|
|
|
Scris: 1915 |
|
|
Războiul este hotărât. Aşa cum prevăzusem de mai multe ori, se lansează către noi, socialiştii, apelul ipocrit la solidaritate naţională în numele patriei în pericol.
Noi suntem dintre acei socialişti care, în internaţionalismul lor convins, nu lasă loc pentru superstiţia patriei. Şi de aceea, chiar dacă am crede că apelul care vine de la duşmanii noştri de ieri este sincer şi loial, chiar dacă am considera guvernul naţional nevinovat de război, chiar dacă am admite buna-credinţă şi dezinteresul tuturor susţinătorilor intervenţiei, în ciuda tuturor acestora am rămâne, în numele principiilor noastre şi al credinţei noastre, susţinători tenace ai discordiei de clasă, care, punând slugile împotriva asupririi stăpânilor, este singura operă fecundă îndreptată spre un viitor mai bun.
Dar apelul la armonia naţională ne provoacă şi mai mult indignarea faţă de întregul sistem de minciuni, de laşitate şi de silnicii pe care îl vedem folosit cu scopul de a crea un entuziasm popular artificial pentru cauza războiului.
Manifestaţiile voinţei proletare organizate de Partidul nostru au fost înăbuşite prin violenţă, în timp ce se lăsa cale liberă hărmălaiei intervenţioniste. În timp ce burghezia avea toate marile cotidiene puse în slujba umflării tărăboiului studenţesc şi a tăinuirii şi defăimării protestului muncitoresc, au fost chiar interceptate, de la singurul nostru cotidian, ştirile despre mitingurile socialiste. Iar noi ar trebui să acceptăm invitaţia de a ne asocia imnului pentru războiul eliberator şi democratic?
Ar trebui oare să ne prefacem că dăm crezare minciunilor oficiale prin care se justifică intervenţia pe bază de fraze retorice, în timp ce istoria ne demonstrează încă o dată că politica statelor burgheze şi, în special, a statului italian este o ţesătură de ipocrizie şi cinism?
Declaraţiile lui Salandra nu ne-au impresionat mai mult decât ne-au impresionat, la vremea lor, cele ale guvernului Kaiserului. [1]
Acestea din urmă aveau chiar calitatea unei mai mari sincerităţi.
Intră oare Italia în luptă pentru apărarea dreptului călcat în picioare?
Dar atunci ar fi trebuit să porniţi la luptă în august, când doreaţi, dimpotrivă, să purtaţi război în sprijinul austro-germanilor. Ultimatumul austriac adresat Serbiei dăuna intereselor italiene? Dar nu aţi denunţat decât zece luni mai târziu alianţa de treizeci de ani care v-a făcut complici, în faţa istoriei, ai imperiilor germane.
Anexarea austriacă a Bosniei şi Herţegovinei de ce nu v-a trezit protestul? Poate pentru că eraţi angajaţi, la rândul vostru, în tâlhăria din Libia? Aţi aşteptat, în schimb, să aveţi în faţă un inamic umilit şi vlăguit pentru a suna din trâmbiţele retoricii. Şi, dacă dincolo de graniţa de răsărit ar fi pământuri care nu sunt italiene ca limbă şi ca rasă, monarhia şi statul italian, după ce ar cântări activul şi pasivul afacerii, ar da frâu liber în mod egal lăcomiei lor de extindere teritorială, aşa cum fac pentru Valona şi insulele Dodecanez, care s-ar cuveni unor naţiuni nebeligerante.
Nu principiul naţionalităţii este cel pe care trebuie să-l invocaţi, ci dreptul celui mai tare.
Nu pe Garibaldi trebuie să-l evocaţi, ci pe Ninco Nanco. [2]
Împingeţi aşadar la maximum acest sabat al minciunilor! Noi nu vom fi niciodată complicii voştri!
[1]. Antonio Salandra a justificat intrarea Italiei în război prin pretexte moralizatoare. Bordiga arată că guvernul german a fost mai sincer în 1914, când cancelarul Bethmann-Hollweg a recunoscut că invadarea Belgiei încalcă dreptul internaţional din „necesitate militară“ (Not kennt kein Gebot), fără a masca imperialismul sub lozinci democratice.
[2]. Ninco Nanco (Giuseppe Nicola Summa, 1833—1864) — faimos haiduc şi lider al briganzilor din sudul Italiei, care s-a opus unificării conduse de dinastia de Savoia. Referinţa lui Bordiga este una ironică, sugerând că adevăratul model al acţiunilor statului italian nu este eroul naţional Garibaldi, ci un tâlhar de drumul mare.