|
|
|
Scris: 1950 |
|
|
Caracterul esenţial al oportunismului este pretenţia de a recunoaşte la fiecare cotitură că au apărut forme noi şi neaşteptate ale capitalismului, pentru a deduce din aceasta că totul trebuie schimbat, atât în aprecierile specifice doctrinei comuniste, cât şi în metodele de acţiune ale proletariatului.
Dacă Marx, Engels, Lenin ar fi „ştiut“ că lucrurile aveau să ia o asemenea întorsătură, să zicem cea a „noului“ imperialism trilionar în stilul lui Truman, fără îndoială — spune oportunismul — ei ar fi înlocuit la timp lupta de clasă cu politica naţională şi cu emulaţia internaţională, dictatura proletariatului cu democraţia populară, distrugerea păturilor intermediare cu apărarea şi alianţa cu mica proprietate, micul comerţ, mica industrie şi capitalismul „patriotic“ al lui Mao Ţze-dun.
Chiar aşa?...
Trebuie remarcat cum în Anglia tendinţa imperialismului de a diviza clasa muncitoare, de a întări în cadrul ei oportunismul şi, prin urmare, de a determina pentru o vreme stagnarea mişcării muncitoreşti, s-a manifestat cu mult înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Acolo, într-adevăr, cele două caracteristici cele mai importante ale imperialismului — adică o mare posesiune colonială şi o poziţie de monopol pe piaţa mondială — au apărut încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Marx şi Engels au urmărit în mod sistematic, timp de decenii, legătura dintre oportunismul din cadrul mişcării muncitoreşti şi particularităţile imperialiste ale capitalismului englez. De exemplu, Engels îi scria lui Marx pe 7 octombrie 1858 (opt-sute):
„Proletariatul englez se îmburghezeşte efectiv din ce în ce mai mult, deoarece această naţiune, cea mai burgheză dintre toate, vrea, pare-se, să ajungă până la urmă să aibă o aristocraţie burgheză şi un proletariat burghez alături de burghezie. Desigur, pentru o naţiune care exploatează întreaga lume, aceasta este, în oarecare măsură, îndreptăţit“.
Circa un sfert de secol mai târziu, într-o scrisoare din 11 august 1881, el vorbeşte despre acele extrem de dispreţuite Trade Unions engleze
„care se lasă conduse de oameni vânduţi burgheziei sau cel puţin plătiţi de ea“.
Şi într-o scrisoare adresată lui Kautsky din 12 septembrie 1882 scria din nou:
„Mă întrebi ce părere au muncitorii englezi despre politica colonială? Ei bine, absolut aceeaşi ca despre politică în general... Aici nu există un partid muncitoresc, există doar unul conservator şi unul liberal-radical, iar muncitorii profită cu inima uşoară, împreună cu aceste partide, de monopolul colonial al Angliei şi de monopolul ei pe piaţa mondială“.
Şi acelaşi lucru îl spune Engels în prefaţa la a doua ediţie a „Situaţiei clasei muncitoare din Anglia“, în 1892.
Aici sunt dezvăluite în mod clar cauzele şi efectele. Cauze: 1) exploatarea întregii lumi de către ţara în cauză; 2) poziţia sa de monopol pe piaţa mondială; 3) monopolul său colonial. Efecte: 1) îmburghezirea unei părţi a proletariatului din metropolă; 2) o parte a proletariatului se lasă călăuzită de conducători care sunt cumpăraţi sau cel puţin plătiţi de burghezie.
Parcă vedem expresia de plictis desăvârşit a marilor politicieni de astăzi în faţa acestei manii de a broda pe marginea unor vechi citate pescuite din scrierile lui Marx şi Engels, în timp ce astăzi ei au aprofundat, experimentat şi navigat cu totul altceva în apele „vieţii“ politice. Dar nici măcar meritul de a fi pescuit nu este al nostru. Erudiţia noastră nu valorează mult mai mult decât aptitudinea noastră pentru politicianismul modern şi se reduce la cea a preoţelului care în faţa oricărei întrebări scoate breviarul din buzunar. Era pentru această ocazie o cărticică: Imperialismul lui Lenin, şi nu am făcut altceva decât să copiem, după întrebarea: Chiar aşa?, până la sfârşitul paragrafului care recapitulează atât de minunat cauzele şi efectele imperialismului.
Acest lucru ne era necesar, pe de o parte, pentru a respinge pretenţia lui Truman cum că planurile sale de control mondial „nu au nimic de-a face cu vechiul imperialism“, iar pe de altă parte — ajută-ne, dialectică! — nu mai puţin absurda pretenţie a lui Stalin şi a celor ai săi cum că planul lor de agitaţie demo-naţional-populară „nu are nimic de-a face cu vechiul oportunism“.
Nu noi suntem cei care i-am ridicat lui Lenin un mormânt faraonic şi nici cei care am cerut moştenitorilor lui Marx rămăşiţele sale pământeşti pentru a le duce şi pe acelea la Kremlin. Nici unul, nici celălalt nu ar fi visat vreodată că, luptând pentru desfiinţarea proprietăţii asupra muncii omului, aşa cum Hristos luptase pentru a desfiinţa proprietatea asupra corpului omului viu, vor fi administraţi conform canoanelor juridice ale proprietăţii asupra cadavrului. Fără să aibă măcar — primii doi în raport cu cel de-al treilea — privilegiul de a-l scoate din mormânt pentru a evita profanarea fariseilor. Gândindu-ne totuşi la un Marx, la un Engels, la un Lenin vii şi astăzi, ni se pare că putem deduce cu siguranţă că ei ar recunoaşte în politica americană de astăzi chiar trăsăturile celei engleze de atunci şi ar reconfirma metoda de luptă revoluţionară a partidului de clasă împotriva burgheziei autohtone, concluzionând şi astăzi că fenomenele de planificare mondială capitalistă — cărora nu trebuie să li se opună, aşa cum făcea oportunistul Kautsky, revendicări reacţionare de libertate a comerţului şi a concurenţei, de pace şi de democraţie (cap. al IX-lea din Lenin) — demonstrează că învelişul relaţiilor de proprietate şi de economie privată intră în putrefacţie, dar poate dăinui în putrefacţie o perioadă relativ lungă (care se va sfârşi totuşi rău dacă se lasă prea mult aşteptată spargerea bubonului oportunist).
Cu aceste cuvinte textuale îşi încheia Lenin scrierea la 26 aprilie 1917. Revoluţia din Octombrie a spart bubonul. Germenii au rămas în lume, iar acesta s-a format din nou, plutind ameninţător deasupra lespezii acelui mormânt monumental.
În mesajul său de Anul Nou, preşedintele Statelor Unite a încercat să structureze perspectiva caracteristică a noii forme a imperialismului în cifre care pretind să conţină un plan de o jumătate de secol. Cine nu face planuri astăzi? Chiar şi susţinătorii liberalismului economic clasic — care se încredea în jocul spontan al forţelor şi al legilor, suficient pentru ca totul să meargă spre mai bine, fiind destul să fie lăsat să producă, să facă comerţ şi să speculeze oricine dorea — susţin în mod capţios că până şi gospodina, în timp ce face cumpărăturile zilnice pentru prânz, îşi reglează deciziile conform unui plan economic...
Oricum, Truman studiază reţeta şi bill-ul unui prânz pe care cu siguranţă nu-l va consuma personal, în anul 2000. Capitalismul devine pe zi ce trece o maimuţăreală vulgară a socialismului şi iată că îl vedem furând titlul celebrului roman utopic al lui Bellamy... [1]
Să facem ca astronomii care presupun că se află pe un aparat dotat cu o viteză superioară celei a luminii şi să începem cu anul 2000, întorcându-ne înapoi la acest ticălos an 1950. Truman ne asigură că Statele Unite vor avea atunci un venit naţional anual de un trilion de dolari şi că, prin pace — spune uneori — sau prin controlul lumii garantat de armamente formidabile — spune alteori —, vor fi triplat venitul fiecărei familii faţă de cel de astăzi.
Astăzi Confederaţia americană numără aproape 150 de milioane de locuitori; trebuie să ne gândim că, potrivit lui Truman, peste o jumătate de secol vor fi cel puţin 200 de milioane. Vor sta întotdeauna larg: câte 26 pe fiecare kilometru pătrat, în timp ce în Italia suntem deja astăzi 150. Venitul pro capite, adică pentru fiecare locuitor, va fi de 5.000 de dolari pe an, adică 96 de dolari pe săptămână, echivalentul a aproximativ 64.000 de lire ale noastre de astăzi: aproape 10.000 de lire pe zi. Deoarece, cu un asemenea standard de prosperitate, domnul Truman ne spune că venitul actual va fi triplat, astăzi fiecare american dispune de 32 de dolari pe săptămână, adică vreo 21.000 de lire, abia 3.000 pe zi. Venitul anual mediu este de 1.670 de dolari, adică un milion şi ceva de lire, iar venitul naţional de 250 de miliarde de dolari. Aşa trebuie să fie, spun statisticile. Un asemenea venit este de vreo opt ori mai mare decât cel italian care, pe baza cifrelor oferite de Pella, la care am avut ocazia să apelăm cu ceva timp în urmă, se limitează la 225 de dolari pe an, adică 4,35 pe săptămână pentru fiecare locuitor; în lire: 150.000 şi 2.900, abia 400 de lireţele pe zi...
Sensul sugestiv al „noului imperialism“ constă în creşterea nivelului de trai al ţării imperiale pe această cale: investiţii extrem de profitabile în străinătate ale capitalurilor pe care le extrage din rezervele sale; program de intensificare şi îmbunătăţire a standardului de viaţă în ţările supuse. Cifrele „medii“ servesc de minune acestui scop. Într-adevăr, Truman a detaliat două zile mai târziu un plan economic de mai scurtă respiraţie, de doar cinci ani. Susţinând că, după o scurtă depresiune între 1948 şi 1949, economia internă americană este deja în puternică redresare, el consideră posibilă o economisire din venitul naţional de 300 de miliarde de dolari în cinci ani, tocmai pentru faimoasele investiţii private în străinătate, pe care statul le va garanta împotriva „riscurilor specifice acestora“. Aşadar, 60 de miliarde pe an, adică un 40% din venitul de astăzi pe care americanii nu l-ar consuma pentru a-l putea investi: oricum, ei vor consuma întotdeauna de cinci ori mai mult decât noi. Cu toate acestea, chiar şi în decursul celor cinci ani venitul va fi crescut, preşedintele prevăzând cu certitudine ridicarea lui cu cel puţin 1000 de dolari pe an pentru fiecare familie, asigurând în acelaşi timp 64 de milioane de jobs, adică de posturi, de locuri de muncă, de ocupaţii remunerate de orice fel. Libertate, egalitate, fraternitate şi job, iată principiile perfectei democraţii moderne. Şi atunci înseamnă că, dacă numim familie grupul de locuitori pentru fiecare job, trebuie să se urce de la 4.000 la 5.000 de dolari pe an de familie, adică de la 80 la 100 de dolari pe săptămână. Capul de familie angajat va câştiga în medie 10.000 de lire pe zi.
Ce se întâmplă în lumea care înconjoară America trumaniană şi care depinde de planurile sale? Să consultăm o altă statistică dintr-o sursă de încredere, care compară câştigul săptămânal al unui muncitor în toate ţările lumii, convertit în dolari americani. În vârf se află Confederaţia americană cu 27,62, la bază China, cu abia 2,40. Acestea sunt cifre ale câştigului muncitorului angajat şi, prin urmare, mai mici decât câştigul mediu al tuturor capilor de familie care au un job. Aşa se face că pentru Italia, ţară săracă, această statistică indică 6,86 dolari, adică mai mult decât venitul mediu pe cap de locuitor — mulţi fiind locuitorii fără venituri, puţini cei cu venituri mari —, în schimb, pentru America indică mai puţin decât cei 32 de dolari săptămânal pe cap de locuitor menţionaţi anterior.
Această scară impresionantă nu constrânge desigur capitalismul planificator să admită că, pentru a ridica standardul de viaţă în America şi în alte câteva ţări asociate privilegiului (pe scara actuală, Canada, Noua Zeelandă... o preced pe însăşi doamna de altădată, Marea Britanie), ar fi nevoie să se reducă şi mai mult mediile deja scăzute ale ţărilor din Orient şi din Occidentul European, adică să se îmbogăţească înfometând lumea. Dimpotrivă: exportând, odată cu capitalurile, înalta tehnică ştiinţifică, susţinută prin institute costisitoare ale Capitalului american, se doreşte stimularea prin intermediul producţiei a consumului extern, a exporturilor americane înseşi pe care cei civilizaţi le vor putea plăti în dolari Marshall. Planul are drept scop ca în ţările „asistate“ — în Italia de Sud, zonă înapoiată, „asistatul“ este cel care visează numerele la loto... — să se ajungă la un venit anual pe cap de locuitor de 350 de dolari, adică aproximativ 6,60 dolari pe săptămână de locuitor, ceea ce cere în ţările nu foarte bogate un randament al muncii salariate de cel puţin 9 dolari pe săptămână pentru capul de familie angajat. În Italia nu suntem acolo şi, într-adevăr, faţă de cei 550 din Planul Truman, ştim că venitul pe cap de locuitor este de numai 225 de dolari pe an...
Nu doar că cel mai modern plan mondial nu recunoaşte că ar vrea să înfometeze, dar trebuie să avem curajul să spunem mai mult. Pentru a demonstra că sistemul capitalist trebuie să cadă, pentru revendicarea răsturnării sale, pentru dreptul, dacă vrem să ne exprimăm astfel, de a-l denunţa ca infam, nu este o condiţie necesară dovada că, supravieţuind, el va scădea nivelul mediu de trai la nivel mondial. Capitalismul trebuie să facă loc unor forme de randament economic mai ridicat, pe lângă infinitele sale consecinţe de oprimare, distrugere şi masacru, din cauza imposibilităţii sale de a „apropia extremele mediilor“ nu doar între metropole şi ţări coloniale şi vasale, între zone industriale avansate şi zone agrare înapoiate sau cu o agricultură primordială, ci, mai ales, între diferitele pături sociale ale aceleiaşi ţări, inclusiv cea în care cel mai puternic şi imperial capitalism îşi înalţă steagul său sclavagist.
America cea bogată şi prosperă, de la înălţimea nivelului său de trai de 1.670 de dolari, le promite 350 acelor ţări care, treaptă cu treaptă, coboară spre cei probabil 50 ai Chinei rurale. Însă statisticile statelor din Confederaţie oferă deja o evaluare a lăudatei şi progresivei prosperităţi. Media celor patru state cel mai puţin industriale coboară la 150 de dolari: în Tennessee sunt 137. O duc mai rău ca în Italia. Dar vreun sergent din Tennessee va fi trimis să colonizeze Calabria, vreun calabrez Somalia... Veche poveste.
Cu totul altceva s-ar vedea comparând statisticile nivelului de trai al diferitelor clase sociale, dacă cifrele burgheze ar permite o asemenea examinare. Va exista cu siguranţă o prăpastie mai mare între regii capitalului din New York şi muncitorii din construcţiile subterane (în mare parte italieni) decât între primul farmer şi ultimul muncitor agricol din Tennessee. Nu degeaba programul lui Truman include măsuri pentru susţinerea preţului produselor agricole şi pentru a nu-i înfometa pe farmers din Vest... pe seama, se înţelege, a salariaţilor din industrie.
Lenin ilustrează deja pe larg în textul său una dintre trăsăturile esenţiale ale imperialismului: exportul de capital, investiţia în străinătate. El arată cum, în anul 1917, datele cele mai grăitoare veneau din două ţări: Germania şi Statele Unite, pe care falşii săi discipoli le-au zugrăvit ca poli opuşi ai lumii, trocând marxismul pe teoriile de duzină burgheze.
Revoluţionarii marxişti opun planurilor de export de capitalism, de tehnică şi de economie din ţările cele mai avansate, de la Marx încoace, aceeaşi forţă: lupta de clasă internă, distrugerea capitalismului la el acasă.
Scara statistică pe care am folosit-o conduce la o constatare impresionantă. Dacă o tăiem în două la nivelul Cehoslovaciei, toate ţările de deasupra sunt cu Truman, toate cele de dedesubt cu Stalin. Doar două excepţii, care pot sprijini şansele de carieră ale unor Nosaka şi Togliatti: Japonia, Italia!
Cortina de fier, privită dinspre Moscova, este o cortină de aur.
Media ţărilor superioare este de aproximativ trei ori mai mare decât cea a ţărilor inferioare. Aşa încât, chiar dacă ar fi adevărat că o treime din populaţia lumii se află deja de partea lui Stalin, acesta nu ar dispune decât de a noua parte din forţele economice. Marjele care pot fi smulse consumului de pace pentru o economie de înarmare şi de război, astăzi când nu oamenii luptă, ci maşinile, iar cei care luptă tind să devină cu toţii profesionişti, se află într-un raport şi mai disperat. Prin urmare, pe lângă faptul că este trădătoare faţă de linia revoluţionară şi de clasă, politica unui război pe fronturi naţionale, a unui război al ţărilor sărace împotriva ţărilor bogate — iar aceasta era în fond politica lui Hitler şi a lui Mussolini — este o politică de înfrângere. Este cea mai bună politică pe care o poate dori Planul Truman: ea ucide lupta de clasă de ambele părţi ale cortinei, asigură victoria mondială finală a armelor „occidentale“.
Va fi inutil să calculăm consecinţele preterintenţionate ale unei victorii a lui Stalin, aşa cum a fost inutil să le calculăm pe cele ale unei victorii a lui Hitler. Tronul suprem al capitalismului nu se va clătina pe temeliile sale, deschizând o cale posibilă spre cataclismul revoluţionar care, aşa cum a văzut Lenin, să-i prăbuşească pe imperialişti şi pe oportunişti, pe învinşi şi pe învingători, în aceeaşi ruină.
[1]. Referire la romanul utopic Privind înapoi (1888) de Edward Bellamy, despre o societate viitoare unde statul controlează producţia şi distribuţia. Bordiga remarcă ironic cum programul capitalist al lui Truman copiază această utopie.