|
|
|
Scris: 1912 |
|
|
Se găsesc tovarăşi a căror opinie despre război se poate rezuma în aceste cuvinte: războiul nu trebuie purtat, dar acum, că suntem angajaţi, cum să mai fim împotrivă?
Cel care spune aceasta consideră în mod evident de dorit, chiar şi în interesul proletariatului, ca războiul să se termine cu bine şi să fie încoronat de succesul şi gloria armelor italiene.
Eu cred că aceasta este o adevărată concesie făcută ideii naţionaliste şi că derivă din falsul concept al „interesului proletariatului“ pe care mulţi îl au şi care i-a condus pe atâţia tovarăşi la cele mai aberante degenerări ale socialismului.
Când socialismul afirmă solidaritatea celor exploataţi care muncesc, transformând interesul fiecăruia dintre ei în interesul colectiv al clasei, ajunge chiar să pună binele unor indivizi pe planul al doilea faţă de binele colectiv, determinând acele sentimente de renunţare şi de sacrificiu în rândul proletarilor celor mai conştienţi de viitorul de clasă. Exact în acelaşi mod, interesul actual al muncitorilor se transformă în binele viitor al întregului proletariat, iar masele socialiste devin capabile de renunţări colective la micile cuceriri de astăzi, în vederea marii cuceriri a viitorului.
Rezultă deci în mod logic că socialismul trebuie să se opună tuturor acelor mişcări care pot îndepărta emanciparea proletariatului, stingând în el conştiinţa, chiar şi atunci când reprezintă sub o anumită formă o îmbunătăţire a condiţiilor sale actuale.
Or, războiul combate şi întârzie marea cucerire revoluţionară a claselor muncitoare, şi stinge în ele conştiinţa socialismului, în două moduri esenţiale.
În primul rând, războiul consacră principiul violenţei şi al samavolniciei colective drept surse principale de progres şi civilizaţie, idealizând forţa brutală şi încercând astfel să distrugă viziunea noastră despre o societate bazată pe armonie şi înfrăţire umană, şi contracarând evoluţia logică a relaţiilor sociale în sensul desfiinţării dreptului celui mai tare (şi aici să ne amintim că noi, spre deosebire de pacifiştii burghezi lipsiţi de vlagă şi... tripolini, [1] nu negăm că în anumite circumstanţe istorice violenţa poate fi un factor inevitabil de evoluţie).
În al doilea rând, apoi, războiul are un alt efect: amăgind masele că bunăstarea lor ar decurge din bunăstarea naţiunii, din forţa sau demnitatea acesteia, şi că în acest scop ele trebuie să renunţe la disensiunile sociale, creând în ele artificialul idealism patriotic, asigură burgheziei dominaţia sa de clasă, deoarece induce în rândul muncitorilor renunţarea la lupta împotriva exploatării nesăţioase care îi secătuieşte de sânge în interiorul patriei, trimiţându-i să se lase ucişi de străini.
Să reducem, prin urmare, problema la termenii săi schematici: război şi exaltare naţională, glorificare a delincvenţei colective, amorţire a luptei de clasă, îndepărtare a revendicării drepturilor proletare şi a transformării sociale.
Să continuăm în mod logic: dacă războiul este victorios şi triumfal pentru naţiune, proletariatul va avea de suferit de pe urma lui, nu în mod direct, ci prin îndepărtarea pe termen nedefinit a ridicării sale la luptă.
Iată de ce noi, contrari războiului în teorie, îl combatem în practică, fără scrupulul de a compromite guvernul naţional, rupând unanimitatea naţiunii.
Toate celelalte argumente anti-tripoline sunt secundare. Când spunem că războiul este dur şi dificil, că situaţia diplomatică este obscură, că este un mit colonizarea tripolină şi că urmarea tuturor acestora va fi dauna şi ruina politicii şi economiei italiene, nu trebuie nici măcar să-i facem pe cei care ne ascultă să presupună că, dacă Turcia ar fi un Eden, acest război ne-ar găsi mai puţin potrivnici. Vai de viitorul proletariatului din Italia dacă s-ar fi întâmplat una ca asta!
Acele obiecţii de fapt pe care le aducem oportunităţii războiului au importanţă doar pentru a demonstra aceasta: în unele cazuri, burghezia are interesul să aducă un prejudiciu însemnat naţiunii, târând-o într-un război inutil, cu condiţia ca, drept compensaţie, să obţină o reînflorire a patriotismului şi, în consecinţă, atenuarea luptei de clasă.
Aceasta dovedeşte reaua-credinţă a primilor promotori ai războiului şi ne oferă cealaltă faţetă a criticii ideii naţionaliste, pe care o putem rezuma astfel:
Interesele naţiunii nu sunt cele ale clasei muncitoare. De altfel, ele nu sunt nici măcar cele ale clasei burgheze, care nu ezită să aducă prejudicii Patriei, cu condiţia să poată agita marele ei steag în faţa ochilor proletariatului. Prin urmare, nu există niciun interes comun între dominanţi şi dominaţi, conceptul de naţiune şi întregul idealism patriotic sunt simple sofisme, iar realitatea istoriei constă în lupta socială a claselor.
Proletariatul luptă în întreaga lume cu loialitate, la lumina soarelui, împotriva exploatării capitalului. Dar burghezia care încearcă să-l îmblânzească în numele patriei face precum cel care se apropie de adversar zâmbind şi aruncându-şi sabia, pentru a-i înfige mişeleşte pumnalul în inimă.
Religia este o armă de dominaţie socială, aşa cum este şi patriotismul, iar noi suntem ereticii religiei patriotice.
Se poate oare cita Gustave Hervé, [2] astăzi când cei de dreapta îl numesc „herveist“ pe Filippo Turati?
[1]. Termenul „tripolini“ (tripolitani) îi desemna la acea vreme, în cadrul Partidului Socialist Italian (PSI), pe reformiştii (precum Leonida Bissolati, Ivanoe Bonomi, Giuseppe Cabrini) care susţineau campania colonială din Libia (Tripolitania) din 1911—1912, fiind ulterior expulzaţi din partid la Congresul de la Reggio Emilia din iulie 1912.
[2]. Gustave Hervé (1871—1944) — socialist francez antimilitarist radical ce a devenit ulterior naţionalist în Primul Război Mondial. În PSI, reformiştii foloseau termenul de „herveism“ ca etichetă peiorativă adresată opozanţilor intransigenţi ai războiului.