|
|
|
Scris: 1952 |
|
|
Poezia tuturor epocilor a cântat actul care reînnoieşte şi perpetuează viaţa speciei când gura pruncului suge hrana din sânul matern, şi vedem în aceasta un exemplu de valoare de întrebuinţare naturală, pe care totuşi epoca comercială a ştiut să o transforme, în anumite cazuri, în valoare de schimb prin profesia de doică. Este greu, aşadar, să găsim un obiect util vieţii pe care societatea să nu fi ajuns să-l transforme în marfă. Unde se află secretul, enigma, fetişul, misterul transformării, când este atât de evident că o anumită nevoie, într-o anumită măsură, este satisfăcută în mod concret de un anumit bun, iar caracteristicile obiectului consumat şi efectele consumului său sunt uşor de înţeles de către oricine, revine ştiinţei revoluţionare sarcina de a-l descoperi.
Pentru Robinson nu există valori de schimb, a fost clar. Dar specia, aşa cum nu a început cu un Adam, nu începe nici cu un Robinson, ci cu primele grupuri cu caracter încă predominant animal.
Este, prin urmare, un artificiu care necesită milenii şi milenii de dezvoltare să ne gândim la doi Robinson care confecţionează obiecte diferite şi care, întâlnindu-se, au fiecare nevoie să folosească obiectul pe care celălalt l-a confecţionat. O societate fictivă de producători independenţi, redusă la doi membri: acum ştim că o societate compusă doar din meşteşugari nu a existat niciodată, şi nici una compusă doar din agricultori individuali liberi: ne-ar conduce la familia originară; şi ştim de asemenea că aceasta ne conduce la clanul sau tribul originar. Adevărata serie istorică nu a fost: Adam — familie monogamă — societate patriarhală; ci opusul: grup matriarhal originar şi comunist — familie izolată — individul egoist şi murdar al epocii mercantile.
Să luăm totuşi, de dragul clarităţii, exemplul artificial: piaţa a doi Robinsoni meşteşugari, întâlnirea lor şi contractul: atâtea topoare de silex contra atâtor miei. De ce au convenit asupra „preţului“ în această formă simplă a echivalenţei? Dacă nu sunt de acord, se va „retrage fiecare de pe piaţă“? Dar dacă, ca urmare a renunţării, ambii ar muri de foame?
Există o alternativă la neîncheierea tranzacţiei: lupta. Vigurosul păstor se poate măsura cu cel mai agil înarmat cu topor; unul dintre cei doi va rămâne stăpân, pentru propriul consum, peste miei şi topoare, de vreme ce nu ştie ce să facă cu trupul adversarului. Echivalenţa atât de limpede pentru creatorul de teorii ale „economiei naturale“ devine o adunare pentru unul şi o scădere pentru celălalt.
Secretul valorii de schimb este aici. Pentru ca piaţa să existe, este necesar ca o forţă superioară să-i împiedice pe contractanţi să înlocuiască pactul cu încăierarea. O societate care trăieşte din mărfuri trebuie să aibă o putere organizată. O societate care are o putere organizată este divizată în clase; una dintre acestea deţine puterea în folosul ei. În mod automat, ea prelevează din fiecare schimb „costul“ unui astfel de serviciu. Treaba a început să se complice: Robinson A crescător de animale, Robinson B cioplitor de silex, agentul de siguranţă publică C care mănâncă şi nu munceşte.
Afacerea este numită de Marx fetişistă, deoarece privilegiul agentului C le-a fost explicat de la bun început celor doi naivi ca un mandat de la zei sau ceva de genul acesta.
De atunci, vârtejul mercantil a înghiţit totul: de la cei doi Robinsoni musculoşi, dar proşti, la cele două miliarde de oameni de astăzi, probabil mai puţin musculoşi, dar la fel de proşti.
Marx a parcurs, în faimosul paragraf despre caracterul fetişist, acest drum lung cu paşi de uriaş. La un moment dat, el a explicat cum un tip de societate umană fără valoare de schimb a fost cea medievală.
În ceea ce priveşte pasajul esenţial, traducerile italiene aflate în circulaţie (ed. Avanti! — UTET antebelică şi postbelică) oferă o formulare cu totul necinstită, şi este necesar să îl reconstituim. Acesta constă într-o dublă definire a economiei din epoca feudală, bază a unei duble distincţii între aceasta şi economia capitalistă, a unei duble imputări aduse celei din urmă pentru o mai mare înşelăciune şi ticăloşie. O distincţie reflectă tipul de producţie: extorcarea personală şi nu socială de muncă neplătită — cealaltă, pe cel de distribuţie: consumul produselor în limitele unor teritorii închise şi autonome, în locul pieţei generale şi internaţionale.
Iată o versiune literală:
„Dependenţa personală caracterizează aici atât relaţiile sociale ale producţiei materiale [din Evul Mediu], cât şi toate celelalte sfere de viaţă şi cercuri de influenţă bazate pe aceasta“.
Preferăm ca, din punct de vedere sintactic, să raportăm pe aceasta (auf ihr) nu la femininul Produktion, cum s-ar putea de asemenea, ci la femininul precedent Abhängigkeit, adică „dependenţă“.
Construcţia germană, care în gura sau sub pana chiulangiilor devine o zeamă lungă de repetiţii fără sfârşit, are în Marx o forţă de sinteză şi de exprimare enormă (în non-germanul, dar evreul Marx! în Marx cel fără patrie!). Pentru tema care ne ocupă, textul oferă două cuvinte compuse de o claritate şi o forţă formidabilă: acestea sunt Lebenssphären, iar imediat după, în paranteza dreaptă a autorului, Wirkungskreise, pe care le-am tradus prin sfere de viaţă şi cercuri de influenţă.
În această schiţă, descrierea societăţii medievale este completă. Am menţionat altă dată că în acea societate întemeiată pe autoritatea personală seniorul era puternic nu în funcţie de teritoriu, ci de numărul vasalilor.
Într-un anumit cerc sau sferă, un anumit număr de şerbi ai gliei, cărora, în mod evident, norma juridică le interzice să depăşească hotarele „mărcii“ sau ale „feudului“, sunt guvernaţi de acelaşi nobil funciar, mic sau mare, baron sau prinţ, cu putere deplină. Acestuia îi datorează, pentru anumite zile, ore sau cantităţi de produse, zeciuiala, claca, corvoada. Au casă şi câmp pe care le cultivă şi din ale căror produse trăiesc, dar dau o cotă-parte nobilului şi preotului din grâu, din vin, din forţa braţelor şi, se spunea, din frumuseţea fiicei. Pentru o ştiinţă economică pozitivă, o relaţie evidentă, clară şi „loială“.
Prin urmare, în cadrul acelui cerc închis, dependenţă personală a tuturor lucrătorilor agricoli faţă de baron — în cadrul aceluiaşi cerc — producţie şi consum a tot ceea ce unii şi celălalt au nevoie să consume, în măsuri cantitative diferite, dar încă cu puţine diferenţe calitative, datorită simplităţii moravurilor. Producătorii şi produsele nu depăşesc niciodată cercul: seniorul, cu curtea sa înarmată, îi apără integritatea de invadatori. Treptat, relaţiile se complică, iar seniorul, cu trupa sa, va pleca să-l urmeze în război pe regele sau împăratul care nu se amestecă în nimic altceva în interiorul acestui Wirkungskreise; meşteşugarii burghezi se vor stabili la marginea castelului; din când în când, negustorii veniţi de departe vor ademeni cu brocarturi şi bijuterii de dincolo de munţi şi de peste mări pe castelană, care încă nu ştie ce este o cameră de baie.
Nimic fetişist în sustragerea făţişă de muncă. Aspectul mistic al unei astfel de societăţi constă în diviziunea inexorabilă dintre stări: calitatea de nobil este la fel de ereditară în familie ca şi cea de ţăran, chiar dacă provine din fecundarea prin jus primae noctis. Aceasta prin voinţa lui Dumnezeu, care a transmis investitura puterii dinastiilor de nobili şi regi, binecuvântaţi de parohi şi papi.
Acest lucru i s-a părut întunecat burgheziei, cu totul cuprinsă de nevoia de a se ilumina, în manieră franceză, în domeniile filozofic, juridic şi etic. De aceea este amuzant, ca tratament împotriva retoricii care, de la primii enciclopedişti (întotdeauna, ar spune Marx, giganţi ai gândirii), s-a scurs în mod greţos spre piticii strâmbi ai mitingurilor electorale de astăzi, să facem apel la citatele din robuştii scriitori clasici englezi de economie, care au ştiut să vadă fenomenul de la rădăcină.
Limitele cercurilor feudale au fost rupte şi şterse de pe harta Franţei şi a celorlalte ţări, atât de lama Văduvei, cât şi de fulgerele de la Austerlitz, [1] iar în acelaşi timp au fost rupte limitele legale dintre stările tradiţionale, prin noile coduri. Egali cu toţii, oricare le-ar fi fost originea, oamenii eliberaţi de dependenţa feudală închisă au avut libertatea de a merge oriunde pentru a-şi desfăşura activitatea.
În timp ce literaţii şi poeţii au văzut în aceasta trecerea de la lumea întunericului la cea a luminii civilizaţiei, noii economişti, apăruţi dintre căpitanii de fabrici şi conducătorii de expediţii comerciale, au scris că obiectele care înainte erau consumate de cel care trudise la ele sau aduse chiar de el pe tavă, cu spatele încovoiat, la masa seniorială, deveniseră mărfuri. Valorile de întrebuinţare deveniseră valori de schimb. Dreptatea triumfă: nimeni nu va lua altuia o valoare de întrebuinţare, toţi vor putea vinde şi cumpăra pe o piaţă comună, fără cercuri închise. Libertatea personală a luat locul dependenţei.
Dacă totul este marfă, totul este sub stăpânirea noului fetiş. Marx îi dezleagă enigma, dar masele sunt astăzi mai interesate de cele ale Turandotei. [2] Dependenţa înseamnă că munceşti pentru zece şi ţi se ia unu; celelalte nouă zecimi sunt totuşi ale tale.
Libertatea înseamnă că, toate cele zece zecimi devenind mărfuri, nu-ţi mai rămâne niciuna. Lumea, o, om liber, îţi este deschisă înainte, în locul gliei originare şi al colibei rurale. Totul poţi avea în schimbul banilor: nu-ţi rămâne decât micul sacrificiu de a închiria altuia scurtul cerc al braţelor tale şi al orelor tale de soare.
Libertate; valoare de schimb: v-aţi născut.
Vom lua ca fir conducător anumite concepte de bază ale economiei, aşa cum Marx le-a analizat în profunzime şi le-a caracterizat, deşi găsim enunţurile şi intuiţiile lor, adesea geniale, la predecesorii săi, şi ne vom folosi de ele pentru o plimbare... arheologică. Valoare de întrebuinţare. Valoare de schimb. Muncă individuală, prin care înţelegem activitatea unui lucrător care de unul singur desăvârşeşte produsul gata de consum. Muncă asociată, prin care înţelegem în general munca mai multor persoane pentru a realiza o masă de produse sau de lucrări care rămân unui singur om sau unei singure entităţi. Termenul lui Marx este Kooperation, dar ne-am temut mereu de confuzia cu organismele asociative moderne de cumpărare sau producţie cu fonduri obţinute din mici contribuţii. Diviziunea muncii în societate, care se referă la diferitele sarcini productive ale diferitelor grupuri de membri ai societăţii şi care se prezintă sub forma particulară de diviziune profesională a muncii. Diviziunea muncii în întreprinderea productivă, proces prin care acelaşi produs se obţine din intervenţii operative succesive ale unor muncitori diferiţi. Insule de consum putem numi sferele sau cercurile despre care s-a vorbit cu Marx. Insule de producţie am putea numi diferitele forme de organizare în care o conducere centrală îndrumă eforturile lucrătorilor dintr-un teritoriu.
Lăsând în plan secund, dar cu siguranţă fără a ignora factorul forţei, al puterii, precum şi al tradiţiei, al propagandei, să comparăm pe scurt prezenţa acestor fenomene în fazele istorice succesive.
Nu i-am luat în serios nici pe Robinson, nici pe Adam. Ei nu puteau avea nici schimb de produse, nici diviziune a muncii, fiind singuri pe acea insulă unică ce era Edenul Bibliei sau insula necunoscută a naufragiului, prima fiind o insulă a trândăviei şi consumului, a doua a muncii şi consumului. Cu siguranţă nu a fost vorba de un schimb atunci când zvăpăiata de Eva, ca să poată muşca dintr-un simplu măr, a semnat o cambie pe care o plătim cu toţii, ci de o autentică diavolie. În ceea ce-l priveşte pe Crusoe, al doilea om de care s-a lovit a fost Vineri şi, pentru că salvase acea spadă cu care Engels l-a ridiculizat la nesfârşit pe domnul Dühring, s-a grăbit să instituie o relaţie nu de schimb (de vreme ce acela era gol ca Adam şi, pe deasupra, de acelaşi sex), ci de sclavie făţişă, după ce i-a explicat, pe baza credinţei din Biblie, că el era în afara drepturilor creştine ale persoanei umane.
Mai puţin aventuros, am putea porni de la o specie zoologică evoluată, şi găsim astfel de specii care trăiesc individual, în familii şi în colonii. Nu vom spune că muncesc, că produc şi cu atât mai puţin că schimbă, totuşi trebuie să admitem că animalul, deşi îşi reduce valoarea de întrebuinţare la hrană, cel puţin o găseşte în natură de-a gata şi porneşte în căutarea ei pentru a o putea aduna; uneori o răpeşte prin forţă de la o altă fiară din altă specie sau din aceeaşi specie, iar în unele cazuri o depozitează ca provizii; nu este cazul să-l urmăm pe Maeterlinck [3] printre albinele sale libertare, deşi nu se poate nega că acolo se găseşte o diviziune a muncii şi o ierarhie socială, alături de o industrie a construcţiilor.
Un fapt fundamental pentru Marx şi Engels, pe baza studiilor referitoare la comunităţile primitive, este acela că specia umană, abia ieşită din starea animală, trăieşte, sub toate climatele, grupată în comunităţi. Nu vom reaminti încă o dată fazele principale ale stării sălbatice şi ale celei inferioare şi superioare ale barbariei.
Deşi la început aceste grupuri trăiesc doar din alimentele pe care le adună şi le consumă în stare naturală, şi deşi oamenii sunt puţin numeroşi, iar teritoriile imense, astfel încât, în general, se mută cu uşurinţă în zone mai fertile în vegetaţie spontană când au epuizat resursele celei pe care o locuiau, de îndată ce apar primele forme de activitate: vânătoarea, pescuitul, cultivarea rudimentară a plantelor, fabricarea rudimentară a uneltelor pe care însăşi vânătoarea le cere, trebuie să recunoaştem existenţa unor forme sociale organizate. Alimentele şi obiectele dobândesc o valoare de întrebuinţare, iar membrii comunităţii exercită funcţii care sunt adevărate activităţi de muncă.
Avem valoarea de întrebuinţare, dar nu valoarea de schimb. Avem munca asociată, dar nu munca individuală. Nu avem întreprinderi, ci comunitatea clanului, adică întreaga societate, este singura întreprindere. În sânul ei există o diviziune a sarcinilor simple, pe care Marx o numeşte fiziologică, imediată, naturală, deoarece este evident din punct de vedere practic ce poate face copilul, femeia, bărbatul adult, bătrânul. Nu există încă o diviziune tehnică „manufacturieră“ a muncii, dar există pe deplin diviziunea socială a muncii, reglementată nu în mod iraţional, nu lăsată la voia întâmplării sau a arbitrariului. Aceşti strămoşi ai noştri cunosc un singur cerc de producţie şi de consum, nu fac nicio deosebire între efortul şi nevoia unuia sau a celuilalt. Iată că temeliile edificiului sunt puse fără stâlpii banali ai construcţiei scolastice a economiştilor, care iau drept paradis terestru regimul la care vor să ajungă şi care s-ar sprijini pe interesele individuale de nedepăşit şi contradicţia lor imanentă. Te trag în piept ca să nu fiu tras în piept de tine. De altfel, vechile şi ridiculizatele mituri ale Edenului pe care Satana ni l-a luat şi ale vârstei de aur nu sunt decât versiunea naivă a acestei vieţi iniţiale, atât de îndepărtată de noi şi de convulsiile noastre.
E logic ca burghezia să-l preamărească pe Satana, deoarece, pentru a derula pelicula, ştim şi noi că trebuia să-şi bage coada-i fumegândă. Dar teoria burgheză este aberantă, susţinând că influenţa sa diabolică ar fi inseparabilă de oamenii mileniilor trecute şi ai celor care vor veni.
Să determinăm pentru o clipă azimutul vreunui punct de pe coastă, pentru a ne asigura că nu pierdem ruta corectă.
Capitolul XII al lui Marx conţine fundamentalul paragraf 4, „Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea muncii în cadrul societăţii“, care este un alt reper fundamental.
„În cadrul unui trib, apare o diviziune naturală a muncii... pe bază pur fiziologică... schimbul de produse apare acolo unde vin în contact diferite familii, triburi şi comunităţi, căci nu persoanele particulare, ci familiile, triburile etc. sunt la începuturile civilizaţiei cele care intră în relaţii ca unităţi independente“.
Nu de la Robinson, aşadar, ci de la două clanuri s-a născut schimbul. Marx aminteşte, de asemenea, că putea avea loc subjugarea tribului mai slab într-o luptă armată: Morgan, Engels şi Bebel ne-au amintit că în societatea fratriilor, dacă există război, grupul învins este de cele mai multe ori exterminat, nu subjugat, o soluţie logică din punct de vedere economic pentru că lasă monopolul cercului celor puţini şi nu îi obligă să se dividă, aşa cum se va întâmpla mai târziu, în stăpâni şi sclavi.
Pe o cale sau pe alta: comerţ sau subjugare, diviziunea muncii va apărea şi în interiorul tribului. Înainte exista
„schimbul dintre sfere de producţie [nu noi le inventasem] iniţial diferite, dar independente una de alta“.
Şi atunci lucrătorii din acelaşi trib, care erau dependenţi unii de alţii şi comunişti în toate, încep să devină independenţi unii faţă de alţii şi îşi schimbă produsele muncii lor. De atunci, comunismul şi libertatea se iau la pumni: şi cât a mai trebuit ca asta să intre în capul oamenilor!
La sfârşitul acestui paragraf, Marx revine la comunitatea primitivă şi face o descriere emoţionantă a celor din India (care încă mai există în unele locuri, în ciuda faptului că face ravagii grosolanul demoburghez Pandit Nehru), [4] subliniind că în cadrul lor nu există nicio urmă de „anarhia diviziunii sociale a muncii“ specifică mercantilismului capitalist, şi nici de despotism politic; Marx demonstrează cât echilibru, armonie, fraternitate şi înţelepciune există în această „organizare sistematică şi autoritară a muncii sociale“. Cu doar o duzină de „funcţionari“, care ajung până la poet!
Ar fi într-adevăr de domeniul poeziei să credem că istoria omenirii s-ar fi putut opri la convieţuirea acestor rare oaze de oameni cumsecade. Animalul om, dacă ar avea toate defectele pe care i le atribuie filozofii şi economiştii, ar fi într-adevăr cea mai rea dintre fiare, dar pe cel de a se înmulţi îl are cu siguranţă, iar capacitatea dezvoltată de a pălăvrăgi şi, prin urmare, de a gândi îl conduce direct spre cea de a rezista mediului înconjurător şi de a supravieţui nu doar pericolelor acestuia, ci şi de a intra pe marşul triumfal al creşterii demografice şi al celei mai îngrijorătoare aglomerări.
Societăţii triburilor îi succede cea a marilor puteri ale căpeteniilor războinice şi, de asemenea, ale teocraţilor, specifică Asiei, leagănul celei mai avansate rase. În această societate mult mai complexă, diversele aspecte se suprapun. Vom găsi în imperiile străvechi, în număr limitat, meşteşugari independenţi, agricultori independenţi, negustori care străbat primele căi navigabile şi terestre. Dar, înainte de toate, avem o utilizare vastă a muncii colective, în mase mari, de către marile puteri.
„În construcţiile gigantice ale vechilor asiatici, egipteni, etrusci etc., efectul cooperării simple [adică fără diviziunea tehnică a fazelor de muncă] se dovedeşte a fi extraordinar“.
Când Alexandru Macedon a cucerit Babilonul, se spune că s-ar fi oprit să citească inscripţia de pe mormântul reginei Semiramida. [5]
„Am zăgăzuit fluviile imense în albia lor şi cu apele şi mâlul lor am fertilizat provincii nesfârşite. Pe asirieni, care nu ştiau ce este marea, i-am condus spre patru ţărmuri [Mediterana, Golful Persic, Marea Caspică, Marea Neagră]. Am fondat oraşe imense cu grădini suspendate şi cele şapte rânduri de ziduri, neînfrânte de niciun duşman. Şi nu mi-a lipsit timpul pentru bucurii şi iubiri“.
Alexandru şi, mai mult decât el, cuceritorii romani reprezentau forme sociale întemeiate pe o reţea statală militară solidă, pe drumuri de legătură, pe flote şi pe sisteme de porturi amenajate. Baza producţiei era agricultura stabilă, bazată atât pe munca maselor de sclavi, cât şi pe cea a cultivatorilor liberi, gata să se transforme în legionari pentru noi cuceriri. În cadrul latifundiului sclavagist sau al micii proprietăţi prevalează consumul local şi cel pe insule de producţie separate, dar, în special în capitalele politice şi pe coaste sau în oraşele de popas ale marilor rute terestre, există fără îndoială o diviziune a muncii mai avansată şi o piaţă de schimb. Prin urmare, antichitatea clasică, la apogeul unităţilor sale statale bazate pe stabilitatea populaţiilor agricole, a cunoscut comerţul şi valoarea de schimb, şi chiar, în mod limitat, munca oamenilor liberi salariaţi; astfel încât s-a vorbit despre un capitalism în Grecia şi la Roma: mai presus de toate, au existat marile lucrări publice ale statului — poduri, apeducte, canale, diguri, forumuri, teatre — şi antreprenorii de construcţii.
„Totuşi idealul lor a rămas şi în producţia materială, αύταρκεία [întreprinderea autarhică, ce produce pentru consumul propriu], care este opusă diviziunii muncii, «căci la aceştia există bunăstare, la ceilalţi însă şi independenţ㻓.
Prin urmare, în antichitatea clasică, insulele închise de producţie-consum domină asupra mercantilismului de schimb general, iar ţesutul conjunctiv este mai degrabă de natură politică şi militară. Filozofii antici preamăresc valoarea de întrebuinţare.
Această unitate a imperiului s-a prăbuşit o dată cu invaziile barbare ale unor hoarde care nu erau încă stabilite şi apte pentru munca agricolă şi care se înmulţiseră pe pământuri sterile şi reci: din această ciocnire s-a nǎscut societatea medievală, despre care am oferit deja diversele referinţe, care le cere popoarelor o nouă stabilitate, cu o organizare mai degrabă federalistă decât centralizată.
Prin urmare, în organizarea feudală, producţia agricolă se sprijină pe cercuri autarhice de producţie şi subzistenţă, în cadrul cărora alimentele nu dobândesc încă caracterul de mărfuri. Dar nevoile de alte articole, de la îmbrăcăminte la unelte, sunt deja atât de dezvoltate încât trebuie să le asigure meşteşugul artizanal. Cele o mie de piedici ale organizării de tip corporativ sunt toate orientate spre frânarea mercantilismului.
„Comerciantul putea să cumpere orice marfă, însă munca nu o putea cumpăra ca marfă. El era tolerat doar ca scupşcic al produselor meşteşugăreşti“.
Cu toate acestea, produsele meşteşugăreşti se distribuie ca valori de schimb pe o piaţă, fie ea şi fragmentată de bariere continue, chiar şi comunale, iar o diviziune socială a muncii, ca în epocile precedente, dar mult mai specifică, este deja în curs. Lipseşte însă diviziunea tehnică (manufacturieră) a muncii: maestrul şi ucenicul sfârşesc prin a şti să realizeze complet acelaşi obiect, o încălţare sau o spadă. Nu putem vorbi încă despre muncă asociată.
Trăim în plină epocă a producţiei capitaliste şi a distribuţiei mercantile şi cu siguranţă nu este posibil nici măcar să rezumăm descrierea cursului său furtunos.
Cu excepţia câtorva oaze de producţie agricolă familială şi a inimii ţărilor locuite de rasele de culoare, orice înzestrare umană apare acum ca o „uriaşă îngrămădire de mărfuri“ şi nu există valori de întrebuinţare care să nu fie transformate în valori de schimb. Supravieţuieşte aproape pretutindeni, pentru anumite articole, munca individuală meşteşugărească, dar munca asociată este cea care domină terenul. Transformarea petrecută în modul de producere a bunurilor manufacturate a făcut posibilă apariţia pieţei naţionale şi apoi a celei mondiale şi a însoţit diviziunea socială a muncii dintre clasă şi clasă, oraş şi sat, categorie şi categorie profesională cu diviziunea din cadrul întreprinderii, prin care fiecare lucrător nu mai ştie decât să execute o singură fază a procesului de producţie şi, tot din acest motiv, nu dispune de niciun produs. Insulele de consum s-au dizolvat în marea generală, şi tot astfel insulele de producţie s-au grupat în blocuri din ce în ce mai mari.
Aici am ajuns la momentul în care trebuie înţeleasă viziunea noastră dialectică asupra acelor condiţii care au fost necesare pentru a creşte productivitatea muncii şi pe care, prin urmare, le vedem accelerându-se ca nişte condiţii utile, precum şi asupra acelor trăsături ale societăţii mercantile pe care, dimpotrivă, intenţionăm să le depăşim în procesul revoluţionar.
Faptul că toate valorile de întrebuinţare trec prin cuptorul valorilor de schimb este necesar, dar organizarea comunistă se va edifica pe această condiţie necesară prin aceea că va readuce marile rezerve şi dotări sociale la stadiul de pure valori de întrebuinţare colective, comune ca în prima fratrie.
Faptul că munca individuală lasă locul muncii asociate reprezintă un asemenea factor de creştere a randamentului, încât constituie un alt pilon al unei noi organizări. Dar munca asociată generalizată, cu timp de lucru redus, într-o producţie colectivistă, date fiind noile caracteristici ale repartizării muncii, va lăsa marje extrem de generoase pentru cele mai diverse game de activităţi individuale nemercantile.
Diviziunea muncii în cadrul întreprinderii, după ce a dat rezultate, trebuie să dispară, iar o dată cu ea, în sens larg, însăşi diviziunea profesională şi socială, tocmai în măsura în care conducerea ştiinţifică a fiecărei funcţii din sectoarele de muncă productivă va fi unică şi centralizată. Într-adevăr, orice sistem mercantil şi bazat pe întreprinderi nu se poate separa nici de despotismul diviziunii funcţiilor din cadrul întreprinderii, nici de dezordinea anarhică a producţiei în societate.
Această anarhie duce la dezechilibru şi la criză economică, şi prin urmare la prăbuşirea sistemului mercantil. Dar una este planificarea de clasă pe care capitalismul modern o pune în aplicare pentru a înlătura consecinţele acestei anarhii congenitale — şi care este o planificare de reprimare a antagonismelor şi un calcul general în scopul maximizării randamentului întreprinderii evaluat în mod mercantil —, şi alta este planificarea noastră a muncii şi a consumului general, calcul al valorilor de întrebuinţare în unităţi fizice, iar nu al valorilor mercantile.
Dispariţia insulelor de consum rămâne ca un rezultat dobândit, dar concentrarea producţiei în mari unităţi de producţie bazate pe munca asociată rămâne capitalistă până când, aşa cum piaţa de consum este deja unică în epoca capitalistă, nu va fi unic „teritoriul de producţie“ al tuturor popoarelor, sau cel puţin al tuturor celor mai avansate, cu planuri internaţionale valabile pretutindeni, pentru grâu, pentru oţel sau pentru petrol.
Rămâne să raportăm câteva etape ale acestui drum (care se desfăşoară deja sub ochii noştri în ceea ce priveşte măturarea vechilor „sfere de viaţă“ în vârtejul unic mercantil al lumii şi care se va desăvârşi când vor cădea trăsăturile sclavagiste deja definite în organizarea capitalistă) la pasajele fundamentale ale lui Marx; pentru ca organizarea comunistă pentru care luptă şi va lupta proletariatul să nu fie confundată cu situaţia ţărilor cu un puternic imperialism monopolist şi, mai rău, cu cea a Rusiei de astăzi şi a sferei sale eurasiatice.
Cap. XI. Cooperarea:
„După cum am văzut, producţia capitalistă începe de fapt abia atunci când acelaşi capital individual [obişnuitul traducător-trădător: acelaşi patron] foloseşte un număr mai mare de muncitori în acelaşi timp, deci atunci când procesul de muncă ia proporţii şi furnizează produse pe o scară cantitativ mai mare. Activitatea unui număr mai mare de muncitori desfăşurată în acelaşi timp, în acelaşi loc (sau, dacă vreţi, pe acelaşi câmp de muncă), în vederea producerii aceluiaşi fel de marfă, sub comanda aceluiaşi capitalist, formează, din punct de vedere istoric şi logic, punctul de plecare al producţiei capitaliste“.
Este acceptată, aşadar, asocierea eforturilor şi, într-adevăr:
„În colaborarea sistematică cu alţii [după un plan], muncitorul depăşeşte limitele sale individuale şi îşi dezvoltă aptitudinile potenţiale proprii speciei“.
Dar de această asociere capitalul se foloseşte în scopul de a produce mărfuri şi de a stoarce profit; iar noi respingem acest lucru, în sensul că la sfârşitul ciclului asocierea în muncă rămâne, în timp ce caracterul mercantil şi plusvaloarea dispar.
„În primul rând, mobilul şi scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie... o cât mai mare exploatare de către capitalist a forţei de muncă... Apoi cooperarea muncitorilor salariaţi reprezintă un simplu efect al acţiunii capitalului, care îi foloseşte simultan. Legătura dintre funcţiile lor şi unitatea lor de organism colectiv productiv [revendicare comunistă] există în afara lor, în capital, care îi reuneşte şi îi menţine reuniţi“.
Prin urmare, pentru marxişti, ori de câte ori avem producţie de mărfuri şi sistem de retribuire prin salariu:
„Ca muncitori care cooperează, ca membri ai unui organism activ [ceea ce noi ne-am dori!], ei înşişi nu sunt decât o formă anumită de existenţă a capitalului. Forţa productivă a muncitorului ca muncitor social este astfel forţa productivă a capitalului“.
Cap. XIII. Diviziunea muncii şi manufactura. (Să observăm că conceptele sociale discutate aici sunt aceleaşi în manufactura simplă, în manufactura organică, în maşinism şi în marea industrie). Citatul este din paragraful 4, din care am extras pasajele referitoare la fazele precapitaliste.
„Întrucât premisa generală a modului de producţie capitalist o constituie producţia de mărfuri şi circulaţia mărfurilor, diviziunea manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a diviziunii muncii în cadrul societăţii“.
„În perioada manufacturieră, un material bogat pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii îl furnizează extinderea pieţei mondiale şi sistemul colonial, care fac parte din sfera condiţiilor generale de existenţă a acestei perioade. Nu e locul aici să arătăm mai pe larg cum această diviziune a muncii cuprinde, pe lângă sfera economică, şi toate celelalte sfere ale societăţii, punând pretutindeni bazele acelei stricte specializări şi ale unei parcelări a omului care l-a făcut încă pe A. Ferguson, dascălul lui A. Smith, să exclame: «Noi formăm o naţiune de iloţi, şi nu există oameni liberi printre noi»“.
Diviziunea muncii în cadrul întreprinderii, specializarea profesională, însăşi diviziunea socială a muncii, sunt combătute în viziunea unei organizări comuniste.
„Diviziunea manufacturieră a muncii presupune puterea necondiţionată a capitalistului asupra unor oameni care nu constituie decât componente ale unui mecanism total care îi aparţine“.
Mai departe, Marx vorbeşte despre despotismul din cadrul întreprinderii, despre automaţi îndobitociţi.
„Individul însuşi este divizat, transformat într-un instrument automat al unei munci parţiale, astfel încât fabula absurdă a lui Menenius Agrippa, care îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său trup, devine realitate“.
Lucrătorii ca braţe, exploatatorii ca stomac.
„Aşa cum poporul ales avea înscris pe frunte că îi aparţine lui Iehova, tot astfel diviziunea muncii îşi pune pecetea pe muncitorul din manufactură ca proprietate a capitalului“.
„Diviziunea socială a muncii pune faţă în faţă producători de mărfuri independenţi [în falsele concepţii futuriste, aceştia ar fi întreprinderi independente], care nu recunosc altă putere în afară de aceea a concurenţei, a constrângerii pe care o exercită asupra lor presiunea intereselor lor reciproce, aşa cum şi în regnul animal bellum omnium contra omnes constituie mai mult sau mai puţin condiţiile de existenţă ale tuturor speciilor“.
Caracteristice pentru societatea burgheză sunt anarhia diviziunii sociale a muncii şi despotismul din diviziunea muncii în cadrul întreprinderii.
Critica diviziunii funcţiilor umane merge până la condamnarea antitezei dintre oraş şi sat, ca şi la condamnarea celei dintre munca fizică şi cea intelectuală. Iar când, în capitolul despre marea industrie, Marx priveşte direct spre viitor şi spre
„inevitabila cucerire a puterii politice de către clasa muncitoare“
el afirmă că
„forma capitalistă a producţiei şi relaţiile economice ale muncitorilor corespunzătoare acestei forme se află în cea mai flagrantă contradicţie cu aceşti fermenţi de transformare şi cu ţinta lor, desfiinţarea vechii diviziuni a muncii. Dezvoltarea contradicţiilor unei forme istorice de producţie constituie totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi“.
Dacă Rusia este în întregime o orgie a specializării, a diviziunii despotice a muncii în cadrul întreprinderii şi în societate, mergând până la munca forţată cu deportarea lucrătorilor asociaţi în lagăre de muncă, aceasta nu se întâmplă pentru că Stalin este o canalie, ci pentru că nu se poate face altceva pentru a stabili producţia capitalistă într-o epocă în care etapele seculare — de la prima manufactură semi-artizanală la marea industrie mecanizată — sunt de-acum arse. Nu se poate face altceva pentru a combate anarhia întreprinderilor, o luptă care răzbate la fiecare pas din înseşi bilanţurile URSS.
Capitalismul de stat încearcă să lupte împotriva anarhiei producţiei, dar, deoarece produce mărfuri şi se preocupă de costurile de producţie, nu o poate face decât exacerbând despotismul din cadrul întreprinderii asupra salariatului.
Aceasta nu este o administraţie socialistă. Socialismul îl va elibera pe lucrător şi, prin urmare, pe om, în acelaşi timp de anarhia socială şi de opresiunea din cadrul întreprinderii, de diviziunea muncii şi de specializări. Această lungă luptă va porni din momentul şi din sectoarele în care se va ieşi din mercantilismul monetar.
De la bellum omnium contra omnes se va trece la comunism doar atunci când orice act bazat pe stimulul emulativ va fi exclus din organizarea vieţii.
Iată de ce nenorocitul care s-a apucat să testeze care este cantitatea maximă de cărbune ce poate fi desprinsă cu lovituri de târnăcop din pereţii galeriei într-o zi de muncă, şi pe care orice marxist ar tânji să-l ia la şuturi în fund, a devenit un erou naţional. [6]
Dar şi în asta există o logică. Societatea capitalistă are nevoie de eroi naţionali. Comunismul desfiinţează eroii.
[1]. „Văduva“ (La Veuve) — porecla populară dată ghilotinei în timpul Terorii iacobine din Revoluţia Franceză, reprezentând distrugerea fizică a vechii aristocraţii. Bătălia de la Austerlitz (1805) reprezintă apogeul victoriilor militare napoleoniene care, prin introducerea noului Cod Civil, au măturat definitiv graniţele şi privilegiile feudale din Europa.
[2]. Aluzie la cele trei enigme (ghicitori) pe care prinţesa Turandot le impunea pretendenţilor săi, sub pedeapsa cu moartea, în opera omonimă a lui Giacomo Puccini (bazată pe piesa lui Carlo Gozzi). Bordiga ironizează masele moderne care, în loc de a fi interesate de dezlegarea ştiinţifică a „enigmei mărfii“ făcută de Marx, preferă divertismentul facil.
[3]. Maurice Maeterlinck (1862—1949) — poet, eseist şi dramaturg belgian de orientare simbolistă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1911. În eseul său filozofico-ştiinţific „Viaţa albinelor“ (La Vie des Abeilles, 1901), el descrie organizarea extrem de complexă, ierarhică şi aparent armonioasă („libertară“) a stupului.
[4]. Jawaharlal Nehru (1889—1964), cunoscut sub titlul onorific de Pandit (învăţat/savant) — unul dintre principalii lideri ai luptei de eliberare naţională a Indiei şi primul său prim-ministru (1947—1964). Nehru a promovat un model de dezvoltare social-democrat de tip fabian, bazat pe industrializare rapidă dirijată de stat şi reforme constituţionale burgheze.
[5]. Semiramida — regină legendară a Asiriei. Anecdota citirii inscripţiei de pe mormântul ei de către Alexandru Macedon este folosită de Bordiga ca metaforă a realizării unor mari lucrări publice în imperiile asiatice timpurii prin cooperare simplă (muncă forţată în masă), independent de mecanismele economiei de schimb.
[6]. Bordiga se referă aici la minerul sovietic Aleksei Stahanov (1906—1977), care în august 1935 a stabilit un record de producţie extras (102 tone de cărbune în 5 ore şi 45 de minute, depăşind de 14 ori norma), devenind erou naţional în URSS.