|
|
|
Scris: 1921 |
|
|
Aceste note nu sunt scrise pentru a desprinde, din bilanţul ultimelor şi senzaţionalelor evenimente romane, o judecată asupra fascismului, ci pornesc de la încheierea Congresului fascist, [1] chiar dacă acesta nu a demonstrat decât că este superfluu pentru definirea unei judecăţi critice asupra fascismului.
Mişcarea fascistă a adus la Congres bagajul unei organizaţii puternice şi, în timp ce îşi propunea o răsunătoare desfăşurare publică a acesteia în Capitală, a pretins totodată că doreşte să pună, sub ochii publicului, bazele ideologiei sale programatice. Conducătorii săi şi-au închipuit că au această datorie: să ofere unei organizaţii atât de dezvoltate justificarea unei doctrine şi a unei orientări politice „noi“.
Pasivul fascist care se poate desprinde din zilele grevei generale romane este un fleac în comparaţie cu cel care reiese din rezultatele Congresului, în raport cu cele spuse de noi. Este evident că o explicaţie şi, dacă se doreşte, o justificare a fascismului trebuie găsită în afara acestui efort de noi construcţii programatice, care s-a sfârşit în nimic, atât ca operă colectivă, cât şi ca tentativă subiectivă a unui şef care nu va reuşi să fie un „maestru“, chiar dacă va parcurge negreşit calea unui „om politic“ în sensul cel mai nefericit de tradiţional al expresiei.
Fascismul, acest futurism al politicii, nu s-a ridicat nici cu un milimetru de la nivelul extrem de vulgar al mediocrităţii politice burgheze. De ce?
Congresul, s-a spus, se reduce la discursul lui Mussolini. Acest discurs este un avorton. De la analiza celorlalte partide el nu a trecut deloc la o sinteză din care să izvorască poziţia prin care un partid fascist se diferenţiază de toate celelalte. Mai ales nu s-a văzut ce poziţie nouă există pentru fascism în faţa ideologiilor politice tradiţionale ale partidelor burgheze, odată ce acesta reuşeşte cumva să se plaseze într-o atitudine de dârză aversiune faţă de socialism şi de mişcarea muncitorească.
Încercarea de a expune o ideologie fascistă încărcată de critici demolatoare ale vechilor scheme, chiar, sau mai ales, sub veşmântul unor paradoxuri strălucitoare, s-a soldat cu o serie de afirmaţii care nu erau noi nici luate în parte, şi nici legate în noutatea sintezei de vreo legătură oarecare, ci rumegau fără nicio eficienţă motive ale polemicii politice deja vânturate în mod repetat de la o şcoală la alta şi gătite în toate sosurile de mania morbidă a schimbărilor neîncetate care îi chinuie pe politicanţii mărunţi ai decadenţei burgheze contemporane. Am asistat astfel, în loc de vestirea solemnă a noului adevăr — iar ceea ce se spune despre discursul lui Mussolini se poate spune despre întreaga literatură fascistă —, la o trecere în revistă a întregii flore de bacterii culturale proprii fermentaţiei putrede a ideologiei burgheze, dedată în această epocă de supremă criză a unui regim la morbide exerciţii asupra formulelor şterpelite de la sindicalism, de la anarhismul mai mult sau mai puţin individualist, de la ruinele metafizicii spiritualiste şi religioase, de la tot în afară de — printr-o fericită excepţie — îngrozitorul şi brutalul nostru marxism bolşevic.
Într-adevăr, ce concluzie poate ieşi dintr-o horă nebună de teze lipsite de consistenţă, precum cele ale anticlericalismului masonic scos la iveală pentru a nega programul partidului popular, în timp ce se apelează la anumiţi coeficienţi de religiozitate militantă — sau cele ale liberalismului economic etalat pentru a îngropa sub „realitatea capitalistă“ deşartele tentative de colectivism, în timp ce, pe de altă parte, se aprind lumânări doctrinei liberalismului politic? Ce înseamnă să afirmi că împărtăşeşti din comunism noţiunea antidemocratică a dictaturii, când această dictatură nu este decât constrângerea „liberei“ economii capitaliste, care se declară mai vitală ca niciodată? Şi, în timp ce se proslăveşte republica, să se fluture perspectivele unui regim preparlamentar, dictatorial şi, prin urmare, ultradinastic; sau chiar să opui doctrinei aşa-numitului partid liberal pe cea a dreptei istorice, care nu era altceva decât mai serios sau mai profund liberală în teorie şi în practică?
Dacă din toate aceste enunţuri ar fi ieşit o concluzie care să le sistematizeze într-un rezultat armonios, acestea ar rămâne în contradicţiile lor cu forţa paradoxurilor în care se înveşmântează orice nouă ideologie, parcă pentru a-şi dovedi, printr-o oarecare virtuozitate dialectică, vigoarea şi trăinicia. Dar în acest caz sinteza conclusivă a lipsit, iar tot acel talmeş-balmeş de vechi istorioare nu dă decât un bilanţ falimentar.
Punctul critic era definirea poziţiei fascismului în faţa partidelor blocului central burghez. De bine, de rău, se găsea câte ceva pentru a se poziţiona ca adversari ai partidului socialist şi ai celui popular, însă negarea partidului liberal şi necesitatea de a-l lichida pentru a-l înlocui cumva nu au putut fi teoretizate în mod decent, traduse într-un program de partid. Fapt care, s-o spunem de la bun început, nu se vrea a fi o contribuţie la teza că fascismul nu poate fi un partid, aşa cum de altfel va fi, conciliind de minune bizarele sale aversiuni atât faţă de monarhie, cât şi faţă de democraţia parlamentară şi chiar... faţă de socialismul de stat. Toate acestea ne pun doar în faţa unei mişcări care dispune de o organizaţie efectivă şi puternică, ce, pe lângă faptul că este militară, poate fi foarte bine şi politică şi electorală, dar care este lipsită de o ideologie programatică proprie. Examinarea Congresului fascist şi, prin el, a discursului lui Mussolini — în care screamătul de a scoate la iveală autodefinirea a fost maxim — ne serveşte la a stabili că fascismul este neputincios în a se autodefini. Iar acest fapt, care demonstrează cum, în schimb, noi înşine putem trece la definirea lui, se regăseşte apoi situat în mod logic pe drumul criticii noastre analitice.
Termenul de „ideologie“ este puţin metafizic, dar noi îl întrebuinţăm pentru a desemna bagajul programatic al unei mişcări, conştiinţa sa privind o serie de ţeluri de atins prin acţiunea sa. În mod firesc, toate acestea presupun o metodă de interpretare şi de concepere a faptelor vieţii sociale şi ale istoriei. Şi spunem aceasta ca preambul pentru a arăta că burghezia, în epoca actuală, tocmai pentru că este o clasă aflată în declinul vieţii sale istorice, are o ideologie dedublată, iar programele sale exterioare nu corespund conştiinţei sale interioare privind interesele sale şi acţiunea ce trebuie desfăşurată pentru a le proteja. Atunci când burghezia era o clasă revoluţionară, ea poseda în toată vigoarea sa „conştiinţa“ ideologiei sociale şi politice care îi este proprie şi pe care vrem să o numim cu numele acelui „liberalism“ pe care fascismul se proclamă venit să îl dezrădăcineze. Burghezia „credea“ şi „voia“ conform tablelor programului liberal şi democrat: interesele sale arzătoare constau în a elibera gestaţia sistemului său economic din chingile legislaţiilor şi constituţiilor din ancien régime, iar ea era convinsă că realizarea unui maximum de libertate politică şi acordarea tuturor drepturilor şi prerogativelor posibile ultimului cetăţean coincideau nu doar cu universalitatea umanitară a filozofiei sale, ci şi cu dezvoltarea maximă a vieţii sale economice.
Şi, într-adevăr, dacă liberalismul burghez era o excelentă armă politică pentru a face din stat călăul suprem al economiei feudale şi al privilegiilor primelor două „stări“, era totodată şi o unealtă deloc neglijabilă pentru ca funcţia „de clasă“ a statului parlamentar burghez să se exercite nu doar împotriva trecutului şi a restaurărilor sale, ci şi împotriva manifestărilor „celei de-a patra stări“ şi a atacurilor mişcării proletare. Tocmai conştiinţa acestei a doua funcţii a democraţiei — a acestei schimbări a frontului său istoric, a transformării sale din factor revoluţionar în factor conservator — era cea care lipsea în prima fază a existenţei burgheziei şi, spre exemplificare, în rândurile dreptei istorice italiene. Ideologii liberalismului nu doar „spuneau“, ci chiar „credeau“ că această metodă de constituire a aparatului politic era în beneficiul întregului „popor“ şi constituia un teren al egalităţii în drepturi pentru toţi membrii societăţii: ei nu concepeau încă faptul că, pentru a salva instituţiile burgheze ai căror exponenţi erau, ar putea fi necesar să fie sfâşiate garanţiile liberale înscrise în doctrina politică şi în constituţiile burgheze. Inamicul statului nu putea fi decât inamicul tuturor, delincventul, cel care încalcă contractul convieţuirii sociale.
Ulterior, devine evident pentru clasa dominantă că regimul democratic serveşte totodată împotriva proletariatului drept o excelentă „supapă de siguranţă“ pentru presiunea excesivă a nemulţumirii sale economice, iar burghezia se convinge tot mai mult că mecanismul liberal îi serveşte de minune interesele de clasă. Doar că ea îl resimte acum ca pe un mijloc, şi nu ca pe un scop doctrinar şi abstract, şi îşi dă seama că folosirea acestui mijloc nu este deloc incompatibilă cu funcţia integratoare a statului burghez de reprimare, fie ea şi violentă, a mişcării proletare. Un stat liberal care, pentru a se apăra de atacuri, trebuie să îşi sfâşie garanţiile de libertate constituie o dovadă istorică a falsităţii doctrinei liberale ca interpretare a misiunii burgheziei şi a naturii aparatului său de guvernare. Iese la lumină adevărata sa finalitate: apărarea intereselor capitalismului, prin toate mijloacele: prin diversiunea măştilor democratice şi prin suplimentul represiunilor armate atunci când cea dintâi nu mai este de ajuns pentru a frâna orice mişcare ce ar voi să atenteze la structura statului însuşi.
Dar aceasta este o doctrină „revoluţionară“ a funcţiei statului burghez şi liberal. Sau, mai bine zis, enunţarea ei este revoluţionară, şi de aceea, în prezenta fază istorică, clasa burgheză trebuie să o pună în practică şi să o nege în teorie. Pentru ca statul burghez să îşi exercite această firească funcţie represivă şi contrarevoluţionară, trebuie deci să aibă loc o demolare implicită a pretinsului adevăr al liberalismului ca doctrină, dar nu este deloc necesar să se dea înapoi şi să se supună revizuirii constituţia aparatului de stat. Burghezia nu are povara de a se căi că a fost liberală, nici pe cea de a abjura liberalismul: ci dezvoltarea biologică logică a organismului său de dominaţie este cea care l-a pregătit şi l-a echipat să apere cu mitraliere şi închisori cauza „libertăţii“.
O mişcare burgheză, atât timp cât enunţă programe şi face teorie politică, nu poate etala această necesitate a apărării de clasă prin toate mijloacele — chiar şi prin cele care ar fi teoretic excluse de constituţiile şi legile statului. Ar fi o falsă manevră conservatoare. Şi, pe de altă parte, este incontestabil că 99% din clasa dominantă simte că ar fi fals conservator să repudieze, fie şi numai formal, sistemul democraţiei parlamentare şi să invoce o modificare a aparatului de stat în sens medieval, aristocratic sau autocratic. Aşa cum niciun stat prenapoleonian nu era echipat pentru ororile războiului mai mult şi mai bine (şi nu doar în sensul mijloacelor tehnice) decât cele democratice moderne, tot aşa nu au existat niciodată state mai bine echipate decât cele democratice pentru reacţiunea şi represiunea internă, precum şi pentru apărarea propriei existenţe.
Este logic atunci ca, în actuala perioadă de represiuni împotriva mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, mişcarea politică, participarea la viaţa politică a cetăţenilor din clasa burgheză sau a clientelei burgheze să îmbrace noi aspecte. Nu mai sunt suficiente partidele „constituţionale“, echipate pentru ca, în luptele electorale, să obţină din consultările populare răspunsul pe care majoritatea îl semnează pentru supravieţuirea regimului capitalist, ci este necesar ca acea clasă care gravitează în jurul statului să îi secundeze funcţiile conform noilor cerinţe. Mişcarea politică conservatoare şi contrarevoluţionară trebuie să îşi asume o funcţie şi o organizaţie cu caracter militar şi în perspectiva războiului civil. Statului îi convine ca această formaţiune să aibă loc „în ţară“, în rândul masei cetăţenilor, deoarece atunci funcţiile de represiune se vor concilia mai bine cu apărarea disperată a iluziei că statul este părintele comun al tuturor cetăţenilor, al tuturor partidelor, al tuturor claselor.
Pe măsură ce metoda revoluţionară cucereşte clasa muncitoare, pregătind-o pentru o luptă şi o organizare în cadre în vederea acţiunii militare, odată ce ea abandonează speranţa unei emancipări pe căile legale ale acelei activităţi politice pe care statul o îngăduie, partidul ordinii se organizează în cadre şi se înarmează pentru a se apăra.
Faptul că, alături de stat şi sub logica protecţie a acestuia, el reuşeşte să se înarmeze „mai repede“ şi „mai bine“ decât proletariatul şi porneşte ofensiva împotriva poziţiilor proletare pe care regimul liberal-burghez le tolerase, nu trebuie confundat cu apariţia unui partid care să fie împotriva statului în sensul de a pune stăpânire pe el pentru a-i da forme preliberale.
Aici este locul unde noi vedem explicaţia apariţiei fascismului. El integrează şi nu demolează liberalismul burghez. El realizează, în cadrul organizaţiei ce stă în jurul maşinăriei oficiale a statului, dubla funcţie defensivă pe care burghezia o exercită.
Probabil, odată cu intensificarea presiunii revoluţionare a proletariatului, burghezia va tinde să împingă la maximum intensificarea celor două metode defensive, care nu sunt incompatibile, ci paralele. Ea va etala cea mai îndrăzneaţă politică democratică şi social-democrată, în timp ce va dezlănţui detaşamentele organizaţiei militare albe pentru a semăna teroare în rândurile proletariatului. Dar acesta este un alt aspect al problemei şi serveşte doar la a demonstra cât de deşartă este antiteza: fascism-democraţie parlamentară, a cărei inconsistenţă se confirmă tocmai în activitatea electorală a fascismului.
A deveni partid electoral şi parlamentar nu este, la urma urmei, un zbor de vultur. Pentru a o face, nu este indispensabil să rezolvi dificila problemă a construirii programului „nou“. Şi tocmai de aceea fascismul nu va putea niciodată să îşi aştearnă pe table programatice raţiunea de a fi şi nici să îşi construiască o conştiinţă a acesteia, întrucât el este produsul unei dedublări de program şi de conştiinţă a unei clase, deoarece, dacă ar trebui să vorbească în numele unei doctrine, ar trebui să reintre în cadrele liberalismului tradiţional, care i-a încredinţat sarcina de a-i încălca doctrina „pentru uz extern“, rezervându-şi-o pe cea de a continua să o predice.
Prin urmare, fascismul nu a ştiut să se autodefinească la Congresul de la Roma şi nici nu o va şti vreodată (fără ca prin aceasta să fie nevoit să renunţe la a trăi şi la a-şi exercita funcţia), întrucât formula sa de constituire este: totul organizaţie, nimic ideologie — aşa cum, într-o corespondenţă dialectică, cea a partidului liberal este: totul ideologie, nimic organizaţie.
Ar fi deosebit de interesant ca, după ce am demonstrat succint cum dedublarea dintre doctrină şi organizaţie este caracteristică mişcărilor unei clase în decadenţă, să punem în evidenţă cum sinteza ideologiei cu organizaţia — după un criteriu riguros realist şi istoric — este proprie mişcărilor de înaintare revoluţionară. Şi să încheiem apoi cu un act de speranţă, căci atunci când cunoşti adversarul şi înseşi raţiunile forţei sale mai bine decât o ştie el însuşi, şi când îţi întemeiezi propria forţă pe o conştiinţă solidă a propriilor obiective, nu putem să nu contăm pe victoria definitivă împotriva lui.
[1]. Între 7 şi 10 noiembrie 1921 s-a desfăşurat la Roma cel de-al II-lea Congres Naţional al Fasciilor, care a fondat Partidul Naţional Fascist. Treizeci de mii de fascişti se adunaseră în capitală cu această ocazie, dezlănţuindu-se în acţiunile lor obişnuite care au provocat cinci morţi şi o sută douăzeci de răniţi. În urma asasinării unui muncitor feroviar pe 9 noiembrie, proletariatul roman a proclamat greva generală, pe care nici ordinele guvernului, nici un ultimatum fascist nu au reuşit să o înfrângă. Greva s-a sfârşit pe 14, la patru zile după încheierea congresului. Programul PNF, adoptat de congres, nu va apărea în „Il Popolo d’Italia“ decât pe 27 decembrie.