|
|
|
Scris: 1919 |
|
|
De mulţi ani şi se poate spune chiar de când Partidul Socialist s-a constituit ca partid de sine stătător, desprinzându-se de celelalte fracţiuni democratice cu care trăia amestecat, şi-a desfăşurat acţiunea politică urmând conceptul teoretic conform căruia cucerirea puterilor publice de către proletariat trebuia să se realizeze prin virtutea acţiunii electorale.
Un calcul destul de pueril, care totuşi a fascinat şi fascinează încă destui oameni, făcea să se creadă că, în ziua în care s-ar fi obţinut un adevărat sufragiu universal, prin care toţi să aibă dreptul de vot, în mod inevitabil majoritatea adunărilor legislative ar fi fost constituită din reprezentanţi socialişti.
Aceşti reprezentanţi sau deputaţi socialişti, cum doriţi să-i numiţi, obţinând majoritatea, ar fi măturat apoi liniştiţi, cu o lege straşnică, puterile burgheze şi, cu toate formalităţile legale cuvenite, ar fi pus stăpânire pe putere în numele proletariatului. Sub acest miraj fascinant, orice succes electoral, în special câştigarea unui nou loc în parlament, era considerat cu bună-credinţă şi, prin urmare, elogiat ca un nou pas înainte spre ţintă, ca o nouă piatră pusă la grandiosul edificiu al cuceririi puterilor publice de către proletariat.
Cifrele luptelor electorale le permiteau cu uşurinţă multora să facă ingrata meserie de ghicitori ai viitorului şi să fixeze data precisă a scadenţei cambiei pe care burghezia trebuia să o achite proletariatului; iar multora, ciudata iluzie de a se simţi mai aproape de marele eveniment al apariţiei proletariatului la rampa istoriei ca adevărat stăpân al lumii, prin simplul fapt de a afla că la Camera Deputaţilor ajunsese încă un Cabrini, un Bissolati, un Turati sau un Ciccotti. [1]
Sărmană revoluţie proletară în scufie de noapte şi papuci, cu niţel reumatism şi câţiva dinţi căzuţi!
Practica aducea continuu dezamăgiri incredibile.
Regimul burghez, în ciuda spintecării şi a umplerii sale cu această periculoasă pulpă revoluţionară, gata să explodeze şi capabilă să spulbere vechea crustă, nu avea de suferit, ci, dimpotrivă, se întărea. Înflăcăraţii revoluţionari din mediul parlamentar burghez se îmblânzeau, se domesticeau; după puţin timp, unul devenea reformist, celălalt însetat de spânzurători, al treilea ministru şi aşa mai departe.
Sărmanul proletariat, cel puţin partea cea mai conştientă a sa, a trebuit în cele din urmă să se convingă că, chiar dacă, prin mari eforturi, ar fi reuşit într-o ţară să trimită într-o adunare legislativă numărul fatidic, adică jumătate plus unu din membrii acesteia, toţi fiind susţinători fideli şi autentici ai săi, ar fi rămas la urmă cu buzele umflate. Acei formidabili revoluţionari ar fi capabili, cel mult, să-i dăruiască o republică extrem de burgheză de tip american sau după modelul Ebert, [2] care îşi întemeiază precara sa forţă de rezistenţă pe asasinat.
Şi nici nu ar putea fi altfel.
Este absolut paradoxală concepţia că actualele forme politice, care au fost create de burghezie pentru propria dominaţie de clasă, pot deveni tocmai ele organele unei funcţii cu totul opuse.
Dacă burghezia a trebuit, dărâmând vechiul regim, să creeze noi forme statale, cu atât mai mult va trebui să facă acest lucru proletariatul.
Mult mai profundă este transformarea socială produsă de cucerirea puterii de către proletariat, care, desfiinţând proprietatea privată, distruge automat şi fără îndoială clasa burgheză, constituită tocmai din proprietarii privaţi ai mijloacelor de producţie.
Pentru a reglementa, organiza şi disciplina noile relaţii sociale fondate nu pe dreptul de proprietate privată, ci pe asocierea muncitorilor, vor trebui să apară în mod necesar noi instituţii, adaptate acestor funcţii atât de profund diferite de cele care constituie pilonii de bază ai statului burghez.
Dacă imaturitatea politică, moştenirea ideilor democratice infiltrate în gândirea unor socialişti, dacă mai ales lipsa unei puteri reale au permis formarea şi acreditarea unor concepţii atât de eronate, acum există marea experienţă a faptelor care ar trebui să servească drept învăţătură tuturor.
În Rusia, dictatura proletariatului se afirmă şi învinge dărâmând orice organ burghez şi împiedicând formarea de noi organe ce ar fi urmat să fie create prin acelaşi mecanism burghez al acţiunii electorale. Adunarea constituantă, rezultat al sufragiului electoral, a fost combătută de bolşevici în Rusia mai întâi prin propagandă, iar apoi suprimată prin forţă. În Germania, împotriva constituantei dorite de social-burghezii Ebert şi Scheidemann [3] luptă spartakiştii. Împotriva propunerilor de Adunare Constituantă formulate de Confederaţia Muncii şi susţinute de unii deputaţi socialişti trebuie să se ridice maximaliştii italieni. Problema este departe de a fi teoretică; în absenţa unei puteri reale, teoria este ghidul acţiunii.
Campania electorală se apropie.
Partidul Socialist trebuie să stabilească dacă trebuie să participe la aceasta şi cu ce program.
Proletariatul nu trebuie să fie înşelat şi adormit în lupta electorală; el trebuie să se convingă de lipsa totală de eficacitate revoluţionară a câştigării locurilor în parlament şi trebuie să cunoască calea de urmat şi în ce sens îşi poate face efortul util. Iar dacă se consideră util să avem deputaţi socialişti, va trebui stabilită odată pentru totdeauna limita acţiunii şi a puterilor acestora în cadrul partidului însuşi.
Partidul nu are ca organe ale sale decât adunările care hotărăsc, şi conducerea sa, care execută şi dă socoteală în fiecare an pentru activitatea sa.
Grupul parlamentar ca atare, mai exact ca grup, nu există pentru partid, întrucât calitatea de deputat în partid nu există. Aceasta este o calitate cu totul burgheză, se obţine cu voturi ale celor neînscrişi în partid, îndeplineşte o funcţie străină de acesta şi sortită să dispară de îndată ce partidul ar reuşi să-şi realizeze programul maxim de cucerire a puterii.
Conducerea partidului, trăgându-şi energiile din încrederea partidului, trebuie să-şi asume responsabilităţile ce îi revin, executând hotărârile partidului însuşi, interpretându-i cu fidelitate spiritul, consultându-l eventual, în unele cazuri, prin referendum.
Nu este admisibil ca, în cazul hotărârilor care angajează acţiunea partidului, conducerea să ceară sfatul grupului parlamentar. Ea ajunge astfel să recunoască în mod implicit în cadrul acestuia o putere pe care nu o are, o funcţie care este cu totul inexistentă.
Este absolut indispensabil ca aceste raporturi să fie reglementate acum, mai ales după ultima ordine de zi prezentată în cadrul grupului de către Turati, ordine de zi cu totul contrară directivelor clar exprimate de marea majoritate a partidului.
Dacă această delimitare a raporturilor ar provoca noi sciziuni, cu atât mai bine.
[1]. Angiolo Cabrini (1869—1937), Leonida Bissolati (1857—1920), Filippo Turati (1857—1932) şi Francesco Ciccotti (1880—1937) — deputaţi şi lideri de seamă ai aripii reformiste sau de dreapta a socialismului italian, adepţi ai reformelor parlamentare şi ai colaborării cu statul burghez.
[2]. Friedrich Ebert (1871—1925) — lider al Partidului Social-Democrat din Germania şi primul preşedinte al Republicii de la Weimar (1919—1925), sub a cărui conducere a fost înăbuşită revoluţia socialistă din Germania şi au fost asasinaţi Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht.
[3]. Philipp Scheidemann (1865—1939) — politician social-democrat german care, împreună cu Friedrich Ebert, a condus guvernul Republicii de la Weimar în 1919, fiind cel care a proclamat Republica în 1918.