|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Două mari concepţii despre istorie se confruntă: prima este mare prin faptul că este veche, răspândită şi greu de înlăturat: ea vede „momentul determinant“ al istoriei în gloria de a domina, în beţia puterii, în iniţiativa, voinţa şi elanul unor eroi, conducători sau grupuri care se aruncă în dispută pentru a-şi putea duce la buzele avide cupa ce stinge această neostoită sete de comandă; iar din aceste ciocniri şi războaie se trasează căile omenirii.
A doua este a noastră, a marxiştilor. Să alegem din Engels una dintre cele mai dense şi mai clare formulări.
„Potrivit concepţiei materialiste, momentul hotărâtor în istorie este, în ultimă instanţă, producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite“.
În 1884, Engels introduce astfel acea strălucită lucrare care este Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. De la prima până la ultima vorbă a acestei mici lucrări, ca şi de la prima până la ultima vorbă a doctrinei revoluţionare a proletariatului formulată de Marx, pe o linie neîntreruptă curge teza conform căreia familia, proprietatea şi puterea nu sunt instituţii născute odată cu specia umană şi fără de care aceasta nu poate trăi. Oamenii formau deja de mult timp o societate când aceste trei instituţii şi-au făcut apariţia. Odată demonstrat acest lucru pe calea ştiinţei faptelor, noi demonstrăm că într-o zi toate trei vor cădea. În programul nostru înscriem nu modificarea, reforma sau transformarea, ci distrugerea acestor trei baze ale civilizaţiei: familia, proprietatea şi statul.
De familie şi de problema sexului ne vom ocupa la momentul potrivit, în mod separat. Şi aici cade, în ceea ce ne priveşte, explicaţia individualistă a aspiraţiei spre plăcere a eului, cu toate construcţiile şi corupţiile sale aberante, şi iese la lumină o explicaţie nu voluntaristă, ci deterministă şi socială.
Este suficient acum să redăm cuvintele care explică, în acel pasaj, ce este „producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite“. Iată-le:
„Dar, această producţie este şi ea de două feluri: pe de o parte, producerea mijloacelor de subzistenţă — alimente, îmbrăcăminte, locuinţă — şi a uneltelor necesare în acest scop; pe de altă parte, producerea omului însuşi, perpetuarea speciei“.
La fel ca Pius al XII-lea, [1] spre deosebire de burghezul existenţialist şi vânător de noi fiori pe epiderma sa de viitor stârv, noi vedem în iubire un mijloc de a produce oameni; dar, nefiind călăuziţi de premise mistice sau etice, înţelegem că, aşa cum copilul se joacă pentru a putea fugi într-o zi după fiara din păduri... sau după troleibuzul din jungla de asfalt, aşa cum motorul automobilului se „rodează“ prin milioane de rotaţii pe bancul de probă înainte de a furniza energie utilă pe şosea, tot aşa şi funcţia sexuală are un câmp de exercitare mai vast decât momentul întâlnirii utile a celor două celule germinale.
Instituţiile referitoare la procreare le preced pe cele referitoare la producerea de produse manufacturate, dar întotdeauna:
„Rânduielile sociale în condiţiile cărora trăiesc oamenii dintr-o anumită epocă istorică şi dintr-o anumită ţară sunt determinate de ambele feluri de producţie: de treapta de dezvoltare pe care se află, pe de o parte, munca, iar pe de altă parte familia“.
În stadiul sălbăticiei şi al barbariei, specia umană trăieşte din produsele naturii fără un aport considerabil de eforturi de muncă; în acest stadiu prevalează drept elemente determinante sistemele de rudenie şi de familie — în stadiul ulterior al „civilizaţiei“, pe măsură ce creşte numărul oamenilor şi aportul activităţii umane la producerea mijloacelor de existenţă, o importanţă covârşitoare o au sistemele de producţie. Formele familiale şi formele sociale sunt tranzitorii şi dispar după ce au opus, prin puternica lor inerţie, o lungă rezistenţă. Morgan, din ale cărui cercetări Engels se inspiră pe baza notelor scrise de Marx însuşi pe marginea operei primului (Societatea antică, 1877), a găsit în „sistemele de înrudire“ ale tuturor popoarelor urmele unor tipuri dispărute de familie şi, deşi nu pornea de la un sistem materialist declarat, a observat că, în timp ce realitatea faptului sexual şi reproductiv (familia) se modifică, denumirile antice de rudenie supravieţuiesc împreună cu consecinţele lor sociale şi juridice: astfel de sisteme, spunea el, sunt pasive. Şi tocmai în acest punct Marx notează pe margine:
„Acelaşi lucru se întâmplă în genere şi cu sistemele politice, juridice, religioase, filozofice“.
Tocmai de când cunoaştem caracterul trecător şi pasiv al tuturor acestor sisteme am putut merge dincolo de filozofia burgheză şi inchizitorială a lui Candide de Voltaire. Burghezia, aşa cum s-a născut şi va muri venală, nu putea decât să se nască şi să moară sceptică. Pentru ea, dialogul filistin este definitiv.
„Candide: Credeţi că oamenii s-au măcelărit întotdeauna unii pe alţii, aşa cum fac în zilele noastre? Că au fost mereu mincinoşi, înşelători, perfizi, nerecunoscători etc. etc.?
— Martin: Credeţi că uliii au mâncat mereu porumbei când i-au putut prinde?
— Candide: Fără îndoială.
— Martin: Şi atunci, dacă uliii au avut întotdeauna aceeaşi fire, de ce vreţi ca cea a oamenilor să se fi schimbat?“.
Candide depune armele, îngăimând că totuşi liberul arbitru face o diferenţă... Noi nu credem în liberul arbitru asemenea lui Candide, dar ştim, împreună cu Engels, cine „a pus în mişcare instinctele şi pasiunile cele mai mârşave ale omului“, necunoscute în epoca barbară: „civilizaţia“; a cărei formă cea mai înaltă este tocmai aceea pe care o vesteaţi dumneavoastră, domnule Arouet de Voltaire.
Şi tocmai pentru că noi suntem de partea acestei concepţii dintre cele două despre istorie — care aruncă la muzeul de antichităţi, alături de geniul binelui, pe cel al răului şi „natura“ de fiară a fiinţei umane — am putut califica drept idioată, în 1914, căutarea agresorului în război printre despoţii încoronaţi din Petrograd, Berlin sau Viena; iar în 1939, cinica şi unanima identificare a criminalului de război în şefii de stat de la Berlin, Roma şi Tokyo.
Şi, urmând aceeaşi linie coerentă, doar o mică minoritate este capabilă şi astăzi să înţeleagă zădărnicia paralelă a acuzelor pe care, cu un omagiu ostentativ adus aceleiaşi doctrine depăşite a istoriei, şi le aruncă unii altora în reuniunile O.N.U. oameni precum Acheson şi Vîşinski. [2] Amândoi pun cauza izbucnirii unui nou şi mai groaznic război (între fraţii de ieri în pedepsirea agresorilor şi judecarea criminalilor) pe seama dorinţei grupului conducător advers de a avea mai multă putere, mai mult teritoriu, mai mult control asupra maselor umane. Fiecare dintre cei doi declară că crede că un cataclism istoric universal poate lua naştere din această sete sadică de putere a unei ierarhii limitate de conducători şi că nu are altă cauză: într-adevăr, amândoi declară că pacea este posibilă şi dorită de ei, cu singura condiţie ca grupul advers să poată fi „dezintoxicat“!
Acum, dacă printre puţinele noastre grupuri marxiste revoluţionare, aflate departe de bandele şi turmele năimite de unul sau de celălalt „vice-mare“, este clar că orice marxism se prăbuşeşte atunci când cauza războiului, ca şi a opresiunii, se atribuie relei-voinţe premeditate a unor oameni, întrucât aceasta echivalează cu a sări baricada şi a aplica cealaltă viziune, opusă, despre istorie — şi dacă, dimpotrivă, ne este clar că „momentul determinant“ trebuie să se găsească în sfera economică şi în lupta claselor sociale — dacă toate acestea sunt evidente, cum se face că anumiţi indivizi, în cadrul unor astfel de grupuri totodată antitrumaniste şi antistaliniste, nu văd că se face aceeaşi greşeală atunci când, pentru „a explica Rusia de astăzi“, se caută a treia clasă într-o ierarhie de stat care, odată acaparată puterea şi savurându-i beţia din ce în ce mai profund, ne-a tăiat calea (cea din cărticica lui Engels) de la stadiul sălbatic la societatea comunistă, ridicând un obstacol pe cât de uriaş, pe atât de neprevăzut?
Dar voi aţi închis toată istoria într-o cărticică?! Un moment. Nimeni dintre noi, care suntem modeşti popularizatori ai vechilor teme de propagandă şi care, tocmai pentru că nu am fost niciodată năimiţi, trăim din munca zilnică şi nu dispunem nici măcar de o enciclopedie (poate din ură faţă de Voltaire), nu poate contesta posibilitatea să apară un oponent bine pregătit, informat, care să fi putut elabora materiale ştiinţifice imense, culese din toate zările. Numai Morgan, la care Engels s-a oprit, a luptat timp de patruzeci de ani ca să studieze problema şi să obţină un sprijin din partea guvernului federal american, iar apoi, nefiind privit cu ochi buni (mai există oare savanţi ingenui?), a fost dat uitării. Suntem, prin urmare, mereu gata să ne cântărim ignoranţa de diletanţi.
Avem o singură pretenţie. Din toate părţile se declară că se vorbeşte în numele lui Marx; şi, prin urmare, nu este considerat „depăşit“, deşi de opera sa ne despart vreo optzeci de ani. Beria, înlocuindu-l pe Stalin la comemorarea Revoluţiei din Octombrie, îşi încheie discursul cu un imn închinat marilor învăţături ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Ziarele lui Acheson răspândesc pentru propaganda americană textul lui sir David Kelly, fost ambasador al laburiştilor la Moscova, al cărui titlu este: „Karl Marx învins de tirania lui Stalin“.
Noi, prin urmare, ne vom opri să învăţăm de la un oponent doar dacă acesta va avea curajul să pună în fruntea lucrării sale această scurtă şi simplă epigrafă: ce prost era Marx!
Deoarece abia atunci acesta ar avea dreptul să ne explice că, datorită altor contribuţii solide ale cercetării pozitive, rezultă de acum că viziunea despre istorie ai cărei catehumeni suntem nu mai este adevărată.
Toţi ceilalţi sunt prea preocupaţi să treacă drept marxişti pentru a nu fi, în ochii noştri, pe cât de măgari, pe atât de respingători.
Să urmărim câteva pasaje din trecerea în revistă a lui Engels pentru a arăta că totul „se prăbuşeşte“ dacă dăm crezare gogoşii despre subiecţii viguroşi şi îndrăzneţi cuprinşi de febra de a domni şi despre clicile birocratice care şi-au aşezat suveran al lor rond de cuir, perna lor rotundă de birou, pe craterul marilor vulcani ai istoriei, stingându-le incendiul eruptiv cu puterea unui flatus a tergo. [3]
Să lăsăm acum deoparte, cum am spus, problema sexului şi explicarea formelor primitive de familie. Ne interesează să cităm un singur pasaj, de o importanţă fundamentală, deoarece este valabil pentru toate problemele referitoare la societatea viitoare, de când şcoala noastră a răsturnat-o pe cea utopistă. Monogamia nu este o stare „naturală“, de vreme ce odinioară nu exista şi se poate demonstra cum diferitele popoare au traversat stadii nu doar de poligamie şi poliandrie, ci şi de căsătorie de grup. În sânul tribului primitiv există mai multe ginţi: membrii aceleiaşi ginţi nu se pot căsători între ei; bărbaţii unei ginţi, sau un grup dintre ei, sunt „poli-soţi“ pentru un grup de „poli-soţii“ din cealaltă gintă. Am inventat aceşti doi termeni pentru a populariza conceptul de căsătorie de grup, care a precedat monogamia, dar este o cu totul altă treabă decât promiscuitatea sexuală nediferenţiată sau gogoşile despre iubirea liberă: a râde este la fel de cretin ca şi a te scandaliza. În orice caz, forma familială de astăzi este recentă şi contingentă. Prin urmare, va face loc, la rândul ei, unor forme noi. Care anume? Iată strigătul din inimă al mic-burghezului. Aici Engels concluzionează:
„Ceea ce putem presupune astăzi despre formele relaţiilor sexuale după iminenta înlăturare a producţiei capitaliste este mai ales de ordin negativ, mărginindu-se în majoritatea cazurilor la ceea ce va dispărea. Dar ce element nou se va adăuga? Aceasta se va hotărî atunci când se va fi ridicat o nouă generaţie“.
Să-i lăsăm, aşadar, pe Vîşinski şi pe Acheson, ca nişte ortaci demni unul de altul, să-şi reproşeze reciproc, alături de jignirile la adresa sacrei personalităţi umane, şi pe cele aduse sfinţeniei familiei, precum şi, în general, salvării actualei şi comunei „civilizaţii“. Nu cei care le încalcă, ci apărătorii actualelor instituţii ale personalităţii, ale familiei şi ale civilizaţiei ar trebui puşi la zid.
Să sărim la ieşirea din barbarie spre civilizaţie. Cheia trecerilor se află în formele succesive de diviziune a muncii. Până la primul stadiu al barbariei, există doar diviziunea naturală a muncii, cea dintre cele două sexe. Şi din aceasta ia naştere societatea ginţilor, comunităţi limitate de oameni. Engels dedică un adevărat imn acestui sistem barbar. Această organizare simplă rezolvă toate problemele interne fără conflicte. În exterior există războiul, da, care rezolvă totul: nu suntem într-o Arcadie... sau într-o lume în care Organizaţia Naţiunilor Unite să funcţioneze aşa cum le este pe plac unora ca Nenni: conform principiilor cartei sale constitutive (o mostră din Acheson!). Curăţaţi-vă cavitatea auditivă: de la vocea lui Nenni mă întorc la cea a lui Engels:
„Războiul poate să se încheie cu nimicirea tribului, niciodată însă cu subjugarea lui. Măreţia, dar totodată şi caracterul mărginit al orânduirii gentilice, se manifestă în faptul că în cadrul ei nu este loc pentru dominaţie şi aservire“.
Peste diviziunea naturală a muncii între sexe se suprapun treptat cele datorate progresului tehnicii. Prima mare diviziune socială a muncii: crescătorii de vite domesticite se separă de simplii vânători şi pescari: cei dintâi produc deja mai mult decât consumă, învaţă noi tipuri de consum (lapte, piei, fire, ţesături...). Proprietatea privatǎ s-a născut: eu, biet animal uman, nu puteam decât să filozofez: Dumnezeu a creat-o. Iar astăzi nu pot decât să filozofez: să o ia dracul.
A învăţa că se poate produce mai mult înseamnă a învăţa cum să-ţi procuri forţă de muncă: grupul învingător nu-l mai extermină pe cel învins. A început să se civilizeze: îl transformă pe prizonier în sclav. A apărut prima diviziune în clase: sclavii şi stăpânii.
A doua mare diviziune socială a muncii s-a produs odată cu separarea meşteşugurilor de agricultură. Producţia sclavagistă este completată de cea iobăgistă. Se conturează o nouă diviziune a societăţii în clase: cea dintre bogaţi şi săraci.
„Am ajuns acum în pragul civilizaţiei“.
Şi odată cu aceasta, şi în pragul birocraţiei: povesteşte-ne, Friedrich, şi fie ca umbra ta să ne ierte jocul de puncte-puncte.
„...Devine necesară... contopirea teritoriilor separate ale diferitelor triburi într-un teritoriu comun al întregului popor. Şeful militar al poporului — rex, basileus, thiudans — devine un funcţionar public indispensabil şi permanent. Apare adunarea poporului acolo unde nu exista încă... Războiul, care înainte vreme se ducea numai pentru a răzbuna o încălcare a teritoriului sau pentru extinderea teritoriului devenit insuficient, acum este dus numai în scopuri de jaf şi devine o îndeletnicire permanentă. Nu degeaba se înalţă ziduri ameninţătoare împrejurul noilor oraşe întărite: în şanţurile lor se deschide mormântul orânduirii gentilice, iar vârfurile turnurilor lor ating civilizaţia... Războaiele de jaf fac să crească puterea şefului militar suprem, precum şi a căpeteniilor mai mărunte (şi când te gândeşti că Eisenhower şi Rokossovski erau in mente dei, iar odată cu ei Franco şi Perón, De Gaulle şi Tito...); [4] alegerea tradiţională a urmaşilor din rândurile aceleiaşi familii se transformă treptat, mai ales de la trecerea la patriarhat, în drept ereditar, mai întâi îngăduit, apoi pretins şi în cele din urmă uzurpat; este pusă temelia regalităţii ereditare şi a nobilimii ereditare“.
Civilizaţia este acum în plină floare, iar o a treia diviziune socială a muncii ne aduce, în Evul Mediu, negustorii, clasă care nu se ocupă de producţie, ci de schimbul de produse. Suntem în faza monetară: aceasta încurajează acumularea de mari avuţii şi proprietăţi, adâncind diviziunea în clase; aici apare (ceea ce dovedeşte că şi el, ca şi familia şi proprietatea, nu a existat dintotdeauna) statul. Engels arată cum a avut loc această naştere în Atena, în Roma şi la vechii germani. Şi tot aici apar pasajele fundamentale pe care Lenin le-a citat în lucrarea sa Statul şi revoluţia.
Primul punct, pe care noi am bătut bine monedă: unitatea teritoriului. Al doilea punct: instituirea unei forţe publice.
„Ea poate fi foarte neînsemnată, aproape imperceptibilă (1884), în societăţi în care contradicţiile de clasă nu sunt încă dezvoltate, precum şi în regiuni izolate, cum se observă uneori pe alocuri în Statele Unite ale Americii. Forţa publică se întăreşte însă pe măsură ce se ascut contradicţiile de clasă din cadrul statului şi pe măsură ce statele învecinate devin mai mari şi populaţia lor creşte. Aruncaţi o privire asupra Europei noastre de astăzi, în care lupta de clasă şi goana după cuceriri au ridicat forţa publică pe o asemenea culme, încât ameninţă să înghită întreaga societate şi statul însuşi“.
Astăzi, în 1950, este clar că prin marina, aviaţia şi radioul moderne toate marile state sunt „învecinate“. Însă doar pentru cei orbi nu este limpede că poliţia şi birocraţia, în viziunea noastră marxistă tradiţională, trebuiau să ducă la o expansiune inevitabilă.
Engels vorbeşte apoi despre impozite. Şi spune:
„Având în mâna lor forţa publică (factorul politic) şi dreptul de a percepe impozite (factorul economic), funcţionarii ajung (băieţi, cocoşul din zorii zilei de 1 ianuarie 1901 nu cântase încă!), ca organe ale societăţii, să se situeze acum deasupra societăţii... Ei trebuie să-şi asigure respectul prin legi excepţionale, în virtutea cărora devin persoane sacrosancte şi inviolabile“.
Să râdem, să râdem aşadar în stilul lui Vîşinski (dar nu cu un râs atât de amar). Au descoperit ei, cei din gruparea lui Chaulieu şi asociaţii lor, atotputernicia birocraţiei staliniste la mijlocul veacului!
Stabilită în acest punct pe baze de granit doctrina morţii statului, dedusă din istoria naşterii sale, Engels concluzionează asupra civilizaţiei:
„Aşadar, potrivit celor spuse mai sus, civilizaţia este acea treaptă de dezvoltare a societăţii pe care diviziunea muncii, schimbul dintre indivizi care rezultă din această diviziune şi producţia de mărfuri, care înglobează amândouă aceste procese ale producţiei de mărfuri, ajung la deplină dezvoltare şi revoluţionează întreaga societate de mai înainte“.
Şi puţin mai jos:
„Sinteza societăţii civilizate este statul, care în toate perioadele tipice este exclusiv statul clasei dominante şi care în esenţă rămâne în toate cazurile o maşină pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate“.
Această civilizaţie, a cărei apariţie am arătat-o, trebuie să îşi vadă apocalipsa înaintea noastră. Socialismul şi comunismul sunt dincolo şi după civilizaţie, aşa cum civilizaţia a fost dincolo şi după barbarie. Ele nu constituie o nouă formă de civilizaţie.
„Dat fiind că baza civilizaţiei este exploatarea unei clase de către altă clasă, întreaga ei dezvoltare se desfăşoară într-o permanentă contradicţie“.
Prin urmare, dacă sub aceeaşi umbrelă antibarbară pot sta Truman, Stalin şi Churchill, şi dacă acolo vrea să stea Chaulieu [5] şi vreo altă rămăşiţă, noi, ultimii, alături de Marx, Engels şi Lenin, rămânem în afară.
Poate fi tulburător faptul că din prăbuşirea civilizaţiei nu a izvorât încă comunismul, dar este ridicol să vrei să tulburi satisfacţia capitalistă cu ameninţarea unor alternative barbare.
Ne vom întoarce puţin înapoi pentru a le dedica barbarilor o pagină şi mai plină de admiraţie. Este vorba despre naşterea marelui stat germanic al francilor, a imperiului lui Carol cel Mare din ruinele Imperiului Roman. Tinerele forţe barbare au fost cele care au distrus o birocraţie putredă.
„Statul roman s-a transformat într-o gigantică maşină complicată, menită doar să stoarcă ultima picătură de vlagă din supuşii săi. Birurile, dările către stat şi prestaţiile de tot felul făceau ca masa populaţiei să se afunde într-o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea populaţiei de către guvernatori, perceptori şi soldaţi, care-i extorcau, a devenit de nesuportat. Iată unde a ajuns statul roman cu dominaţia lui mondială: îşi întemeia dreptul la existenţă pe menţinerea ordinii în interior şi pe apărarea imperiului împotriva barbarilor în exterior. Dar această ordine era mai rea decât cea mai grozavă dezordine, iar barbarii, împotriva cărora pretindea că-i apără pe cetăţeni, erau aşteptaţi de aceştia ca nişte mântuitori“.
Odată cu invaziile victorioase, a părut că timp de patru secole — organizându-se Europa smulsă Romei în formele orânduirii gentilice teutonice — istoria se oprise şi, odată cu ea, civilizaţia şi cultura. Dar nu a fost aşa. Tânărul sânge barbar a asimilat tot ceea ce a găsit viu şi vital în tradiţia clasică. Ca întotdeauna, tot ceea ce învinsul elaborase în materie de tehnică, de cunoaştere, de progres real nu a pierit, ci l-a cucerit pe învingător. De atâtea ori am citat exemplul invaziilor barbare victorioase, ca şi pe cel al coaliţiilor victorioase antiiacobine şi antinapoleoniene, împotriva deformării defensiste. Iată pasajul qui nous faut [care ne trebuie]:
„Clasele sociale din secolul al IX-lea nu s-au transformat în marasmul unei civilizaţii pe cale de dispariţie, ci în chinurile naşterii unei noi civilizaţii. În comparaţie cu înaintaşii ei romani, noua generaţie, stăpâni şi servitori deopotrivă, era o generaţie de adevăraţi bărbaţi“.
„Dar datorită cărei vrăji misterioase au insuflat germanii o nouă forţă vitală Europei muribunde? Era oare la mijloc vreo putere specială, magică, proprie tribului german, aşa cum pretinde istoriografia noastră şovină? Nicidecum... Nu însuşirile lor specific naţionale au întinerit Europa, ci pur şi simplu barbaria lor, orânduirea lor gentilică“.
„Tot ce au inoculat germanii lumii romane ca energie şi vitalitate era barbarie. Într-adevăr, numai barbarii au fost în stare să regenereze lumea decrepită a unei civilizaţii muribunde“.
Este o eroare, aşadar, o eroare extrem de banală şi de jalnică în marxism, să încerci să explici blocarea antagonismului de clasă şi a revoluţiei anticapitaliste prin factori subiectivi şi răuvoitori ai unor clici poliţieneşti.
O eroare uriaşă este să plasezi, după stadiul civilizaţiei capitaliste — pe care am proclamat-o ca fiind ultima şi cea mai rea dintre civilizaţii —, o nouă civilizaţie de clasă neprevăzută. Este un nonsens să cauţi o a treia clasă pentru a stabili că statul este cel al acestei clase dominante, diferită de burghezie, când această clasă însăşi nu ar fi altceva decât personalul statului, un personal care nu este nou... ci un personaj pe care l-am văzut şi l-am analizat întotdeauna în toate duelurile de clasă şi în toate formele de stat care s-au succedat.
Este o eroare, aşa cum am văzut şi vom mai vedea, succesiunea: capitalism privat, capitalism de stat, socialism. Dacă acest trio ar ocupa scena, ca într-o pochade sau într-un vaudeville, [6] nu s-ar putea evita concluzia Buletinului stângii franceze: [7] nu ostracizare şi scandal, ci alianţă şi sprijin pentru acest personaj numărul doi, astfel ca capitalismul de stat, fie că are ca ministru pe Hitler sau pe Stalin, să ajungă repede să rămână singur în faţa noastră.
Încă din perioada imediat următoare războiului şi chiar de la prima apariţie a fascismului în Italia, în 1919, am rezolvat problema istorico-strategică: fără bloc democratic-liberal împotriva fascismului — dar şi fără bloc cu fascismul împotriva burgheziei liberale. Am spus-o imediat: pentru că nu sunt două societăţi de clasă diferite, ci una şi aceeaşi.
Faptul de a fi încercat strategia alianţelor de bloc, şi încă în ambele sensuri, ne este de ajuns pentru a explica reculul revoluţiei noastre.
Construcţia cea mai lipsită de conţinut este cea care vrea să pună în faţa lumii infame, dar cu un potenţial extrem de ridicat, a civilizaţiei capitaliste (şi chiar în faţa majorităţii proletarilor înhămaţi acum la ea, în virtutea marilor erori istorice) o alternativă cuprinsă în fantasma barbariei. Nu veţi avea revoluţia creatoare a unei lumi noi, poate o veţi înăbuşi, dar veţi avea totuşi o criză de destrămare a societăţii actuale: veţi reuşi să nu treceţi la socialism, dar din stadiul de civilizaţie veţi cădea din nou în barbarie? Ameninţarea, de o factură pur cerebrală, nu va speria niciun burghez şi nu va ridica la luptă niciun proletar. Nicio societate nu decade din cauza legilor sale interne, a necesităţilor sale interne, dacă aceste legi şi aceste necesităţi nu duc — aşa cum o ştim şi o aşteptăm — la ridicarea unei mulţimi de oameni, organizată cu armele în mâini. Nu există pentru nicio „civilizaţie de clasă“, oricât de coruptă şi de scârboasă ar fi ea, o moarte fără traume.
Cât despre barbarie, cea care ar urma să succeadă unei astfel de morţi a capitalismului prin dizolvare spontană — deşi dispariţia ei a fost considerată de noi o premisă necesară a dezvoltării ulterioare, ce trebuia inevitabil să treacă prin erorile civilizaţiilor succedate —, caracteristicile sale ca formă de convieţuire umană nu au nimic oribil care să ne facă să ne temem de o întoarcere de neconceput la ea.
Aşa cum Romei îi erau necesare, pentru a nu se risipi contribuţia atâtor şi atât de mari aporturi aduse organizării oamenilor şi lucrurilor, hoardele sălbatice care să coboare ca purtătoare inconştiente ale unei revoluţii îndepărtate şi mult mai mari, tot aşa am dori ca la porţile acestei lumi burgheze de profitori, opresori şi exterminatori să se năpustească cu forţă un val barbar capabil să o măture.
Dar în ea, chiar dacă există frontiere, ziduri şi cortine, toate forţele, deşi se zbuciumă şi se opun unele altora, se aliniază sub tradiţia aceleiaşi civilizaţii.
Atunci când mişcarea revoluţionară a clasei muncitoare îşi va putea recăpăta forţa, organizarea şi armele, şi când vor putea să apară formaţiuni care să nu asculte nici de directivele civilizaţiei lui Acheson, nici de ale celei lui Malik, [8] atunci acestea vor fi forţele barbare, care nu vor dispreţui fructul copt al puterii industriale moderne, ci îl vor smulge din fălcile exploatatorilor, zdrobindu-le dinţii fioroşi care încă mai muşcă.
Binevenită să fie, aşadar, pentru socialism, o nouă şi rodnică barbarie, asemenea celei care a coborât prin trecătorile Alpilor şi a înnoit Europa, şi care nu a distrus, ci a pus în valoare rodul secolelor de înţelepciune şi artă, păstrat în sânul formidabilului imperiu.
[1]. Papa Pius al XII-lea (Eugenio Pacelli, papă între 1939 şi 1958) — autor al enciclicii Humani Generis (1950), în care a reafirmat poziţia dogmatică a Bisericii privind căsătoria şi evoluţionismul, marcat de un anticomunism virulent.
[2]. Dean Acheson (secretar de stat SUA) şi Andrei Vîşinski (ministru de externe URSS), protagonişti ai confruntării diplomatice de la ONU din timpul Războiului din Coreea (1950—1953), citaţi de Bordiga ca exemplu de retorică moralizatoare ce masca interesele imperialiste.
[3]. Locuţiunea latină „flatus a tergo“ înseamnă literal „vânt din spate“ (flatulenţă). Bordiga o utilizează aici pentru a ridiculiza iluzia că „clicile birocratice“ ar putea domoli sau stinge revoluţiile sociale prin propriul lor „suflu“ administrativ neînsemnat.
[4]. Locuţiunea latină „in mente dei“ înseamnă „în mintea lui Dumnezeu“ (sau „a zeilor“). Bordiga o foloseşte pentru a arăta că marii generali şi lideri politici de la mijlocul secolului XX (menţionaţi în paranteză) nu existau la data scrierii lucrării lui Engels (1884), fiind la acel moment simple potenţialităţi istorice viitoare.
[5]. „Chaulieu“ era pseudonimul filozofului Cornelius Castoriadis în revista „Socialisme ou Barbarie“. Acesta teoretiza că în URSS s-a născut o nouă clasă exploatatoare (birocraţia de stat) şi punea omenirea în faţa alternativei „socialism sau barbarie“. Bordiga îl ironizează aici, arătând că frica lui Chaulieu de „barbarie“ îl face să capituleze sub umbrela „civilizaţiei“ democrat-burgheze.
[6]. Pochade (schiţă teatrală scurtă, cu caracter facil şi burlesc) şi vaudeville (comedie uşoară cu cântece) — genuri ale teatrului de bulevard francez.
[7]. Referire la „Bulletin de la gauche communiste“, publicaţie a stângii comuniste din Franţa.
[8]. Iakov Malik (1906—1980) — diplomat sovietic, reprezentant permanent al URSS la ONU în perioada 1948—1952.