|
|
|
Scris: 1913 |
|
|
În viitoarea bătălie electorală, partidul nostru, care o înfruntă singur împotriva tuturor, în numele întregului său program, nu va trebui să uite să se ferească şi să se apere de un pericol nu mai puţin grav decât toate celelalte: pericolul abstenţionist. Deşi mişcarea anarhistă şi cea sindicalistă nu se află astăzi printre noi în condiţii foarte înfloritoare, totuşi socialiştii, şi mai ales socialiştii revoluţionari, nu trebuie să rămână indiferenţi în faţa sabotajului încercat de antielectoralişti împotriva partidului şi a campaniei lor de denigrare a orientării sincer revoluţionare adoptate de socialismul din Italia după ultimele evenimente. Întreaga campanie desfăşurată de revoluţionari împotriva degenerării reformiste a partidului şi a acţiunii sale parlamentare trebuia să rămână şi a rămas perfect imună la orice simpatie faţă de o apropiere de abstenţionismul anarhist sau sindicalist. Şi tocmai revoluţionarii sunt cei care trebuie să combată comodele argumente abstenţioniste bazate pe erorile şi slăbiciunile unei fracţiuni a partidului care deviase grav şi care astăzi este aproape complet eliminată din el.
Revoluţionarii au reafirmat valoarea politică a luptei de clasă revoluţionare, conform concepţiilor marxiste, în faţa tuturor formelor echivoce de apolitism şi de neutralism care răpiseră partidului fizionomia sa subversivă. Prin urmare, ei trebuie mai mult ca oricând să susţină necesitatea revoluţionară a partidului politic de clasă, necesitatea de a „colora“ politic întreaga acţiune a clasei muncitoare pentru a o îndrepta spre scopurile sale comuniste. Acest concept se opune neutralismului oportunist al organizaţiilor muncitoreşti, promovat de reformism în concepţia sa meschină şi vulgară, care uită în cel mai complet mod orice tendinţă organică şi integrală spre un scop care să nu fie imediat şi limitat. Sindicalismul şi reformismul s-au întâlnit deja în conceptul apolitismului sindical, ceea ce înseamnă că ne-au demonstrat că proletariatul nu va putea niciodată să înfăptuiască revoluţia doar prin forţa organizaţiilor sale economice. Revoluţia socială este un fapt politic şi se pregăteşte pe teren politic. În conceptul acţiunii politice generale a partidului, lupta electorală intră ca una dintre numeroasele laturi ale activităţii socialiste. Ea nu trebuie să excludă toate celelalte forme ale acesteia. Însă, după părerea noastră, este necesar ca partidul să ceară de la toţi militanţii săi afirmarea categorică şi pozitivă a opiniei şi a deciziei lor.
Se pot purta dezbateri extrem de elegante despre influenţa mediului parlamentar şi despre „corupţia“ cotidiană a aleşilor socialişti. Noi nu contestăm o asemenea influenţă. Doar considerăm că, dacă toţi alegătorii, conform punctului nostru de vedere intransigent, ar fi cu adevărat „socialişti“, eroarea comisă de reprezentant nu ar trebui să aibă niciun efect asupra lor. Dar dacă alegătorii sunt strânşi de la alte partide, ademeniţi cu promisiunile unei întregi serii de favoruri reformiste şi de avantaje imediate, atunci nu este de mirare că alesul devine un renegat.
Aceasta, care este tocmai acuzaţia adusă de noi reformismului, se vrea a fi folosită de abstenţionişti ca argument împotriva participării la alegeri.
Acum, noi nu ne ascundem dificultatea gravă de a da politicii de clasă a proletariatului, desfăşurată de Partidul Socialist, un caracter atât de profund diferit de politicianismul burghez. Însă adevăraţii revoluţionari trebuie să se străduiască să lucreze în acest sens şi să nu dezerteze de la luptă. Abstenţionismul nu este un remediu, ci, dimpotrivă, este renunţarea la singura metodă care poate oferi proletariatului o conştiinţă capabilă să-l apere de politicianismul oportunist al partidelor nesocialiste. Neutralismul electoral devine neutralism de conştiinţă şi de opinie în faţa marilor probleme sociale, care, deşi sunt construite, după cum susţinem noi, marxiştii, pe structura de rezistenţă economică, îmbracă întotdeauna un caracter politic.
Nu avem pretenţia de a dezvolta în câteva rânduri o problemă atât de complexă. Vrem doar să tragem un semnal de alarmă împotriva propagandiştilor antielectoralismului care vor veni să saboteze opera noastră de propagandă în cadrul mitingurilor electorale. Noi intenţionăm să punem la încercare conştiinţa politică a poporului Italiei într-o mare bătălie antiburgheză. Al nostru este singurul partid care va intra în luptă împotriva dictaturii clerico-monarhico-democratice. Aşteptăm perioada electorală nu pentru că am fi fetişişti ai parlamentului, ci pentru a scutura conştiinţele proletare adormite de toate neutralismele de orice şcoală. Simţim că săvârşim o operă profund subversivă şi ne propunem să pălmuim orice formă de colaborare de clasă.
Sindicaliştii — care fac un talmeş-balmeş de alianţe electorale pentru a-l decora pe De Ambris [1] —, anarhiştii — care şi ei se îneacă în siropul dulceag şi democratic al culturii, al şcolii şi al educaţiei populare, în bună înţelegere cu „intelectualii“ burghezi —, vor încerca să vină, pozând în monopolişti ai revoluţiei, să ne acuze de compromisuri pentru că recurgem la arma votului.
Noi trebuie să fim pregătiţi să răspundem pentru a nu ne lăsa sustras votul vreunui adevărat revoluţionar, la care ţinem mult mai mult decât la o sută de voturi echivoce nesocialiste. Aceşti campioni ai abstenţionismului aşteaptă cu nerăbdare ca Giolitti să deschidă campania electorală pentru a veni să-şi lanseze discursurile lor dezlânţate, pline de locuri comune, în special împotriva noastră, pe care ne numesc „veri“ de-ai lor. Dar Partidul Socialist nu mai are legături de rudenie, nici la dreapta, nici la stânga! Aceşti domni antiparlamentari dau, în ultimă instanţă, mai multă importanţă decât noi acţiunii parlamentului. Nouă ne pasă, în fond, mai mult de stradă şi de secţia de votare decât de sala de la Montecitorio. [2] Ei, în schimb, sunt agenţii electorali fervenţi ai candidatului Nimeni. Iar acest domn Nimeni nu este decât exponentul „blocului“ celui mai inform: anarhişti, sindicalişti, mazzinieni şi... catolici intransigenţi.
El este candidatul imensului partid al indiferenţei. Toţi aceştia sunt oameni cu care noi nu vrem să avem de-a face. Şi îi aşteptăm pe revoluţionarii care nu se joacă de-a revoluţia la proba urnelor. Aşa cum îi vom aştepta mâine la cea a baricadelor!
[1]. Alceste De Ambris (1874—1934) — lider sindicalist revoluţionar italian care a trecut pe poziţii naţionaliste şi intervenţioniste în timpul Primului Război Mondial, fiind ulterior autorul constituţiei din Fiume (Carta de la Carnaro) sub conducerea lui Gabriele D’Annunzio.
[2]. Montecitorio (Palazzo Montecitorio) din Roma este sediul Camerei Deputaţilor din Italia.