|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
O cucerire atât de clară şi de solidă în plan teoretic şi politic precum sistematizarea chestiunii statului la Marx, Engels şi Lenin — astfel încât, în prima perioadă postbelică, părea că mişcarea comunistă revoluţionară trebuia să lucreze pe chestiuni de organizare şi de tactică, dar niciodată pe chestiuni de program — este serios compromisă atunci când i se permite să se declare exponent al unor partide marxiste şi leniniste celui care preconizează şi propune, în plan naţional, o înţelegere programatică cu partidele burgheze pe planul „constituţiei“; iar în plan internaţional, o colaborare istorică şi socială între state „proletare“ şi state capitaliste.
Textele noastre de bază desfiinţează, mai întâi de toate, viziunea despre stat proprie concepţiilor teocratice şi autoritare, precum şi pe cea proprie viziunilor imanentiste democratic-burgheze.
Ambele sisteme aşează ca obiectiv final al întregii evoluţii a gândirii şi a istoriei edificarea statului perfect şi etern.
În Vechiul Testament, aşa cum este încă acceptat în mod dogmatic de către bisericile predominante în mare parte din lumea dezvoltată, Tatăl Etern însuşi este mobilizat pentru a-i dicta lui Moise o adevărată Constituţie pentru poporul ales, în toate detaliile sale. În organicitatea acestui sistem, biserica, justiţia, statul şi armata formează un tot unitar, fiind trasate chiar şi statistica şi împărţirea administrativă a teritoriului definit din punct de vedere geografic, precum şi normele de a trece prin ascuţişul sabiei pe vechii ocupanţi, dacă aceştia nu aveau de gând să-l elibereze. Va veni apoi creştinismul să lărgească graniţele poporului ales la întreaga omenire, să distingă cetatea lui Dumnezeu de cetatea Cezarului, ierarhia preoţească de cea militară, ferindu-se totuşi să renege normele de autoritate, de dominaţie şi de exterminare ale primului şi celui mai mare dintre profeţi.
În noile sisteme ale gândirii burgheze moderne critice, dogma şi autoritatea venite din revelaţie sunt zdruncinate, însă printre atâtea mituri, cel al statului rămâne intact şi chiar mai obsedant. De la Luther la Hegel, de la Hobbes la Robespierre, se înalţă definiţiile noului Leviathan, pe care Marx, Engels şi Lenin le vor lua în râs, le vor descarna şi le vor demola: „realitatea ideii morale“ — „imaginea şi realitatea raţiunii“ — „realizarea Ideii“, fraze pe care Lenin le asimilează celei de „Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ“ în repetatele sale atacuri violente împotriva ignobilei „superstiţii a statului“.
„Statul este un produs al Societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare“ (Engels). Statul apare atunci când societatea se divide în clase economic antagoniste, când apare lupta de clasă. Statul este „o maşină pentru reprimarea unei clase de către altă clasă“ (Marx).
În toate ţările capitaliste, în orice parte a lumii şi în orice perioadă a istoriei lor, neputând exista capitalism fără luptă de clasă, această maşină este prezentă şi are aceeaşi funcţie de a exercita „dictatura burgheziei“ (Lenin), atât în monarhie, cât şi în cea mai democratică dintre republici (Marx).
Spunem încă o dată că, în această construcţie a noastră, statul capitalist al burgheziei nu este ultima maşină de stat din istorie (aşa cum par să creadă anarhiştii). Clasa muncitoare nu se poate „folosi de ea“ (aşa cum susţin toţi reformiştii şi oportuniştii), ci trebuie să o „zdrobească“ şi trebuie să construiască un stat nou, în dictatura revoluţionară a proletariatului.
Acest stat muncitoresc, opus din punct de vedere dialectic statului capitalist, se va dizolva, se va dezumfla şi se va ofili, în cursul construirii economiei comuniste, până la dispariţia sa.
Să ne întoarcem acum la procesul istoric de dezvoltare al actualului, concretului stat capitalist, pentru a-i vedea cursul istoric, în aşteptarea momentului în care se va consuma, conform viziunii marxiste, prăbuşirea sa şi, ulterior, şi prăbuşirea statului fără adjective.
Statul capitalist, sub ochii noştri de generaţie zdruncinată de trei păci burgheze la graniţa a două războaie universale imperialiste, se umflă în mod înfricoşător, îşi asumă proporţiile Molohului devorator de victime sacrificate, ale Leviathanului cu pântecul umflat de comori, strivind miliarde de fiinţe vii. Dacă într-adevăr s-ar putea, ca în exerciţiile speculaţiei filozofice, să se personifice Individul, Societatea, Umanitatea, întregul orizont al somnului acestor fiinţe inocente ar fi acoperit de coşmarul etatist.
De la acest monstru înfricoşător noi (care pentru statul nostru revoluţionar prevedem dispariţia treptată, acea Aufloesung) aşteptăm, dimpotrivă, din furtună în furtună, acea Sprengung calculată de Marx: înfricoşătoarea, dar luminoasa Explozie.
Revendicarea noastră nu este, prin urmare, aceea de a-i cere să devină mai blând, să se micşoreze şi să-şi recapete o „linie“ umană, ci să-şi grăbească, sub presiunea legilor sale interne inexorabile şi a urii lor de clasă, umflarea sa oribilă.
Inflaţia statului are, în lumea cea mai modernă, două direcţii: cea socială şi cea geografică, teritorială. Ele sunt strâns legate între ele. Cea de-a doua este fundamentală. Statul şi teritoriul s-au născut împreună. Engels, în Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, spune într-adevăr: Statul se deosebeşte, în primul rând, de vechea organizare a ginţii (a tribului sau a clanului) prin împărţirea populaţiei după teritoriu.
Acest lucru este valabil pentru statul antic, pentru cel feudal, pentru cel modern. Dacă Moise, în mod dictatorial, a dat fiecăreia dintre cele douăsprezece triburi o provincie precisă şi fără hotare din pământul făgăduinţei lui Israel, dacă papi şi împăraţi i-au învestit pe seniorii medievali cu ţări şi vasali, statele moderne, civilizate şi democratice de astăzi mută prin teritorii mase de populaţie ca pe nişte turme de vite de muncă, gestionează ca pe stocuri de mărfuri mulţimi de prizonieri de război, de internaţi politici, de fugari din calea invaziilor, de refugiaţi fără ţară, de proletari emigraţi; peplumul Libertăţii, căreia i se ard tămâi, este de acum ţesut din sârmă ghimpată.
În ceea ce priveşte întinderea teritoriului, lumea antică ne prezintă mici unităţi statale reduse la nivelul oraşului şi mari imperii derivate din cuceriri militare; Evul Mediu ne arată mici comune autonome şi mari complexe statale. Lumea capitalistă oferă, în schimb, concentrarea hotărâtă şi neîntreruptă pe întinderi imense a unităţilor statale şi dominarea tot mai totală a celor mari asupra celor mici.
Acest proces este complet paralel cu creşterea ingerinţei maşinii de stat în toate fazele vieţii populaţiilor pe care le domină, cu răspândirea acestei influenţe din planul politic, poliţienesc şi juridic, tot mai explicit şi sufocant în cel social, economic şi fizic.
Deja în Statul şi revoluţia (cap. II, par. 2), Lenin oferă acestui proces intern o analiză decisivă, referitoare la toate ţările din Europa şi America, şi mai ales la cele mai parlamentare şi mai republicane:
„Dar în special imperialismul, epoca capitalului bancar, epoca monopolurilor capitaliste gigantice, epoca transformării capitalismului monopolist în capitalism monopolist de stat, învederează în legătură cu intensificarea represiunilor dezlănţuite împotriva proletariatului atât în ţările monarhice, cât şi în ţările republicane cele mai libere o extraordinară întărire a «maşinii de stat», o nemaipomenită umflare a aparatului ei birocratic şi militar“.
Cuvinte scrise în 1917.
Minciuna fundamentală a construcţiei juridice şi politice proprii burgheziei dominante nu poate fi pusă mai bine în evidenţă decât amintind prezentarea celor două războaie mondiale ca lupte pentru revendicarea autonomiei şi libertăţii indivizilor, a grupurilor etnice şi naţionale, a micilor state în suveranitatea lor nelimitată. În realitate, a fost vorba despre etape gigantice şi sângeroase în concentrarea puterii de stat şi a dominaţiei capitaliste.
În teoria dreptului burghez, aşa cum sunt garantate individului o serie de prerogative iluzorii în faţa puterii publice în a gândi, a vorbi, a scrie, a se asocia, a vota în orice direcţie — nu însă şi în a mânca! Cel flămând ar putea alege pe cea a mesei la care şade corpul dezinteresat al solonilor! [1] —, tot aşa se afirmă că, în cadrul propriilor graniţe teritoriale, fie că acestea se întind pe zece sau pe zece mii de kilometri, fiecare stat este suveran şi se poate administra cum vrea.
Dar deja în tabloul roz şi sidefat al sfârşitului de secol al XIX-lea se făcea distincţia între Marile şi Micile Puteri. Lăsând la o parte America, ce „nu făcea politică externă“, în Europa existau şase: Anglia, splendid de singură, Rusia şi Franţa în Dubla Alianţă, Germania, Austro-Ungaria şi Italia în Tripla Alianţă. În Orient creştea forţa Japoniei, ce aspira să controleze Asia, aşa cum deja falsa malthusiană Americă de Nord îşi extindea hegemonia asupra celei de Centru şi Sud. Rând pe rând, istoria redusese deja la rangul de foste puteri Suedia, Spania, Portugalia, Olanda, Turcia...
După cum se spunea prin târg, războiul a izbucnit nu pentru că cele mai puternice state capitaliste aveau foame de imperii şi pieţe mai vaste, ci pentru că suveranitatea unui mic stat liber, Serbia, fusese ofensată de trufia despoticului imperiu de la Viena.
Înfrângerea germanilor a eliminat două puteri mondiale, iar Revoluţia Rusă a scos din cauză o a treia în momentul stabilirii păcii. Minciuna liberală a proclamat în gura mare autodeterminarea micilor naţionalităţi şi eliberarea popoarelor asuprite. Cele cinci mari state militare învingătoare au permis apariţia, în aparenţă, a unor noi mici puteri, mai mult sau mai puţin istorice, în vechea Europă, fără a ceda totuşi nici măcar un kilometru pătrat din propriile lor imperii stăpânite peste popoare de limbile şi culorile cele mai diverse. Polonia, Cehoslovacia, Croaţia şi Slovenia (unite cu Serbia), Albania, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania au fost constituite ca state „suverane“.
În realitate, toată această pleiadă de stătuleţe, laolaltă cu cele tradiţionale, din cauza motivelor şi caracteristicilor organizării productive şi comerciale moderne la nivel mondial, nu a servit decât la formarea unor constelaţii de sateliţi pentru hegemoniile care încercau să apară. Franţa şi Anglia şi-au încercat forţele în acest domeniu, împărţindu-şi în sfere de influenţă Europa central-răsăriteană, fiind totuşi pe deplin de acord în privinţa atacurilor la adresa Rusiei proletare de atunci; Italia însăşi a coborât în această arenă cu succesul bine cunoscut, în timp ce Statele Unite în Vest şi Japonia în Est continuau să extindă limitele vizibile şi invizibile ale propriei lor dominaţii.
În ajunul celui de-al Doilea Război General era deja clar, atât din cauza evoluţiei monopoliste ulterioare a marelui capital, cât şi din cauza celei a tehnicii militare care cerea din ce în ce mai mult o masă uriaşă de mijloace economice, că orice stat având doar câteva milioane de locuitori nu putea exercita nicio autonomie economică, diplomatică sau militară şi trebuia să se plaseze în orbita şi sub supunerea unuia mai mare. Între timp, Germania renăştea şi, urmând legea istorică generală — nu inventând-o, aşa cum erau făcuţi să creadă naivii —, reabsorbea bucăţile rămase din dizolvatul Imperiu Austro-Ungar (care, fie spus între paranteze, deşi avea cea mai proastă literatură, avea totodată cea mai bună, cea mai serioasă şi cea mai cinstită administraţie contemporană). Rusia, parcurgând un ciclu istoric de un interes maxim, pornit de la revendicarea autonomiilor naţionale în plină luptă între vechiul şi noul regim, se organiza la rândul ei într-un puternic complex statal unitar.
A fost astfel evident că în noul joc diplomatic şi militar ar fi contat doar marile bestii statale, singurele care se puteau baza pe forţe semnificative în războiul dus mai ales pe mare şi în aer — război lung, greoi, costisitor de pregătit, care necesita, pe lângă capitaluri imense, mari distanţe geografice între baze şi graniţele politice. Ştiu ceva despre asta ţările cu populaţie densă, adică cele care, având o populaţie numeroasă şi eventual avuţie, au o întindere teritorială relativ mică. Chiar şi dintre „marile puteri“ de ieri, Germania, Anglia, Franţa, Italia, Japonia, cu destine politice diferite, au trebuit să îndure înfrângeri militare teribile.
Şi acest război de dominare şi mai feroce şi de concentrare a puterii distructive a fost prezentat ca o revendicare a libertăţii şi suveranităţii lezate de către cei puternici în dauna „celor mici“ ai istoriei. S-a pornit la luptă pentru a împiedica ca Hitler să strivească libera Polonie, abia lipită cu lipiciul democratic din cele trei bucăţi istorice. Ea a fost imediat ruptă în două şi împărţită între cei doi coloşi care o mărgineau. Dispărut unul dintre cei doi, ea se află din nou dintr-o singură bucată, în slujba unui singur stăpân. Cea mai rea soartă pentru o romantică, generoasă, civilizată şi liberă Naţiune cu N mare este aceasta de astăzi: „împărţirea într-unul singur“.
Statele cu adevărat supravieţuitoare sunt cele care au câştigat cursa nestăvilită spre inflaţia teritorială. Destul de repede, chiar fără a se renunţa la litania zilnică închinată libertăţii, a început să se vorbească despre Cei Mari. Au fost trei, patru, doi sau cinci? Contează prea puţin. Erau cel puţin opt la începutul războiului.
Adevăraţii Mari sunt cei care, la vastitatea propriului lor teritoriu şi la populaţia numeroasă (datorită acestor date trebuie urmărită China, dacă acolo ar apărea cu adevărat un mare stat de tip capitalist modern, în ciuda hibridismului social profund), adaugă o vastă constelaţie de sateliţi, lăsaţi să se joace cu ficţiunea de suveranitate, în timp ce personalul lor de conducere este din ce în ce mai mult îmbătat, corupt şi cumpărat în casele de ceai şi de cocaină care sunt marile întruniri şi consilii politice internaţionale.
Căzută Italia în gloata de sateliţi cea mai umilă, Marea Britanie şi Franţa vor vedea dacă se vor mulţumi cu locul de prim lord şi primă doamnă în constelaţia americană. Rămâne, de cealaltă parte, constelaţia rusă, care se luptă cu câte un planetoid indisciplinat ce ar dori să sară în afara sferei de atracţie originare.
Marii monştri sunt astfel reduşi, în esenţă, la doi. Vor merge ei spre unificare pe calea Păcii sau pe cea a Războiului? Va fi teribil în ambele cazuri. Dar va fi la fel de groaznic ca pentru a treia oară, după ce fiecare a devorat pe jumătate speciile zoologice mari şi mici ale hărţii politice a pământului, să se atace reciproc, acuzându-se că vor să devoreze sfânta libertate a ultimului şoricel.
[1]. Solonii — referire ironică la legiuitori sau politicieni, cu trimitere la Solon (sec. VI î.Hr.), faimosul legislator şi om de stat din Atena antică.