Amadeo Bordiga

„Faptul împlinit“

Era inevitabil. În tragica cotitură a istoriei, care ne duce de la neutralitate la război, jumătăţile de conştiinţă şi-au confecţionat deja alibiul pentru a-şi scuza dezertarea. După ce şi-au făcut întreaga datorie pentru a evita războiul, ar fi de datoria socialiştilor să „accepte faptul împlinit“ şi să dea curs invitaţiei la cooperarea naţională a partidelor pentru victoria armelor Italiei!

Întreaga datorie?

Să începem prin a spune că aceia — sperăm că vor rămâne foarte puţini — care se aruncă acum cu atâta grabă de cealaltă parte, fără ca măcar să aştepte ca războiul adevărat să fi început, sunt acei neutralişti căldicei care nu şi-au făcut datoria şi care au nutrit mereu o nostalgie secretă, dar transparentă, pentru ideologiile comode şi antisocialiste ale belicoşilor.

Şi să lăsăm deoparte, deocamdată, numele şi faptele. Să discutăm, mai degrabă, această teză echivocă şi ipocrită a faptului împlinit, care, dacă ar fi acceptată, ar dezonora Partidul Socialist şi ne-ar pune în situaţia de a recunoaşte ca fiind juste şi meritate toate afirmaţiile lui Mussolini şi ale tovarăşilor săi despre inconştienţa şi laşitatea noastră.

După ce a asistat, spre satisfacţia lumii burgheze, la uluitoarea înjugare a socialiştilor din principalele state ale Europei la cauza războiului, Partidul Socialist Italian a proclamat că Internaţionala nu a murit încă şi s-a pronunţat împotriva intervenţiei Italiei în conflict în favoarea unuia sau altuia dintre grupurile de beligeranţi.

S-a spus că făceam propagandă laşităţii, inerţiei, absenteismului de la tragedia istorică decisivă, am fost denunţaţi ca fiind complici ai catolicilor, ai austrofililor şi, în ultimul timp, ai lui Giolitti şi ai lui von Bülow. Le-am răspuns detractorilor noştri, mai mult sau mai puţin întreţinuţi de consulatele Antantei, că războiul nu distrusese socialismul, ci confirmase necesitatea ca acesta să continue să îşi desfăşoare acţiunea istorică prin lupta de clasă, în loc să o anuleze, ştergându-şi propriile trăsături în solidaritatea patriotică cu statul şi cu burghezia.

Am arătat că această campanie a noastră pentru neutralitate era motivată de raţiuni de principiu şi de interese de clasă, care o deosebeau net de neutralitatea burgheză şi de culisele ei tulburi.

Mulţi dintre noi — este util să o recunoaştem — au greşit poate acordând primul loc unor considerente de ordin contingent şi naţional, care militau împotriva tezei intervenţiei şi care, dintr-o pură coincidenţă, puteau fi împărtăşite de adversarii noştri; însă toţi am proclamat că Partidul nostru, prin propaganda sa antirăzboinică şi apărându-şi independenţa de clasă în faţa oricărei seducţii, ca şi în faţa oricărui atac, urmărea înalta sarcină istorică de a răscumpăra demnitatea socialismului şi de a pregăti terenul pentru noua Internaţională proletară, sarcină mult mai mare — şi mai reală — decât cele ce puteau fi îndeplinite la umbra drapelului naţional şi în cârdăşie cu triştii farisei ai patriotismului mercantil.

Această linie a noastră de acţiune, limpede şi sigură, se frânge oare astăzi in limine belli, pe pragul războiului burghez? Nu. În ceea ce priveşte raţiunile naţionale, motivaţiile burgheze ale neutralităţii, care pentru noi nu erau decât secundare, este o certitudine că ele au căzut în gol, deoarece zarurile au fost aruncate şi nu mai rămâne alt interes pentru statul italian decât victoria împotriva inamicului care, la rândul lui, ameninţă cu armele în mână. Şi reies astăzi cu claritate pericolul şi capcana în care cad acei socialişti care admit ca fiind indiscutabilă datoria de a apăra patria. Nu se află oare Italia astăzi, deşi a luat iniţiativa unui război care nu era inevitabil, în condiţii de apărare naţională? Fără îndoială, din moment ce conducătorii săi au aruncat-o în incendiul din care acum ne invită să o salvăm. Dar noi ne-am delimitat în mod răsunător responsabilitatea de politica militaristă nebunească, şi ar fi ilogic şi prostesc să devenim prizonierii abuzului pe care adversarii noştri de totdeauna l-au comis, folosindu-se de privilegii pe care noi le-am combătut mereu şi dispreţuind opinia claselor muncitoare pe care noi le reprezentăm.

A capitula, aşadar, în faţa crimei consumate, devenind complici la executarea ei, deşi ne-am pronunţat împotriva premeditării sale reci, ar fi absurd şi ne-ar duce la mărturisirea că toate războaiele burgheze ne vor găsi solidari după o platonică propagandă de pace: că, la strigătul de război al burgheziei, noi vom maimuţări tumba neruşinată a acelor patrioţi de carton care se vor fi opus războiului din motivele cele mai inconfesabile, pentru ca apoi să-l preamărească după declararea lui.

Şi socialiştii din celelalte ţări, asupra cărora de atâta timp tot împărţim judecăţi şi promulgăm condamnări, şi-au delimitat responsabilităţile şi şi-au făcut datoria... până în momentul războiului. Şi dacă noi nu vom şti să facem nimic mai mult decât ei, după ce am avut tot timpul să studiem cauzele care i-au împins în eroare, ne vom acoperi de ridicol şi de ignominie.

Noi nu am putut evita războiul. Ar trebui, prin urmare, să-l îndurăm asociindu-ne cu susţinătorii lui! Aşa spun cei care văd în război o coincidenţă de interese între toate clasele sociale.

Să admitem că ar exista o coincidenţă forţată în evitarea a ceea ce este mai rău, înfrângerea; dar există oare, sub marele steag al armistiţiului dintre partide, o repartizare echitabilă a sacrificiilor şi a eventualelor avantaje?

Nici vorbă. Lupta de clasă a burgheziei împotriva proletariatului nu doar că nu se suspendă, ci se intensifică până la paroxism, deoarece exploatarea economică continuă şi culminează cu tributul de sânge care se cere muncitorilor în numele patriei, pe altarul căreia însă capitaliştii nu sacrifică rodul propriilor speculaţii.

Se reclamă încetarea discordiei civile, cerându-se de la muncitori să renunţe la sfânta apărare împotriva unui sistem de opresiune pe care beneficiarii săi nu sunt dispuşi să-l îndulcească.

Iar cel care consideră drept ca proletariatul să protesteze împotriva mizeriei şi a foamei, cum ar putea îndrăzni să-i înăbuşe indignarea atunci când se atentează direct la viaţa lui? Este un atentat pe care noi nu l-am putut împiedica, aşa cum nu putem încă împiedica exploatarea capitalistă din cauza imaturităţii forţelor proletare.

Dar nu de aceea renunţăm la aversiunea noastră de nezdruncinat faţă de lumea actuală şi faţă de trista realitate care permite servitutea economică şi cea mai infamă servitute militară în detrimentul marii majorităţi a oamenilor.

Cei care astăzi nu văd altceva decât numitorul comun al patriotismului şi de aceea îşi trec sub tăcere propria opoziţie sunt nişte învinşi. Mai bine pentru ei de ar fi trecut la timp la intervenţionismul declarat deschis. Cedând astăzi, sub asaltul mareei războinice, ei demonstrează incertitudinea şi inconsistenţa gândirii lor şi elasticitatea conştiinţei lor.

Astăzi neutralismul, acest cuvânt nefericit care ne-a atras atâtea calomnii, a murit. Şi tocmai de aceea este momentul să arătăm nedreptatea defăimărilor al căror obiect am fost. Astăzi este ziua în care, magnific de singuri împotriva întregii burghezii a fiecărui partid, putem şi trebuie să arătăm că antimilitarismul şi internaţionalismul nu sunt concepte goale de conţinut şi nu sunt paravanul laşităţii celor preocupaţi doar de propriul confort. ^[1]

Acum trebuie să rămânem fermi împotriva presiunii morale a tuturor sentimentalismelor şi sugestiilor, împotriva presiunii materiale a persecuţiilor însetate de ştreang. ^[2] Astăzi trebuie să demonstrăm că aspiraţia noastră spre Internaţională era justă, în ciuda pretinsei sale înfrângeri, şi că neutralismul nostru nu era lipsit de sens istoric, aşa cum trăncăneau belicoşii. Întreruperea activităţii socialiste în faţa izbucnirii războiului i-ar devaloriza şi acţiunile precedente, punând-o în lumina cea mai echivocă şi mai dezonorantă.

Încă o dată, o, temători servitori ai faptului împlinit, care aţi vrea să ne faceţi să lingem mâna care ne-a doborât, dar nu ne-a îngenuncheat, cele două căi opuse se trasează clar şi precis.

Fie în afara, fie înăuntrul prejudecăţii naţionale şi al scrupulelor patriotice. Fie spre un pseudo-socialism naţionalist, fie spre o nouă Internaţională.

Poziţia celui care, opunându-se războiului, nu ascundea o duplicitate mizerabilă nu poate fi decât una singură, astăzi, când războiul este un „fapt împlinit“: împotriva războiului, pentru socialismul antimilitarist şi internaţional!

[1]. În originalul italian, panciafichi (literalmente „pântece de smochine“), un termen peiorativ folosit de intervenţionişti pentru a-i ironiza pe neutralişti ca fiind oameni comozi, preocupaţi doar de propriul confort şi lipsiţi de spirit de sacrificiu.

[2]. În textul original apare o eroare tipografică, fercaiole în loc de forcaiole (de la forca — spânzurătoare). Termenul peiorativ italian forcaiolo îi desemnează pe reacţionarii autoritari, susţinători ai represiunii violente şi ai spânzurătorii.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga