbare radicală a metodelor noastre de lucru. Este adevărat că, în acest moment, se declară că nu este vorba de a trece la o revizuire, că nimic nu are nevoie să fie schimbat. Dar există în aceasta o contradicţie evidentă. Şi, pentru a arăta că existenţa unor devieri şi a unei crize în Internaţională este recunoscută aici de toţi, nu doar de nemulţumiţii de ultra-stânga, vrem să parcurgem în zbor de pasăre istoria Internaţionalei noastre şi a diferitelor ei etape.
Fondarea I.C. după prăbuşirea Internaţionalei a II-a a avut loc pe baza lozincii că proletariatul trebuia să-şi creeze partide comuniste. Toţi erau atunci de acord că raporturile de forţă obiective favorizau lupta revoluţionară finală, dar că ne lipsea organul pentru această luptă. Se spunea: premisele revoluţionare obiective există şi, dacă am avea partide comuniste cu adevărat capabile să desfăşoare o activitate revoluţionară, toate condiţiile necesare pentru o victorie completă ar fi prezente.
La Congresul al III-lea Internaţionala — pe baza experienţei numeroaselor evenimente, dar mai ales pe baza experienţei acţiunii din martie 1921 din Germania — a fost silită să constate că doar formarea partidelor comuniste nu este suficientă. În aproape toate ţările importante apăruseră secţiuni destul de puternice ale I.C.; dar problema acţiunii revoluţionare totuşi nu fusese rezolvată. Partidul german crezuse posibil să treacă la luptă şi să deschidă o ofensivă împotriva inamicului, dar suferise o înfrângere. Congresul al III-lea, pus în faţa acestei probleme, a trebuit să constate că prezenţa partidelor comuniste nu este de ajuns când lipsesc condiţiile obiective pentru luptă. Nu se ţinuse seama de faptul că, atunci când se trece la o asemenea ofensivă, trebuie mai întâi să-ţi fi asigurat mase mari. Nici măcar cel mai puternic partid comunist nu este în stare, într-o situaţie în general revoluţionară, să creeze printr-un pur act de voinţă condiţiile şi factorii necesari pentru o insurecţie, dacă nu a ştiut să adune în jurul său mase mari.
Aceasta a fost, aşadar, o etapă în care Internaţionala a recunoscut că multe trebuiau schimbate. Se susţine mereu că în discursurile de la Congresul al III-lea era deja conţinută ideea tacticii frontului unic, căreia i s-a dat apoi formulare în şedinţele Executivului Lărgit succesiv pe baza situaţiei politice ilustrate de Lenin la Congresul al III-lea. Lucrul nu este cu totul exact, pentru că între timp situaţia se schimbase. În perioada în care exista o situaţie obiectivă favorabilă, noi nu am ştiut să folosim în modul potrivit buna metodă a ofensivei împotriva capitalismului. După Congresul al III-lea nu mai era vorba de a lansa pur şi simplu o a doua ofensivă după ce am fi cucerit în prealabil masele. Burghezia ne-o luase înainte; ea fusese cea care deschisese în ţările cele mai importante ofensiva împotriva organizaţiilor muncitoreşti şi a partidelor comuniste; iar această tactică a cuceririi maselor pentru ofensivă, despre care se vorbise la Congresul al III-lea, s-a transformat într-o tactică defensivă împotriva acţiunii declanşate de burghezia capitalistă. Această tactică este elaborată, împreună cu programul ce trebuie aplicat, studiind caracterul ofensivei inamice şi realizând acea concentrare a proletariatului care singură ne poate permite cucerirea maselor prin partidele noastre şi trecerea, într-un viitor nu prea îndepărtat, la contraofensivă. În acest sens a fost concepută atunci tactica frontului unic.
Nu mai este nevoie să spun că nu am nimic de obiectat împotriva tezelor Congresului al III-lea privind necesitatea solidarităţii maselor: dacă citez această chestiune, este doar pentru a arăta că Internaţionala a fost încă o dată silită să recunoască faptul că nu era încă destul de matură pentru a conduce lupta proletariatului mondial.
Aplicarea tacticii frontului unic a dus la erori de dreapta, iar aceste erori au devenit tot mai clare după Congresul al III-lea şi mai ales după cel de-al IV-lea. Această tactică, ce poate fi aplicată doar într-o perioadă de defensivă, adică într-o epocă în care criza de descompunere a capitalismului nu mai este atât de acută, această tactică folosită de noi a degenerat grav. În opinia noastră, ea a fost acceptată fără a se dori clarificarea exactă a semnificaţiei ei. Nu s-a reuşit asigurarea menţinerii caracterului specific al partidului comunist. Nu intenţionez să repet aici critica pe care noi am făcut-o tacticii frontului unic aşa cum era ea aplicată de majoritatea Internaţionalei Comuniste. Noi nu aveam nimic de obiectat atâta timp cât era vorba de a pune la baza acţiunii noastre revendicările economice imediate ale proletariatului, chiar şi pe cele mai elementare, pe care le ridica ofensiva inamicului. Dar când, sub pretextul că era vorba doar de un pod pentru continuarea drumului nostru spre dictatura proletară, s-au pus la baza frontului unic noi principii, ce priveau direct puterea centrală a statului şi Guvernul muncitoresc, noi ne-am opus şi am spus: aici depăşim graniţele bunei tactici revoluţionare.
Noi, comuniştii, ştim foarte bine că dezvoltarea istorică a clasei muncitoare trebuie să ducă la dictatura proletariatului; dar este vorba despre o acţiune care trebuie să influenţeze masele mari, iar pentru a ajunge la acestea nu este de ajuns pur şi simplu o propagandă ideologică. În limitele în care putem contribui la formarea conştiinţei revoluţionare a maselor, noi vom reuşi prin forţa concepţiei noastre şi a comportamentului nostru în fiecare fază a dezvoltării evenimentelor. Rezultă că acest comportament nu poate fi în contradicţie cu poziţia noastră în faţa luptei finale, adică cu scopul pentru care partidul nostru este creat în mod specific. O agitaţie pe baza unei lozinci precum cea a guvernului muncitoresc nu poate să nu producă confuzie în conştiinţa maselor şi chiar a partidului şi a Statului său Major.
Noi am criticat a priori toate acestea şi aici mă limitez doar la a aminti în liniile sale generale judecata pe care am formulat-o atunci. Când ne-am aflat apoi în faţa erorilor la care dusese această tactică, când a intervenit mai ales înfrângerea din octombrie 1923 din Germania, Internaţionala a recunoscut că s-a înşelat. Nu era vorba despre un mic accident; era vorba despre o eroare pe care a trebuit să o plătim cu speranţa de a cuceri, după prima ţară câştigată de revoluţia proletară, o altă ţară mare, lucru care, din punctul de vedere al revoluţiei mondiale, ar fi avut o importanţă enormă.
Din păcate, s-a limitat la a se spune: nu este vorba de a revizui în mod radical hotărârile Congresului al IV-lea, este doar necesar să fie îndepărtaţi anumiţi tovarăşi care s-au înşelat în aplicarea tacticii frontului unic; este necesar să fie găsiţi responsabilii. Aceştia au fost găsiţi în aripa de dreapta a partidului german, nu s-a vrut să se admită că responsabilitatea apăsa asupra întregii Internaţionale. Cu toate acestea, tezele au fost supuse unei revizuiri şi s-a dat o formulare cu totul diferită guvernului muncitoresc.
De ce nu suntem noi de acord cu tezele Congresului al V-lea? Pentru că, în opinia noastră, revizuirea nu este de ajuns; ar fi trebuit clarificate mai bine diferitele formule: dar, dacă noi am fost împotriva deciziilor Congresului al V-lea, a fost mai ales pentru că ele nu eliminau erorile grave şi pentru că, în opinia noastră, nu este bine să se limiteze chestiunea la un proces împotriva unor persoane individuale, în timp ce este necesară o schimbare în Internaţională însăşi. Nu s-a vrut să se ia această cale sănătoasă şi curajoasă. Noi am criticat în mod repetat faptul că în rândurile noastre, în mediul în care lucrăm, se alimentează un spirit parlamentar şi diplomatic. Tezele sunt foarte la stânga, discursurile sunt foarte la stânga, până şi cei împotriva cărora sunt îndreptate le votează, pentru că cred că în acest mod se imunizează. Dar noi nu ne-am ţinut doar de literă; noi am prevăzut ce avea să se întâmple după Congresul al V-lea, prin urmare nu puteam fi satisfăcuţi de el.
Aş vrea să constat aici că am fost de mai multe ori siliţi să recunoaştem faptul că linia trebuia schimbată radical. Prima dată, nu se înţelesese chestiunea cuceririi maselor. A doua oară, era vorba despre chestiunea tacticii frontului unic, iar la Congresul al III-lea s-a făcut o revizuire completă a liniei urmate până atunci. Dar nu este totul: la Congresul al V-lea şi la E.L. din martie 1925 se constată din nou că totul merge rău; se spune: de la fondarea Internaţionalei au trecut şase ani, dar niciunul dintre partidele ei nu a reuşit să facă revoluţia. Situaţia, este adevărat, a devenit mai nefavorabilă: ne aflăm acum în faţa unei anumite stabilizări a capitalismului. Cu toate acestea, se declară că, în activitatea Internaţionalei, multe lucruri trebuie schimbate. Nu se înţelesese încă ce trebuie făcut şi se lansează lozinca bolşevizării. Incredibil, dar adevărat: de la victoria bolşevicilor ruşi au trecut 8 ani, iar acum trebuie să se constate că celelalte partide nu sunt bolşevice! Că este necesară o schimbare radicală pentru a le aduce la înălţimea partidelor bolşevice! Nimeni, aşadar, nu observase acest lucru înainte?
Ni se obiectează: De ce nu aţi protestat, imediat la Congresul al V-lea, împotriva lozincii bolşevizării? Pentru că, atunci când se spunea că celelalte partide trebuie să dobândească capacitatea revoluţionară care a permis victoria partidului bolşevic, nimeni nu putea avea nimic de obiectat. Dar acum nu mai este vorba despre o simplă lozincă, despre un simplu slogan. Acum ne aflăm în faţa unor fapte şi experienţe. Acum este necesar să facem bilanţul bolşevizării şi să vedem în ce a constat ea.
Eu susţin că acest bilanţ este negativ din mai multe puncte de vedere. Nu s-a rezolvat problema care trebuia rezolvată, niciun progres nu s-a făcut prin aplicarea metodelor de bolşevizare la toate partidele.
Trebuie să abordez problema din mai multe puncte de vedere şi, mai întâi de toate, din punct de vedere istoric.
Există un singur partid care a obţinut victoria revoluţionară: partidul bolşevic rus. Este pentru noi de o importanţă capitală să urmăm aceeaşi cale pe care partidul rus a ales-o pentru a ajunge la victorie. Este cât se poate de adevărat: dar nu este de ajuns. Este de netăgăduit că calea istorică aleasă de partidul rus nu poate arăta toate aspectele dezvoltării istorice care stau în faţa celorlalte partide. Partidul rus lupta într-o ţară în care revoluţia liberal-burgheză nu era încă încheiată; partidul rus — este un fapt — lupta în condiţii particulare, adică într-o ţară în care autocraţia feudală nu fusese încă doborâtă de burghezia capitalistă. Între doborârea autocraţiei feudale şi cucerirea puterii de către proletariat a existat o perioadă prea scurtă pentru ca această dezvoltare să poată fi comparată cu cea pe care revoluţia proletară va trebui să o parcurgă în celelalte ţări. Nu a existat timpul suficient pentru a se ridica pe ruinele aparatului de stat ţarist şi feudal un aparat de stat burghez. Dezvoltarea din Rusia nu ne oferă prin urmare experienţa de importanţă fundamentală privind modul în care proletariatul va trebui să doboare statul capitalist modern, liberal, parlamentar, care există de mulţi şi mulţi ani şi posedă capacitatea de a se apăra.
Date fiind aceste diferenţe, faptul că revoluţia rusă a confirmat doctrina noastră, programul nostru, concepţia noastră despre rolul clasei muncitoare în dezvoltarea istorică este, din punct de vedere teoretic, cu atât mai important cu cât revoluţia rusă, chiar şi în aceste condiţii particulare, a dus la cucerirea puterii şi la dictatura proletariatului realizată de partidul comunist. În aceasta teoria marxismului revoluţionar şi-a găsit cea mai grandioasă confirmare istorică.
Din punct de vedere ideologic, acest lucru este de o importanţă decisivă; dar, în ceea ce priveşte tactica, nu este suficient. Noi trebuie să ştim cum se atacă şi se cucereşte statul burghez modern, un stat care în lupta armată se apără şi mai eficace decât a ştiut să se apere autocraţia ţaristă şi care, pe deasupra, se apără şi cu ajutorul mobilizării ideologice şi al educării în sens defetist a proletariatului de către burghezie. Această problemă, în istoria partidului comunist rus, nu se prezintă, iar dacă bolşevizarea este interpretată în sensul că i s-ar putea cere revoluţiei partidului rus soluţia la toate problemele de strategie ale luptei revoluţionare, un asemenea concept al bolşevizării este insuficient. Internaţionala trebuie să îşi construiască o concepţie mai vastă, trebuie să găsească pentru problemele strategice soluţii care se află în afara razei experienţei ruse. Aceasta din urmă trebuie folosită din plin, nimic din ea nu trebuie respins, trebuie mereu ţinută în faţa ochilor; dar noi avem nevoie şi de elemente integrative, extrase din experienţa pe care clasa muncitoare o realizează în Occident. Acesta este lucrul ce trebuie spus, din punct de vedere istoric şi tactic, despre bolşevizare. Experienţa tacticii din Rusia nu ne-a arătat cum trebuie să procedăm în lupta împotriva democraţiei burgheze: ea nu ne oferă nicio idee despre dificultăţile şi sarcinile pe care dezvoltarea luptei proletare în ţările noastre le va scoate la iveală.
O altă latură a problemei bolşevizării este chestiunea reorganizării partidului. În 1925, dintr-odată, se declară: Întreaga organizare a secţiunilor Internaţionalei este greşită. Nu s-a aplicat încă abecedarul organizării. Ne-am pus deja toate problemele, dar nu am făcut încă esenţialul, adică nu am rezolvat problema organizării noastre interne. Se recunoaşte aşadar că s-a mers într-o direcţie complet greşită. Acum, eu ştiu foarte bine că nu se doreşte limitarea lozincii bolşevizării la o problemă de organizare. Dar această problemă are o latură organizatorică, iar aici s-a subliniat faptul că aceasta este cea mai importantă. Partidele nu sunt organizate aşa cum era şi este organizat partidul bolşevic rus, pentru că organizarea lor nu se bazează pe principiul locului de muncă, pentru că ele păstrează tipul de organizare teritorială, care ar fi absolut inconciliabil cu sarcinile unui partid revoluţionar şi care ar fi un tip caracteristic partidelor parlamentare social-democrate. Dacă se consideră necesar să se transforme în acest sens organizarea partidelor noastre, iar dacă această transformare este prezentată nu ca o măsură practică potrivită pentru diferite ţări în anumite condiţii, ci ca o măsură fundamentală pentru întreaga Internaţională, ca o corectare a unei erori de fond, ca o premisă necesară pentru dezvoltarea partidelor noastre în partide cu adevărat comuniste — atunci noi nu putem fi de acord. Este foarte ciudat, la urma urmei, că nu a existat conştiinţa acestui lucru până acum. Se susţine că trecerea la celulele de întreprindere era deja conţinută în tezele Congresului al III-lea. Dar atunci este foarte ciudat că s-a aşteptat din 1921 până în 1925 pentru a se trece la punerea în aplicare.
Teza că un partid comunist trebuie să fie în mod necondiţionat construit pe baza locului de muncă este teoretic greşită. Conform lui Marx şi Lenin, în virtutea unui principiu cunoscut şi formulat într-un mod foarte precis, revoluţia nu este o chestiune de formă de organizare. Pentru a rezolva problema revoluţiei nu este de ajuns să găseşti o formulă organizatorică. Problemele care stau în faţa noastră sunt probleme de forţă, nu de formă. Marxiştii au combătut întotdeauna şcolile sindicaliste şi semiutopice care spuneau: să se grupeze clasa într-o anumită organizaţie — sindicat, cooperativă etc. — şi revoluţia va fi făcută. Astăzi se spune, sau cel puţin se duce o campanie în acest sens: trebuie ridicată organizarea pe baza celulelor de întreprindere şi toate problemele revoluţiei vor fi rezolvate. Se adaugă: partidul rus a putut face revoluţia pentru că era construit pe această bază.
Se va spune desigur că exagerez; dar mai mulţi tovarăşi vor putea confirma că această campanie a fost dusă pe baza unor teze similare. Ceea ce ne interesează este impresia pe care aceste lozinci o lasă în clasa muncitoare şi în rândurile membrilor partidului nostru. În ceea ce priveşte munca de celulă, s-a creat impresia că aceasta este reţeta infailibilă a adevăratului comunism şi a revoluţiei. Ei bine, eu contest faptul că partidul comunist trebuie să fie neapărat construit pe baza celulelor de întreprindere. În tezele despre organizare prezentate chiar de Lenin la Congresul al III-lea este subliniat în mod repetat faptul că, în chestiunile de organizare, nu poate exista o soluţie de principiu valabilă pentru toate ţările şi pentru toate timpurile. Noi nu contestăm că celulele de întreprindere ca bază a organizării de partid au dat rezultate bune în situaţia din Rusia. Nu vreau să mă opresc prea mult asupra acestei chestiuni; în discuţia aprofundată dinaintea Congresului italian am spus deja că în Rusia existau diferite cauze istorice care favorizau organizarea pe această bază.
De ce suntem de părere că celula de întreprindere în alte ţări comportă dezavantaje în comparaţie cu situaţia din Rusia? Mai întâi de toate, pentru că muncitorii organizaţi în celulă nu sunt niciodată în măsură să discute toate chestiunile politice. În raportul însuşi al Executivului I.C. prezentat acestei Plenare se constată că în aproape nicio ţară celulele de întreprindere nu au reuşit să se ocupe de probleme politice. Se spune că s-a exagerat, că s-a procedat în grabă în reorganizarea partidelor; dar că este vorba doar de o eroare practică, secundară. Nu se va putea totuşi contesta că nu este doar un detaliu faptul că partidul a fost lipsit de organizarea sa fundamentală, o organizare capabilă să discute problemele politice, şi că noua organizare, după un an de existenţă, nu îşi îndeplineşte încă această funcţie vitală. Dacă se ajunge la un asemenea rezultat, nu ne aflăm în faţa unor erori izolate, ci în faţa unei puneri greşite a întregii probleme. Iar acest lucru nu este un fapt nesemnificativ. Chestiunea este foarte importantă. În opinia noastră, nu este o întâmplare că celulele de întreprindere nu discută problemele politice, pentru că într-o ţară capitalistă muncitorii grupaţi în cercul mic şi restrâns al întreprinderii lor nu au posibilitatea de a se pune în faţa unor probleme generale şi de a conecta revendicările imediate cu scopul ultim al comunismului. Într-o adunare de muncitori interesaţi de aceleaşi mici probleme imediate şi care nu aparţin unor categorii profesionale diferite se pot discuta, ce-i drept, problemele acestor revendicări imediate, dar în această adunare nu se poate găsi nicio bază pentru o discuţie asupra problemelor generale, asupra problemelor ce privesc întreaga clasă muncitoare, adică nu se poate desfăşura acolo o muncă politică de clasă aşa cum se cuvine unui partid comunist.
Ni se va spune: ceea ce cereţi voi cer toate elementele de dreapta; voi vreţi organizaţiile teritoriale în ale căror adunări intelectualii domină întreaga discuţie cu lungile lor discursuri. Dar acest pericol al demagogiei şi al înşelăciunii din partea conducătorilor va exista întotdeauna, există de când există un partid proletar; şi totuşi nici Marx, nici Lenin, care s-au ocupat în profunzime de această problemă, nu s-au gândit vreodată să o rezolve printr-un boicot al intelectualilor sau al neproletarilor. Dimpotrivă, ei au subliniat în mod repetat rolul istoric necesar al dezertorilor din clasa dominantă în revoluţie. Este cunoscut că, în general, oportunismul şi trădarea pătrund în partid şi în mase prin anumiţi conducători; dar lupta împotriva acestui pericol trebuie dusă în alt mod. Chiar dacă clasa muncitoare ar putea face abstracţie de intelectualii fost-burghezi, nu ar putea totuşi face abstracţie de conducători, agitatori, jurnalişti etc., şi nu i-ar rămâne altceva de făcut decât să-i caute în rândurile muncitorilor. Dar pericolul corupţiei şi al demagogiei acestor muncitori deveniţi conducători nu se deosebeşte de cel al corupţiei şi al demagogiei intelectualilor. În anumite cazuri, au fost tocmai unii foşti muncitori cei care au jucat rolul cel mai murdar în mişcarea muncitorească, un fapt universal cunoscut. Şi, în cele din urmă, este oare eliminat rolul intelectualilor de organizarea pe celule de întreprindere aşa cum este ea practicată astăzi? Dimpotrivă. Intelectualii sunt cei care, împreună cu foşti muncitori, compun aparatul de partid. Rolul acestor elemente sociale nu s-a schimbat; dimpotrivă, a devenit încă şi mai periculos. Dacă admitem că aceste elemente pot fi corupte de poziţia lor de funcţionari, această dificultate subzistă, pentru că le-am conferit o poziţie mult mai responsabilă decât în trecut: într-adevăr, în micile reuniuni de celulă de întreprindere, muncitorii nu au în practică nicio libertate de mişcare, nu au o bază suficientă pentru a influenţa partidul cu instinctul lor de clasă.
Pericolul împotriva căruia noi avertizăm constă aşadar nu în diminuarea influenţei intelectualilor, ci, dimpotrivă, în faptul că muncitorii nu se interesează decât de nevoile imediate ale întreprinderii lor şi nu văd marile probleme ale dezvoltării revoluţionare generale a clasei lor. Noua formă de organizare este prin urmare mai puţin potrivită pentru lupta de clasă proletară în înţelesul cel mai serios şi cel mai vast al termenului.
În Rusia, marile probleme generale ale dezvoltării revoluţionare, problema statului, a cuceririi puterii, erau în fiecare moment la ordinea zilei, pentru că aparatul de stat feudal şi ţarist era iremediabil condamnat şi pentru că fiecare grup individual de muncitori era pus în fiecare moment, prin poziţia sa în viaţa socială şi prin presiunea administrativă, în faţa acestor probleme. Devierile oportuniste nu constituiau în Rusia o problemă particulară, pentru că lipseau bazele pentru o corupere a mişcării proletare de către statul capitalist, abil aşa cum este el în mânuirea armei concesiilor democratice şi a iluziilor colaboraţioniste.
Există în plus o diferenţă de natură practică.
Fireşte, noi trebuie să dăm organizării partidului nostru forma care se pretează cel mai bine la a opune rezistenţă represiunilor. Trebuie să ne protejăm împotriva încercărilor poliţiei de a desfiinţa partidul nostru. În Rusia, organizarea prin celule de întreprindere era forma cea mai potrivită pentru acest scop, pentru că pe străzi, în oraşe, în viaţa publică, mişcarea muncitorească era făcută imposibilă de măsuri poliţieneşti extrem de severe. Era prin urmare materialmente imposibil să te organizezi în afara întreprinderii. Doar în întreprindere muncitorii se puteau aduna pentru a discuta, fără a fi supravegheaţi, problemele lor. În plus, doar în întreprindere problemele de clasă erau puse pe terenul antagonismului dintre capital şi muncă. Micile chestiuni economice privind întreprinderea, de exemplu problema amenzilor ridicată de Lenin, reprezentau din punct de vedere istoric, în comparaţie cu revendicările liberale în jurul cărora muncitorii şi burghezia făceau agitaţie împreună împotriva autocraţiei, revendicări progresiste; dar, în raport cu chestiunea preluării puterii în lupta împotriva democraţiei burgheze ca nouă formă de stat, revendicările imediate proletare sunt probleme de o importanţă subordonată. Deoarece această chestiune a preluării puterii nu putea fi pusă decât după căderea ţarismului, era necesar să se mute centrul luptei în întreprindere, deoarece întreprinderea era singurul teren pe care partidul proletar autonom se putea manifesta.
Dacă în Rusia burghezia şi capitaliştii erau aliaţii ţarului, ei erau totodată cei care trebuiau să-l doboare, cei care reprezentau premisa căderii puterii autocratice. De aceea nu a existat în Rusia o solidaritate atât de completă între industriaşi şi stat ca în ţările capitaliste moderne. În aceste ţări există o solidaritate absolută între aparatul statal şi patroni; acesta este statul lor, aparatul lor politic. Iar aparatul statal este cel care se dovedeşte istoric a fi instrumentul capitalismului şi care creează organele potrivite şi le pune la dispoziţia patronilor. Dacă un muncitor încearcă să organizeze alţi muncitori în întreprindere, patronul recurge la poliţie, la spionaj etc. De aceea, în statele capitaliste moderne, munca de partid în fabrici este mult mai periculoasă. Este uşor pentru burghezie să descopere munca de partid în întreprinderi. Şi tocmai din acest motiv noi propunem să mutăm organizarea fundamentală a partidului nu în întreprinderi, ci în afară. Vreau să citez aici doar un fapt mărunt. În Italia sunt recrutaţi astăzi noi agenţi de poliţie. Condiţiile de admitere sunt foarte severe. Dar celor care au o meserie şi pot lucra în fabrică le este facilitat accesul. Aceasta dovedeşte că poliţia caută persoane capabile să lucreze în diferitele industrii pentru a se putea servi de ele cu scopul de a descoperi munca revoluţionară în întreprinderi.
În plus, am aflat că o asociaţie internaţională antibolşevică a decis să se organizeze pe baza celulelor pentru a face o contrapondere mişcării comuniste.
Un alt argument. Aici s-a spus că s-a manifestat un alt pericol, pericolul aristocraţiei muncitoreşti. Este clar că acest pericol este caracteristic perioadelor în care suntem ameninţaţi de oportunism şi de rolul pe care acesta urmăreşte să-l exercite în coruperea mişcării muncitoreşti. Dar calea cea mai simplă pentru infiltrarea influenţei aristocraţiei muncitoreşti în rândurile noastre este fără îndoială cea a organizării bazate pe celulele de întreprindere, pentru că în întreprindere este inevitabil să predomine influenţa muncitorului care ocupă un loc mai înalt în ierarhia tehnică a muncii.
Pentru toate aceste motive şi fără a face din aceasta o chestiune de principiu, noi cerem ca organizarea de bază a partidului, din motive politice şi tehnice, să rămână organizarea teritorială.
Vrem oare, din acest motiv, să neglijăm munca de partid în întreprinderi? Negăm noi oare că munca comunistă în întreprinderi este o bază importantă pentru legătura cu masele? Absolut că nu. Partidul trebuie să aibă în fabrică o organizaţie a sa, dar această organizaţie nu trebuie să constituie baza partidului. Trebuie să existe în fabrici organizaţii de partid care sunt subordonate conducerii politice a partidului. Este imposibil de obţinut o legătură cu clasa muncitoare dacă nu avem o organizaţie în întreprindere; dar această organizaţie trebuie să fie fracţiunea comunistă. Pentru a-mi întări teza, voi spune următoarele: în Italia, în vremurile în care nu exista încă fascismul, noi am creat o asemenea reţea de fracţiuni şi am considerat această activitate ca fiind cea mai importantă pentru noi. În practică, fracţiunile comuniste din întreprinderi şi din sindicate sunt cele care au răspuns întotdeauna sarcinii specifice de a ne aduce mai aproape de mase. Legătura cu partidul furnizează acestor organe de muncă elementele politice şi de clasă în înţelesul cel mai vast al cuvântului, care îşi primesc impulsul nu doar din cercul strâmt al profesiei şi al fabricii. Suntem aşadar pentru o reţea de organizaţii comuniste în fabrici; dar, în opinia noastră, munca politică trebuie să se desfăşoare în organizaţii teritoriale.
Nu mă pot opri aici asupra deducţiilor care, în timpul discuţiei din Italia, s-au tras din comportamentul nostru în această chestiune. La congres şi în tezele noastre noi am dezvoltat în mod exhaustiv chestiunea teoretică a naturii partidului. S-a susţinut că punctul nostru de vedere nu este un punct de vedere de clasă; noi am fi pretins ca partidul să lase să se desfăşoare o activitate mai mare de către elemente eterogene, cum ar fi de exemplu intelectualii. Nu este adevărat. Noi nu combatem organizarea bazată exclusiv pe celulele de întreprindere pentru că în acest mod partidul ar fi compus exclusiv din muncitori. Ceea ce ne sperie este pericolul laburismului şi al muncitorismului, care este cel mai rău pericol antimarxist. Partidul este proletar pentru că se află pe drumul istoric al revoluţiei, al luptei pentru scopurile ultime la care doar clasa muncitoare aspiră. Aceasta este ceea ce face dintr-un partid un partid proletar, nu criteriul mecanic al compoziţiei sale sociale.
Caracterul partidului nu este compromis de participarea activă a tuturor celor care iau parte la munca sa, care îi acceptă doctrina şi vor să lupte pentru scopurile clasei.
Tot ceea ce se poate spune pe acest teren în favoarea celulelor de întreprindere este demagogie vulgară, care se sprijină, ce-i drept, pe lozinca bolşevizării, dar ne duce direct la renegarea luptei marxismului şi leninismului împotriva banalelor concepţii mecanice şi defetiste ale oportunismului şi menşevismului.
Şi ajung la un alt aspect al bolşevizării: cel al regimului intern în vigoare în partid şi în Internaţionala Comunistă.
S-a făcut aici o nouă descoperire: ceea ce le lipseşte tuturor secţiunilor este disciplina de fier bolşevică, de care ne dă exemplu partidul rus. Se decretă o interdicţie absolută a fracţiunilor şi se stabileşte obligaţia pentru toţi militanţii, oricare ar fi opinia lor, de a participa la munca comună. Eu sunt de părere că şi în acest domeniu chestiunea bolşevizării a fost pusă într-un mod foarte demagogic.
Când se pune problema sub forma: Li se poate permite lui X sau Y să constituie o fracţiune?, orice comunist va răspunde nu. Dar problema nu poate fi pusă sub această formă. Există deja rezultate care dovedesc că metodele la care s-a recurs nu folosesc nici partidului, nici Internaţionalei. Această chestiune a disciplinei interne şi a fracţiunilor trebuie pusă, din punct de vedere marxist, într-un mod foarte diferit şi mult mai complex. Suntem întrebaţi: Ce vreţi? Cumva ca partidul să semene cu un parlament în care fiecare are dreptul democratic de a lupta pentru putere şi de a cuceri majoritatea? Dar a pune astfel problema este greşit; pusă astfel, nu este posibil decât un singur răspuns: Fireşte, noi suntem împotriva unui sistem atât de ridicol, este un fapt că noi trebuie să avem un partid absolut omogen, fără divergenţe de idei şi fără grupări diferite în sânul său. Dar aceasta nu este o dogmă, nu este un principiu a priori; este un scop pentru care trebuie şi se poate lupta în cursul dezvoltării care duce la formarea unui adevărat partid comunist, cu condiţia ca toate chestiunile ideologice, tactice şi organizatorice să fie puse şi rezolvate corect.
În interiorul clasei muncitoare, acţiunile şi iniţiativele în lupta de clasă sunt determinate de relaţiile economice în care trăiesc diferitele grupări. Partidului politic îi revine sarcina de a strânge laolaltă şi de a unifica tot ceea ce aceste acţiuni au comun din punctul de vedere al obiectivelor revoluţionare ale proletariatului din întreaga lume. Unitatea în interiorul său, încetarea divergenţelor, dispariţia luptelor de fracţiune vor demonstra că el se află pe calea cea mai bună pentru a-şi îndeplini sarcina în mod corect. Dar când apar divergenţe, aceasta înseamnă că politica partidului a căzut în erori, că el nu posedă capacitatea de a combate cu succes acele tendinţe deviaţioniste din mişcarea muncitorească ce obişnuiesc să se producă în anumite cotituri ale situaţiei generale. Când apar cazuri de indisciplină, ele reprezintă un simptom că partidul nu a atins încă această capacitate. Disciplina este prin urmare un punct de sosire, nu un punct de plecare, nu o platformă care să poată fi considerată de neclintit. Aceasta se leagă, de altfel, de caracterul voluntar al aderării la organizaţia noastră de partid. Nu într-un fel de cod penal al partidului se poate căuta aşadar un remediu pentru cazurile frecvente de indisciplină.
Acum, în ultimul timp s-a instaurat în partidele noastre un regim de teroare, un fel de sport ce constă în a interveni, a pedepsi, a reprima, a anihila, iar aceasta cu o satisfacţie cu totul deosebită, ca şi cum ar fi vorba de idealul de viaţă al partidului. Eroii acestor strălucite operaţiuni par să creadă de-a dreptul că sunt o dovadă de capacitate şi energie revoluţionară. Eu dimpotrivă consider că adevăraţii, bunii revoluţionari sunt, în general, acei tovarăşi care fac obiectul unor asemenea măsuri de excepţie şi care le îndură cu răbdare pentru a nu arunca în aer partidul. Cred că această risipă de energie, acest sport, această luptă în interiorul partidului nu au nimic de-a face cu munca revoluţionară pe care trebuie să o îndeplinim. Va veni ziua în care va fi vorba de a lovi şi anihila capitalismul: pe acest teren partidul nostru îşi va da proba energiei sale revoluţionare. Nu vrem în partid nicio anarhie, dar nu vrem nici un regim de represiuni permanente, care nu este altceva decât negarea unităţii şi coeziunii sale.
Astăzi punctul de vedere oficial este următorul: Centrul actual este etern, el poate face tot ce vrea pentru că, atunci când ia măsuri împotriva celor ce i se opun, când dejucă intrigile şi zdrobeşte opoziţiile, are întotdeauna dreptate. Dar meritul nu constă în zdrobirea revoltelor; important este să nu aibă loc revolte. Unitatea partidului se recunoaşte din rezultatele obţinute, nu dintr-un regim de ameninţări şi de teroare. Că în statutele noastre sunt necesare sancţiuni, este clar: dar ele trebuie aplicate doar în cazuri excepţionale şi nu trebuie să ajungă proceduri normale şi permanente în interiorul partidului. Când există elemente care părăsesc în mod vădit drumul comun, este clar că trebuie luate măsuri împotriva lor. Dar când într-o societate recursul la codul penal devine regula, aceasta înseamnă că acea societate nu este dintre cele mai perfecte. Sancţiunile trebuie să lovească cazurile de excepţie, nu să devină norma, un fel de sport, idealul conducătorilor partidului. Iată ce trebuie schimbat dacă vrem să construim un bloc solid în adevăratul sens al termenului.
Tezele prezentate aici conţin câteva idei bune în această materie. Se propune acordarea a ceva mai multă libertate. Poate că este puţin cam târziu. Poate se crede că se poate acorda puţin mai multă libertate „învinşilor“ care nu se mai pot ridica.
Dar să lăsăm tezele şi să luăm în considerare faptele. S-a spus întotdeauna că partidele noastre trebuie construite pe baza centralismului democratic. Poate ar fi bine să se caute, în loc de democraţie, o altă expresie; oricum, aceasta este formula lui Lenin. Cum se realizează centralismul democratic? Prin eligibilitatea tovarăşilor, prin consultarea masei partidului pentru rezolvarea anumitor probleme. Fireşte, pentru un partid revoluţionar, o asemenea regulă poate comporta excepţii. Este oportun pentru regimul de partid ca uneori Centrul să spună: Tovarăşi, de regulă partidul ar trebui să vă consulte; dar deoarece lupta împotriva duşmanului trece printr-un moment periculos, deoarece nu este nicio clipă de pierdut, noi acţionăm fără să vă consultăm. Dar ceea ce este periculos este a crea aparenţa unei consultări când de fapt este vorba de a acţiona de sus în jos; a exploata împrejurarea că Centrul ţine în mână întregul aparat şi presa partidului. În Italia am spus că recunoaştem dictatura, dar urâm aceste metode în stil Giolitti. Nu este oare democraţia burgheză un mijloc de înşelăciune? Şi este oare aceasta democraţia pe care vă propuneţi să ne-o acordaţi şi să o realizaţi în partid? Ar fi atunci de preferat o dictatură care să aibă curajul de a nu-şi pune o mască ipocrită. Ori se introduce în partid o adevărată formă democratică, adică o democraţie care să-i permită Centrului să utilizeze în mod corect aparatul, ori va fi inevitabil ca, mai ales printre muncitori, să se răspândească stări de spirit de nemulţumire şi de nelinişte.
Avem nevoie de un regim intern mai sănătos. Este absolut necesar să i se dea partidului posibilitatea de a-şi forma o opinie şi de o exprima şi susţine cu deschidere. La congresul partidului italian am spus că eroarea a fost de a nu face, în interiorul partidului, o distincţie clară între agitaţie şi propagandă. Agitaţia este dusă în rândul unei mari mase de persoane pentru a clarifica un număr de idei foarte simple; propaganda în schimb atinge un strat relativ restrâns de tovarăşi cărora li se ilustrează un număr mai mare de idei complexe. Eroarea în care s-a căzut este aceea de a se limita la agitaţie în cadrul partidului; de a considera masa membrilor ca fiind, în principiu, nişte inapţi intelectual; de a-i trata ca elemente ce pot fi puse în mişcare, nu ca un factor operant al muncii comune. O agitaţie pe baza unor formule învăţate pe de rost este până la un punct de conceput atunci când este vorba de a obţine cele mai mari efecte cu un minim de risipă de forţă, când se doreşte punerea în mişcare a unor mari mase unde factorul voinţei şi al conştiinţei joacă doar un rol secundar. Dar, în partid, lucrurile stau cu totul altfel. Noi cerem ca, în sânul său, aceste metode de agitaţie să ia sfârşit. Partidul trebuie să adune în jurul său acea parte a clasei muncitoare care posedă şi în care prevalează conştiinţa de clasă — afară doar dacă voi nu susţineţi tocmai acea teorie a aleşilor care odinioară a servit drept acuzaţie (şi acuzaţie neîntemeiată) împotriva noastră. Este necesar ca masa membrilor partidului să elaboreze o conştiinţă politică colectivă, să studieze în profunzime problemele în faţa cărora se află partidul comunist. În acest sens, este de o extremă urgenţă schimbarea regimului intern al partidului.
Şi ajung la fracţiuni. În opinia mea, chestiunea fracţiunilor nu trebuie pusă din punct de vedere moral, din punctul de vedere al codului penal. Există oare în istorie un singur exemplu în care un tovarăş să fi organizat o fracţiune pentru a se distra? Nu, un caz similar nu a avut loc niciodată. Există oare un singur exemplu în istorie în care oportunismul să se fi infiltrat în partid pe calea unei fracţiuni, în care organizarea de fracţiuni să fi servit drept bază mobilizării clasei muncitoare, iar partidul revoluţionar să se fi salvat datorită intervenţiei ucigaşilor de fracţiuni? Nu, experienţa dovedeşte că oportunismul pătrunde în rândurile noastre întotdeauna în spatele măştii unităţii. Este în interesul său să influenţeze masa cea mai mare posibilă, şi prin urmare în spatele paravanului unităţii îşi înaintează el propunerile insidioase. Istoria fracţiunilor arată, în general, că ele nu fac cinste partidelor în cadrul cărora se formează, dar fac cinste tovarăşilor care le creează. Istoria fracţiunilor este istoria lui Lenin; este istoria nu a atentatelor la existenţa partidelor revoluţionare, ci a cristalizării lor şi a apărării lor împotriva influenţelor oportuniste.
Când se încearcă organizarea unei fracţiuni, pentru a se putea spune că este vorba, direct sau indirect, de o manevră burgheză de infiltrare în partid, trebuie să avem dovezi. Eu nu cred că, în general, această manevră ia o asemenea formă. La congresul partidului italian problema a fost pusă de noi în raport cu Stânga partidului nostru. Cu toţii cunoaştem istoria oportunismului. Când devine un grup reprezentantul influenţelor burgheze în sânul unui partid proletar? În general, asemenea grupuri au găsit un teren fertil printre funcţionarii sindicali sau reprezentanţii partidului în parlament, adică printre tovarăşii care, în chestiunile de strategie şi tactică ale partidului, se făceau purtătorii de cuvânt ai colaborării de clasă, ai alianţei cu alte tabere sociale şi politice. Înainte de a vorbi despre fracţiuni ce trebuie zdrobite, ar trebui cel puţin să se poată aduce dovada că ele sunt în legătură cu burghezia sau cu cercuri şi medii burgheze ori că se sprijină pe baza unor relaţii personale cu acestea. Dacă această analiză nu este posibilă, atunci trebuie căutate cauzele istorice ale originii fracţiunii, în loc de a o condamna a priori.
Geneza unei fracţiuni indică faptul că în partid ceva nu merge. Pentru a remedia răul trebuie să se meargă la cauzele istorice ce l-au produs, ce au determinat naşterea fracţiunii sau tendinţa de a o constitui; iar aceste cauze constau în erori ideologice şi politice ale partidului. Fracţiunile nu sunt boala, ele sunt un simptom şi, dacă se doreşte combaterea organismului bolnav, nu trebuie nicidecum combătute simptomele, ci căutat să se stabilească cauzele răului. De altfel, în majoritatea cazurilor, ne aflăm în faţa unor grupuri de tovarăşi care nu au încercat câtuşi de puţin să creeze o organizaţie de sine stătătoare sau ceva similar, ci în faţa unor puncte de vedere, a unor tendinţe ce căutau să-şi facă drum pe calea muncii de partid normale, regulate şi colective. Cu metoda vânătorii de fracţiuni, a campaniilor scandalistice, a supravegherii poliţieneşti şi a neîncrederii faţă de tovarăşi — metodă ce constituie în realitate cel mai rău fracţionism rampant în straturile superioare ale partidului — s-au înrăutăţit doar condiţiile mişcării noastre şi s-a împins orice critică obiectivă pe calea fracţionismului.
Nu prin aceste metode se poate crea unitatea în partid: prin ele se instaurează doar un regim care îl face inapt şi impotent. Este absolut necesară o transformare radicală în metodele de muncă. În caz contrar, consecinţele vor fi de o gravitate extremă.
Ne oferă un exemplu în acest sens criza partidului francez. Cum s-a procedat în partidul francez împotriva fracţiunilor? Extrem de rău — de exemplu în chestiunea fracţiunii sindicaliste în curs de formare. Tovarăşi excluşi din partid s-au întors la vechile lor iubiri şi publică un ziar în care îşi dezvoltă ideile. Că greşesc, este clar. Dar cauzele acestei grave devieri ideologice nu trebuie căutate în capriciile băieţilor răi Rosmer şi Monatte: ele trebuie căutate mai degrabă în erorile partidului francez şi ale întregii Internaţionale.
Angajaţi în luptă pe terenul ideologic împotriva erorilor sindicaliste, noi am reuşit să smulgem largi straturi muncitoreşti de sub influenţa elementelor sindicaliste şi anarhiste. Acum aceste concepţii reapar la suprafaţă. De ce? Şi pentru că regimul intern al partidului, machiavelismul său exagerat, i-a făcut clasei muncitoare o impresie proastă şi a făcut posibilă renaşterea acelor teorii, ca şi a ideii preconcepute că partidul politic este în sine ceva murdar şi că doar lupta economică poate salva clasa proletară. Aceste erori de fond ameninţă să reapară în rândurile proletariatului pentru că Internaţionala şi partidele comuniste nu au ştiut să demonstreze prin fapte şi prin declaraţii teoretice simple ce diferenţă esenţială există între o politică în sens revoluţionar şi leninist şi politica vechilor partide social-democrate, a căror degenerare dinainte de război provocase ca reacţie sindicalismul.
Dacă în rândurile proletariatului francez vechile teorii ale acţiunii economice şi ale opoziţiei faţă de orice activitate politică au putut înregistra unele succese, acest lucru se datorează faptului că, în linia politică a partidului comunist, s-a lăsat să se comită o întreagă serie de erori.
Semard: — Voi spuneţi că fracţiunile îşi au cauzele în erorile conducerii partidului. Dar fracţiunea de dreapta din Franţa s-a format tocmai în momentul în care Centrul îşi recunoştea şi îşi corecta erorile.
Raportorul: — Tovarăşe Semard, dacă vreţi să vă prezentaţi în faţa bunului Dumnezeu doar cu meritul de a vă fi recunoscut erorile, veţi fi făcut prea puţin pentru mântuirea sufletului dumneavoastră.
Eu cred, tovarăşi, că este necesar să demonstrăm, prin strategia şi prin tactica noastră proletară, erorile pe care le comit aceste elemente anarho-sindicaliste. În clasa muncitoare s-a creat acum impresia că în partidul comunist există aceleaşi deficienţe ca în celelalte partide politice, şi de aceea ea nutreşte o anumită neîncredere faţă de partidul nostru. Această neîncredere îşi are originea în metodele şi manevrele care îşi găsesc întrebuinţare în rândurile noastre. S-ar spune că noi acţionăm nu doar faţă de lumea exterioară, ci şi în viaţa politică internă de partid ca şi cum buna „politică“ ar fi o artă, o tehnică comună tuturor partidelor. Ca şi cum s-ar lucra având în buzunar un îndreptar machiavelic de abilitate politică. Dar partidul clasei muncitoare are sarcina de a introduce o nouă formă de politică, care nu are nimic în comun cu metodele josnice şi insidioase ale parlamentarismului burghez. Dacă nu se demonstrează acest lucru proletariatului, nu vom reuşi niciodată să câştigăm asupra lui o influenţă utilă şi viguroasă, iar anarho-sindicaliştii vor avea câştig de cauză.
În ceea ce priveşte fracţiunea de dreapta din Franţa, nu ezit să spun că o consider în general un fenomen sănătos şi nu o dovadă de infiltrare în partid a unor elemente mic-burgheze. Teoria şi tactica pe care le susţine sunt greşite, dar ea este în parte o reacţie extrem de utilă la erorile politice şi la regimul prost al conducerii partidului. Dar responsabilitatea acestor erori nu cade doar asupra Centrului partidului francez. Linia generală a Internaţionalei este cea care provoacă constituirea de fracţiuni. Sigur, în chestiunea frontului unic, eu sunt în deplină antiteză cu punctul de vedere al dreptei franceze, dar consider că are dreptate când se spune că hotărârile Congresului al V-lea nu sunt câtuşi de puţin clare, că sunt cu totul nesatisfăcătoare. Pe de o parte, în multe cazuri se admite frontul unic de sus; pe de altă parte se adaugă că social-democraţia este aripa stângă a burgheziei şi că trebuie să ne punem ca obiectiv demascarea conducătorilor ei. Aceasta este o poziţie nesustenabilă. Muncitorii francezi sunt obosiţi de o aplicare a frontului unic aşa cum a fost ea practicată în Franţa. Fireşte, mai mulţi conducători ai opoziţiei franceze se află pe un drum greşit şi diametral opus căii cu adevărat revoluţionare atunci când îşi trag concluziile în sensul unui front unic „loial“ şi al unei coaliţii cu social-democraţia.
Este de la sine înţeles că, dacă se limitează problema grupurilor de dreapta la întrebarea dacă este permis să se colaboreze la o revistă care se află în afara controlului partidului, răspunsul nu poate fi decât unul singur. Dar nu acesta este modul de a ieşi din impas. Trebuie să se caute corectarea erorilor şi supunerea unei examinări conştiincioase a liniei politice a partidului francez şi, în multe chestiuni, chiar a Internaţionalei. Nu se rezolvă problema aplicând împotriva opoziţiei, împotriva lui Loriot etc., regulile unui mic catehism privind comportamentul personal. Pentru a corecta erorile nu este de ajuns să tai capete; trebuie căutat totodată să se descopere erorile de pornire care cauzează şi favorizează formarea fracţiunilor.
Ni se spune: pentru a găsi erorile în maşinăria noastră a bolşevizării există Internaţionala; majoritatea Internaţionalei este cea care trebuie să intervină atunci când o conducere centrală de partid comite erori grave; aceasta este garanţia împotriva devierilor în sânul secţiunilor naţionale. Dar, în practică, acest sistem a eşuat. Germania ne oferă un exemplu al acestui gen de intervenţie a Internaţionalei. Conducerea centrală a KPD devenise atotputernică şi făcea imposibilă orice opoziţie în partid; şi totuşi a existat cineva deasupra ei care, la un moment dat, a condamnat toate delictele şi erorile comise de această conducere centrală: Executivul de la Moscova cu Scrisoarea sa deschisă. Este oare o metodă bună aceasta? Nu, sigur că nu este. Ce efecte are o asemenea acţiune? Am avut un exemplu chiar noi, în Italia, în timpul discuţiei pentru congresul partidului. Un tovarăş bun, literalmente ortodox, este delegat la congresul partidului german. Vede că totul merge de minune, că majoritatea zdrobitoare votează pentru tezele Internaţionalei şi că noua conducere centrală este aleasă în plin acord, cu excepţia unei minorităţi neglijabile. Delegatul italian se întoarce şi prezintă un raport foarte favorabil partidului german. Scrie un articol în care îl înfăţişează, în ochii tovarăşilor italieni din Stânga, ca pe un model de partid bolşevic. Se poate ca, în urma acestui fapt, mai mulţi tovarăşi din opoziţia noastră să fi devenit adepţi ai bolşevizării. Numai că, două săptămâni mai târziu, soseşte Scrisoarea deschisă a Executivului... Acolo se declară că viaţa internă a partidului german este extrem de proastă, că acolo există o dictatură, că întreaga tactică este complet greşită, că s-au comis erori grave, că au avut loc devieri puternice, că ideologia nu este leninistă. Se uită că, la Congresul al V-lea, Stânga germană fusese proclamată drept Conducerea centrală cea mai complet bolşevizată, iar acum este răsturnată fără milă aplicându-i-se aceleaşi metode care mai înainte fuseseră folosite faţă de dreapta. La Congresul al V-lea lozinca era: „Totul este vina lui Brandler!“; acum se spune: „Totul este vina lui Ruth Fischer!“. Eu susţin că în acest mod nu se poate câştiga simpatia clasei muncitoare. Nu se poate spune că vina erorilor comise aparţine câtorva tovarăşi. Internaţionala era doar acolo urmărind desfăşurarea evenimentelor şi ea nu putea şi nici nu trebuia să ignore nici capacităţile conducătorilor, nici acţiunile lor politice. Acum se va spune că eu apăr Stânga germană, aşa cum, la Congresul al V-lea, s-a spus că apăr dreapta. Dar eu nu mă solidarizez politic nici cu una, nici cu cealaltă; sunt doar de părere că, în ambele cazuri, Internaţionala trebuie să îşi asume responsabilitatea erorilor comise — Internaţionala care se solidarizase pe deplin cu aceste grupuri, care le prezentase drept cea mai bună conducere, care le încredinţase partidul.
Intervenţia Executivului I.C. împotriva conducerilor centrale de partid a fost aşadar, în moduri felurite, puţin inspirată. Chestiunea este: cum lucrează Internaţionala, care sunt relaţiile ei cu secţiunile naţionale şi cum sunt alese organele ei de conducere?
Încă de la ultimul Congres am criticat metodele noastre de muncă. În organele noastre superioare şi în congresele noastre lipseşte o colaborare colectivă. Organul suprem pare ceva străin de secţiuni, care discută cu ele şi alege din mijlocul fiecăreia o fracţiune căreia îi oferă sprijinul său. Acest centru este, în orice chestiune, sprijinit de toate secţiunile rămase, care speră astfel să îşi asigure un tratament mai bun când le va veni rândul. Uneori, cei care se plasează pe terenul acestui „târg de vite“ sunt chiar grupuri pur personale de lideri.
Ni se spune: conducerea internaţională ne este oferită de hegemonia partidului rus, pentru că el este cel care a făcut revoluţia, pentru că în acest partid se află sediul Internaţionalei; prin urmare, este drept să se atribuie o importanţă determinantă rezoluţiilor inspirate de partidul rus. Dar aici apare problema: cum sunt rezolvate de către partidul rus chestiunile internaţionale? Este întrebarea pe care cu toţii avem dreptul să o punem.
După ultimele evenimente, după ultima discuţie, acest punct de sprijin al întregului sistem nu mai este suficient. În ultima discuţie a partidului rus am văzut tovarăşi care făceau apel la aceeaşi cunoaştere a leninismului, care aveau acelaşi drept incontestabil de a vorbi în numele tradiţiei revoluţionare bolşevice, discutând între ei şi, în acest proces, folosindu-se unul împotriva celuilalt de citate din Lenin şi interpretând în favoarea lor experienţa rusă. Fără a intra în fondul discuţiei, vreau să stabilesc acest fapt incontestabil.
Cine va decide, în această situaţie, în ultimă instanţă asupra problemelor internaţionale? Nu se poate răspunde: vechea gardă bolşevică, pentru că în practică acest răspuns lasă nerezolvate chestiunile. Acesta este primul punct de sprijin al sistemului care se sustrage investigaţiei noastre obiective. Dar de aici rezultă că soluţia trebuie să fie complet diferită. Noi putem compara organizaţia noastră internaţională cu o piramidă. Această piramidă trebuie să aibă un vârf şi linii drepte care să tindă spre acest vârf. Aşa se produc unitatea şi centralizarea necesară. Dar astăzi, din cauza tacticii noastre, această piramidă se sprijină periculos pe vârful ei. Trebuie prin urmare răsturnată; ceea ce acum este jos trebuie să ajungă sus, trebuie să punem piramida pe baza ei pentru ca să stea în echilibru. Concluzia ultimă la care ajungem în chestiunea bolşevizării este aşadar că nu este vorba de a introduce simple modificări de ordin secundar, ci că întregul sistem trebuie modificat de la un capăt la altul.
Odată făcut astfel bilanţul acţiunii trecute a Internaţionalei, trec la examinarea situaţiei actuale şi a sarcinilor viitorului. Noi suntem cu toţii de acord asupra celor spuse în general cu privire la stabilizare; nu este aşadar necesar să revenim asupra lor. Descompunerea capitalismului se află acum într-o fază mai puţin acută. Conjunctura a suferit, în cadrul crizei generale a capitalismului, unele oscilaţii. Avem întotdeauna în faţa noastră perspectiva prăbuşirii finale a capitalismului, dar în punerea problemei perspectivei se comite, în opinia mea, o eroare de evaluare. Există moduri diferite de a aborda problema perspectivei. Tovarăşul Zinoviev ne-a amintit aici lucruri foarte utile când a vorbit despre dubla perspectivă a lui Lenin.
Dacă noi am fi o societate ştiinţifică pentru studiul evenimentelor sociale, am putea ajunge la concluzii mai mult sau mai puţin optimiste fără a aprofunda mai departe datele de fapt. Dar o perspectivă pur ştiinţifică nu este de ajuns pentru un partid revoluţionar care participă la toate evenimentele, care este el însuşi unul dintre factorii lor şi care nu îşi poate exprima în mod metafizic funcţia: pe de o parte în cunoaşterea exactă a funcţiei sale, pe de altă parte în voinţă şi în acţiune. De aceea partidul nostru trebuie să rămână întotdeauna legat direct de scopurile sale ultime. Chiar şi atunci când judecata ştiinţifică ne obligă să tragem concluzii pesimiste, este necesar pentru noi să avem întotdeauna în faţa ochilor perspectiva revoluţionară. Nu este o banală chestiune de eroare ştiinţifică faptul că Marx a aşteptat revoluţia în 1848, 1859 şi 1870, şi că Lenin, după 1901, a profeţit-o pentru 1907, adică cu zece ani înainte de triumful ei. Aceasta dovedeşte, dimpotrivă, acuitatea viziunii revoluţionare a acestor mari conducători. Nu este vorba nici de exagerarea infantilă prin care se simte mereu revoluţia bătând la uşă; este vorba de adevărata capacitate revoluţionară, care rămâne intactă în pofida tuturor dificultăţilor dezvoltării istorice. Chestiunea perspectivei îmbracă pentru partidele noastre un interes enorm; ar trebui să ştim să mergem în profunzimea ei. Ei bine, consider insuficient să se spună: conjunctura s-a modificat într-un anumit sens nefavorabil nouă; nu mai avem situaţia din 1920, iar aceasta explică şi justifică criza internă din diversele secţiuni şi din Internaţională. Nu, acest lucru ne poate ajuta să explicăm cauzele anumitor erori, dar nu le justifică. Din punct de vedere politic, acest lucru nu ne ajunge. Noi nu putem, nu trebuie să ne resemnăm să considerăm nemodificabil actualul regim defectuos din partidele noastre pentru că conjunctura externă ne este nefavorabilă. Chestiunea este astfel pusă greşit. Este clar că, dacă partidul nostru este un factor al evenimentelor, el este totodată un produs al lor; chiar dacă reuşim să realizăm un partid mondial cu adevărat revoluţionar. Acum, în ce sens se reflectă evenimentele în acest partid? În sensul că numărul membrilor noştri creşte şi influenţa noastră asupra maselor sporeşte atunci când criza capitalismului generează o situaţie favorabilă nouă. Dacă în schimb, la un moment dat, conjunctura ne devine nefavorabilă, este posibil ca forţele noastre să se reducă numeric; dar noi nu trebuie să permitem ca ideologia noastră să aibă de suferit; nu doar tradiţia şi organizaţia noastră, ci şi linia noastră politică trebuie să rămână intactă.
Dacă noi credem că, pentru a pregăti partidele pentru sarcina lor revoluţionară, trebuie să valorificăm situaţia de criză progresivă a capitalismului, ne creăm o schemă de perspective complet greşită, pentru că atunci am considera necesară pentru consolidarea partidului nostru o perioadă de criză lungă şi progresivă, iar în acest caz situaţia economică ar trebui să ne facă plăcerea de a rămâne în continuare revoluţionară pentru ca noi să putem trece la acţiune. Dacă, după o perioadă de conjunctură incertă, criza se acutizează brusc, noi vom fi incapabili să o valorificăm, pentru că, din cauza acestui mod greşit de a vedea lucrurile, partidele noastre se vor afla inevitabil într-o stare de rătăcire şi impotenţă. Aceasta dovedeşte că nu se ştie cum să se valorifice experienţa oportunismului din Internaţionala a II-a. Nu se poate nega că, înainte de războiul mondial, a existat o perioadă de înflorire a capitalismului şi că acesta se bucura de o conjunctură favorabilă. Dar, dacă acest lucru explică într-un anumit sens descompunerea oportunistă a Internaţionalei a II-a, nu justifică oportunismul. Noi am combătut această idee şi am refuzat să credem că oportunismul era un fapt necesar şi impus istoric de evenimente. Am susţinut teza că mişcarea trebuia să-i reziste, iar stânga marxistă a combătut oportunismul încă dinainte de 1914, invocând constituirea de partide proletare sănătoase şi revoluţionare.
Chestiunea trebuie aşadar pusă altfel. Chiar dacă conjunctura şi perspectivele ne sunt nefavorabile sau relativ nefavorabile, nu trebuie să acceptăm resemnaţi devierile oportuniste şi să le justificăm sub pretextul că cauzele lor trebuie căutate în situaţia obiectivă. Iar dacă, cu toate acestea, apare o criză internă, cauzele ei şi mijloacele pentru a o însănătoşi trebuie căutate în altă parte, adică în munca şi în linia politică a partidului, care nu au fost astăzi aşa cum ar fi trebuit să fie. Aceasta se referă şi la chestiunea conducătorilor, pe care tovarăşul Troţki o ridică în prefaţa cărţii sale „1917“, în analiza cauzelor înfrângerilor noastre şi cu a cărui soluţie mă solidarizez pe deplin. Troţki nu vorbeşte despre conducători în sensul că am avea nevoie de oameni delegaţi în acest scop din cer. Nu, el pune problema cu totul altfel. Conducătorii sunt şi ei un produs al activităţii partidului, al metodelor de muncă ale partidului şi al încrederii pe care partidul a ştiut să şi-o atragă. Dacă partidul, în pofida situaţiei variabile şi adesea nefavorabile, urmează linia revoluţionară şi combate devierile oportuniste, selecţia conducătorilor şi formarea unui stat major au loc într-un mod favorabil, iar în perioada luptei finale vom reuşi nu neapărat să avem mereu un Lenin, ci o conducere solidă şi curajoasă — lucru care astăzi, în stadiul actual al organizaţiilor noastre, se poate spera prea puţin.
Există de asemenea o altă schemă de perspective ce trebuie combătută şi de care trebuie să ne ocupăm la trecerea de la o analiză pur economică la analiza forţelor sociale şi politice. În general, se consideră că trebuie privită ca favorabilă pentru lupta noastră situaţia oferită de un guvern de stângă mic-burgheză. Această schemă eronată este mai întâi de toate în contradicţie cu prima, deoarece, în general, într-o perioadă de criză economică, burghezia alege un guvern al partidelor de dreapta pentru a putea duce o ofensivă reacţionară, adică condiţiile obiective devin din nou nefavorabile pentru noi. Pentru a ajunge la o soluţie marxistă a problemei, este necesar să abandonăm aceste locuri comune.
Nu este adevărat, în general, că un guvern al stângii burgheze ne este favorabil; cel mult poate fi contrariul. Exemplele istorice ne arată cât de nesăbuit este să ne imaginăm că, pentru a ne facilita sarcina, trebuie să se constituie un guvern al aşa-numitelor clase mijlocii, cu un program liberal care să ne permită organizarea luptei împotriva unui aparat statal slăbit.
Şi aici ne aflăm în faţa influenţei unei interpretări greşite a experienţei ruse. În revoluţia din februarie 1917, fiind prăbuşit aparatul statal anterior, s-a constituit un guvern bazat pe partidele burgheziei şi micii burghezii liberale. Dar nu a apărut un aparat statal solid care să înlocuiască autocraţia ţaristă cu dominaţia economică a capitalului şi o reprezentare parlamentară modernă. Înainte ca un asemenea aparat să se poată organiza, proletariatul condus de partidul comunist a reuşit să atace guvernul cu succes şi să preia puterea. Acum, s-ar putea crede că lucrurile vor urma în alte ţări acelaşi curs, că într-o bună zi guvernul va trece din mâinile partidelor burgheze în cele ale partidelor intermediare, că în acest mod aparatul statal se va slăbi şi că, prin urmare, îi va fi uşor proletariatului să-l dărâme. Dar această perspectivă simplificată este complet falsă. Cum se prezintă situaţia în celelalte ţări? Se poate oare compara o schimbare de guvern prin care un guvern de stânga ia locul unui guvern de dreapta (de exemplu Cartelul stângilor în Franţa în locul Blocului Naţional) cu o schimbare istorică a temeliei Statului? Este posibil ca proletariatul să exploateze această perioadă pentru a-şi întări poziţiile. Dar dacă avem de-a face cu trecerea pură şi simplă de la un guvern de dreapta la un guvern de stânga, atunci situaţia, favorabilă comunismului, a unei prăbuşiri generale a aparatului statal nu este prezentă. Avem noi la dispoziţie exemple istorice concrete drept dovadă a pretinsei evoluţii în baza căreia un guvern de stânga ar netezi calea spre revoluţia proletară? Nu, nu avem.
În 1919, în Germania, o stângă burgheză a ajuns la guvernare. A existat chiar o epocă în care la putere se afla social-democraţia. În ciuda înfrângerii militare a Germaniei, în ciuda unei crize extrem de grave, aparatul statal nu a suferit nicio transformare substanţială care să-i faciliteze proletariatului victoria, şi nu numai că revoluţia comunistă a eşuat, dar social-democraţii s-au dovedit a fi călăii ei.
Dacă prin tactica noastră vom fi contribuit la venirea la putere a unui guvern de stânga, vom avea oare atunci o situaţie favorabilă nouă? Nu, absolut nu. Este o concepţie menşevică aceea potrivit căreia clasele mijlocii pot crea un aparat statal diferit de cel al burgheziei şi că s-ar putea considera această perioadă drept o fază de trecere spre cucerirea puterii de către proletariat.
Anumite partide ale burgheziei au un program şi formulează revendicări care urmăresc scopul de a cuceri clasele mijlocii. În general, ne aflăm aici nu în faţa trecerii puterii de la un grup social la altul, ci doar în faţa unei noi metode de luptă a burgheziei împotriva noastră; iar când are loc o asemenea schimbare, noi nu putem spune că ea este momentul cel mai favorabil pentru intervenţia noastră. Noi o putem exploata, sigur, dar numai cu condiţia ca poziţiile noastre anterioare să fi fost absolut clare şi să nu fi invocat un guvern de stânga.
De exemplu: în Italia, trebuie oare considerat fascismul drept o victorie a dreptei burgheze asupra stângii burgheze? Nu, fascismul este ceva mai mult: este sinteza a două mijloace de apărare ale clasei burgheze. Ultimele măsuri ale guvernului fascist au dovedit că compoziţia socială mic-burgheză şi semi-burgheză a fascismului nu îl face mai puţin un agent direct al capitalismului. Ca organizaţie de masă (organizaţia fascistă numără un milion de membri), el încearcă — în timp ce totodată domneşte reacţiunea cea mai furibundă împotriva tuturor adversarilor care îndrăznesc să atace aparatul statal — să realizeze mobilizarea marilor mase cu ajutorul metodelor social-democrate.
Fascismul a suferit înfrângeri pe acest teren. Aceasta confirmă viziunea noastră despre lupta dintre clase. Dar ceea ce rezultă în plină lumină este absoluta impotenţă a claselor mijlocii. În ultimii ani ele au parcurs trei evoluţii: în 1919—20, veneau în masă la adunările şi mitingurile noastre revoluţionare; în 1921—22, furnizau cadrele cămăşilor negre; în 1924, după asasinarea lui Matteotti, au trecut în opoziţie, iar astăzi se situează din nou de partea fascismului. Ele stau întotdeauna de partea celui mai puternic.
Trebuie semnalat un alt fapt. În programele aproape tuturor partidelor şi guvernelor de stânga se găseşte principiul că, deşi trebuie să li se acorde tuturor „garanţiile“ liberale fundamentale, este necesar să se facă o excepţie pentru acele partide care urmăresc scopul dărâmării instituţiilor statale, adică pentru partidele comuniste.
Falsa perspectivă a avantajelor pe care ni le poate oferi un guvern de stânga corespunde presupunerii că clasele mijlocii sunt capabile să găsească o soluţie independentă la problema puterii. În opinia mea, aşa-numita nouă tactică ce s-a folosit în Germania şi în Franţa, şi pe baza căreia în Italia partidul comunist i-a făcut opoziţiei antifasciste de pe Aventin propunerea antiparlamentului, se sprijină pe o eroare gravă. Nu pot înţelege cum un partid atât de bogat în tradiţii revoluţionare precum partidul nostru german poate lua în serios reproşul social-democrat că, avansând o candidatură proprie, ar face jocul lui Hindenburg. În general, planul burgheziei pentru mobilizarea contrarevoluţionară a maselor constă în a pune un dualism politic şi istoric în locul contrastului de clasă dintre burghezie şi proletariat, în timp ce partidul comunist insistă tocmai pe acest dualism de clasă nu pentru că el ar fi singurul dualism posibil în perspectiva socială şi pe terenul schimbărilor de putere parlamentară, ci pentru că este singurul dualism capabil din punct de vedere istoric să ducă la dărâmarea revoluţionară a aparatului statal de clasă şi la formarea unui nou Stat. Or, acest dualism noi îl putem aduce la cunoştinţa marilor mase nu prin declaraţii ideologice şi printr-o propagandă abstractă, ci prin limbajul actelor noastre şi prin claritatea concepţiei noastre politice. Când în Italia li s-a propus antifasciştilor burghezi să se constituie într-un antiparlament la care să participe comuniştii, chiar dacă în presa noastră se scria că nu trebuia acordată nicio încredere acelor partide, chiar dacă se pretindea prin acest mijloc demascarea lor, s-a contribuit în practică la crearea aşteptării în rândul marilor mase că prăbuşirea fascismului va veni de la partidele de pe Aventin şi să creadă posibilă o luptă revoluţionară şi formarea unui anti-Stat nu pe o bază de clasă, ci pe baza colaborării cu elemente mic-burgheze şi chiar cu grupuri capitaliste. Cu această manevră nu s-a reuşit reunirea marilor mase pe frontul de clasă. Întreaga „nouă tactică“ nu numai că nu se bazează pe hotărârile Congresului al V-lea, dar, în opinia mea, se află în contradicţie cu principiile şi programul comunismului.
Care sunt sarcinile noastre pentru viitor? Această adunare nu s-ar putea ocupa în mod serios de această problemă fără a-şi pune problema fundamentală a relaţiilor istorice dintre Rusia sovietică şi lumea capitalistă în toată amploarea şi gravitatea ei. Alături de problema strategiei revoluţionare a proletariatului, a mişcării internaţionale a ţăranilor şi a popoarelor coloniale şi oprimate, chestiunea politicii statale a partidului comunist din Rusia este astăzi pentru noi chestiunea cea mai importantă. Este vorba de a da o bună soluţie problemei relaţiilor interne de clasă din Rusia, este vorba de a aplica măsurile necesare în legătură cu influenţa ţăranilor şi a straturilor mic-burgheze care apar, este vorba de a lupta împotriva presiunii externe, care astăzi este pur economică şi diplomatică şi care poate mâine va fi militară. Întrucât în celelalte ţări nu au avut loc încă zguduiri revoluţionare, este necesar să conectăm în modul cel mai strâns întreaga politică rusă la politica generală revoluţionară a proletariatului. Nu intenţionez să aprofundez aici această chestiune, dar afirm că punctul de sprijin pentru această luptă se află sigur în primul rând în clasa muncitoare rusă şi în partidul ei comunist, dar că este de o importanţă fundamentală să ne bazăm totodată pe proletariatul Statelor capitaliste. Problema politicii ruse nu poate fi rezolvată în cadrul perimetrului închis al mişcării ruse: este de asemenea absolut necesară colaborarea directă a întregii Internaţionale Comuniste.
Fără această adevărată colaborare vor apărea pericole nu numai pentru strategia revoluţionară din Rusia, ci şi pentru politica noastră în Statele capitaliste. Ar putea apărea tendinţe orientate spre o slăbire a rolului partidelor comuniste. Pe acest teren noi suntem deja atacaţi, bineînţeles nu din interiorul rândurilor noastre, ci de către social-democraţi şi de către oportunişti în general, în legătură cu manevrele noastre în favoarea unităţii sindicale internaţionale şi cu atitudinea noastră faţă de Internaţionala a II-a. Noi suntem cu toţii de acord aici că partidele comuniste trebuie să îşi menţină necondiţionat independenţa revoluţionară; dar este necesar să avertizăm împotriva posibilităţii unei tendinţe care ar vrea să înlocuiască partidele comuniste cu organe având un caracter mai puţin clar şi explicit, care nu se sprijină pe terenul luptei de clasă şi exercită o funcţie de slăbire şi neutralizare politică. În situaţia actuală, apărarea caracterului organizaţiei noastre internaţionale şi comuniste de partid împotriva oricărei tendinţe lichidatoare este o sarcină comună incontestabilă.
Putem oare, după critica pe care am adresat-o liniei generale, să considerăm Internaţionala, aşa cum este ea astăzi, suficient de pregătită pentru această dublă sarcină a strategiei din Rusia şi din celelalte ţări? Putem noi oare cere discutarea imediată a tuturor problemelor ruseşti de către această adunare? Din păcate, la această întrebare trebuie să se răspundă: nu! O revizuire serioasă a regimului nostru intern este absolut necesară; este de asemenea necesar să punem pe ordinea de zi a partidelor noastre problemele tacticii în întreaga lume şi problemele politicii Statului rus; dar acest lucru trebuie să aibă loc printr-un nou curs şi prin metode complet schimbate.
În raportul şi în Tezele propuse noi nu găsim nicio garanţie suficientă în acest scop. Nu de un optimism oficial avem nevoie. Trebuie să înţelegem că nu prin metode atât de meschine precum cele pe care le vedem prea des folosite aici ne putem pregăti să îndeplinim sarcinile importante pe care le are în faţă Statul Major al revoluţiei mondiale.