|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Mereu şi mereu, motivul „apărării patriei“, împotriva căruia Lenin a luptat întreaga sa viaţă, este centrul polemicii mondiale din partea propagandelor prebelice adverse.
Planurile colosale de înarmare sunt susţinute cu un argument unic: apărarea păcii, preîntâmpinarea agresiunilor inamice şi, în caz disperat, rezistenţa în faţa agresiunilor înseşi.
Politica „securităţii“ mondiale şi Organizaţia Naţiunilor Unite, pe de o parte, mişcarea „partizanilor păcii“, pe de altă parte, lucrează, aidoma unor agenţii de publicitate, după aceeaşi schemă simplă (regula şi dogma tehnicii propagandistice moderne este una singură: simplitatea): pacea este posibilă; împotriva tulburătorilor ei este o datorie şi un drept să se răspundă cu forţa armată.
Şi din fiecare tabără se adaugă: pacifiştii suntem noi, tulburătorii şi agresorii sunteţi voi.
După cum se ştie, acest joc istoric le-a reuşit de două ori franco-anglo-americanilor: nous avons gagné la guerre...! [am câştigat războiul...!]
Ruşii de astăzi, pentru a încerca să nu-l piardă pe al lor, nu găsesc nimic mai mult şi nimic mai bun. La Marx şi la Lenin, pe care îi invocă, în privinţa războiului totul se reduce la atât: luptă pentru pacea universală, iar dacă războiul izbucneşte, rezistenţă împotriva agresorului, apărarea pământului patriei, apărarea independenţei naţionale! Comuniştii sunt campioni ai patriotismului!
Auzim prin urmare la fiecare pas, în articole şi discursuri, teze de acest calibru: „o agresiune sovietică este imposibilă“ — „demascarea teoriei provocatoare privind războiul revoluţionar“ — „marea ideologie leninist-stalinistă a egalităţii şi a prieteniei dintre naţiuni şi lupta pentru o pace trainică în lume“ — „apărarea naţiunii împotriva agresiunii străinului“ — „lupta pentru libertate şi independenţă naţională“.
De vreme ce se mai adaugă: nu avem o politică cu două feţe, facem ceea ce spunem şi spunem ceea ce facem, trebuie să tragem concluzia că aparatul de putere care îşi are centrul la Moscova nu are niciun plan, fie el chiar de lungă perspectivă, pentru a nimici imperialismul american şi atlantic, ci şi-ar arunca toate resursele politice şi militare în furnal pentru aceste scopuri: în primul rând, prietenie şi pace cu America şi lumea burgheză occidentală — în al doilea rând, apărare naţională în teritoriile pe care puterile atlantice ar vrea să le supună şi mai mult propriei hegemonii.
Pentru a ajunge să demonstreze că astfel de perspective sunt coerente cu lupta de clasă proletară şi internaţională, se pleacă de la clarificarea leninistă a marxismului, care constituie un patrimoniu fundamental al doctrinei comuniste: nu există războaie abstracte sau războaie în general, ci numai războaie determinate, legate de situaţia concretă a perioadei istorice în care ele se dezvoltă şi de raporturile de forţe dintre clase şi state în lume.
Dintr-o asemenea premisă evidentă şi exactă nu se construieşte însă cabaleta războiului de apărare a patriei şi nici blestemarea agresorilor. Distincţia marxistă şi leninistă dintre un război şi altul — care nu duce niciodată la ruşinea sprijinului acordat de Partid guvernelor burgheze aflate în război — face ca anumite războaie din istorie să fie considerate războaie de progres, adică procese utile dezvoltării revoluţionare. Dar ea nu duce la dobitocia defensismului; acele războaie utile în mod concret, acele războaie lăudabile sunt, în general, războaie de atac, de ofensivă, nu de apărare.
În mod concret, marxism-leninismul învaţă acest lucru: din punct de vedere istoric, Partidul proletar poate considera utilă reuşita unui război de agresiune; poate duce până la capăt sabotarea unui război de apărare.
„Regula generală“ a apărării solului naţional nu este în vigoare decât pentru agenţii trădării şi ai contrarevoluţiei.
În ajunul marilor lupte din 1848, comuniştii, care abia îşi proclamaseră doctrina, au sperat să o confirme în acţiunea generală revoluţionară. Dacă îndrăzneaţă a fost speranţa de a altoi pe trunchiul revoluţiilor liberale atacul direct al noii lupte de clasă împotriva burgheziei abia biruitoare, aşa cum a încercat în fapt magnificul proletariat din Franţa, părea sigur că acel ciclu va extinde, cel puţin, la întreaga Europă organizarea socială şi politică pe care Anglia şi Franţa o cuceriseră înainte de începutul secolului al XVIII-lea. Dar nu a fost pe deplin aşa, iar represiunii mişcărilor insurecţionale din marile metropole i-a urmat o parţială revenire la putere a unor grupuri reacţionare şi feudale, căreia burghezia, tocmai de groaza spectrului comunist care se ridicase, i s-a adaptat în mod laş în multe ţări. A urmat o perioadă de retragere a mişcării revoluţionare şi de stagnare în formarea mişcării muncitoreşti de clasă.
Nu întotdeauna socialiştii au înţeles bine analiza acestei perioade întreprinsă de Marx şi Engels şi, pentru a fi mai exacţi, dacă au înţeles-o bine în măsura în care a fost o analiză a raporturilor de forţe dintre clase, au rămas mult în urmă când a fost vorba să o înţeleagă în privinţa raporturilor dintre state.
Cea dintâi a fost dezvoltată în operele economice clasice şi în Capitalul; ea a arătat în plină lumină dezvoltarea gigantică a forţelor de producţie moderne, concentrarea acestora, formarea, în sânul contradicţiilor capitalismului, a premiselor socialiste şi revoluţionare.
Statele (să lăsăm pentru o clipă naţiunile) sunt fapte fizice nu mai puţin decât masele de mărfuri, fabricile şi fermele. Ele se numără printre formele şi relaţiile de producţie, conform teoriei determinismului economic; sunt maşinării materiale de forţă şi acţionează, întotdeauna, în lupta militară şi politică la fel ca în economia socială.
Evaluarea mersului istoric nu este posibilă dacă cercetării factorilor economici şi productivi nu i se adaugă aceea a factorilor de forţă politică: partide, guverne şi state; a meandrelor formării, frângerii, alierii şi ciocnirii lor — şi, prin urmare, a războaielor.
Un lucru nu a fost niciodată bine înţeles: după ce au dezvoltat, pe baza datelor evoluţiei capitaliste engleze şi ale revoluţiei politice franceze, critica societăţii burgheze şi doctrina luptei de clasă, fondatorii marxismului au unit aversiunea şi ura faţă de burghezia germană cu cea mai fremătătoare nerăbdare în privinţa întârzierilor dezvoltării şi victoriei acesteia. Într-o sută de texte ale lui Marx şi Engels, pe lângă imboldul stăruitor pentru apariţia unei industrii gigantice în Germania, pe care ei nu au văzut-o, dar au prevăzut-o limpede, se adaugă mustrarea pentru întârzierea în organizarea statală a unei burghezii antifeudale şi perspectiva unui marş al Germaniei pe calea marii unităţi naţionale, cale pe care burgheziile franceză şi engleză o urmaseră şi o impuseseră deja cu secole înainte de cucerirea puterii. Pentru ei, este o ruşine că burghezia germană nu şi-a îndeplinit sarcinile naţionale: proletariatul german o va împinge într-acolo. Cu toate acestea, chiar dacă trebuie să suporte această nefastă întârziere istorică pentru deplina sa intrare în acţiune în calitate de clasă, el este deja avansat în teorie — dacă nu poate smulge de la capitalişti forţele de producţie înainte ca aceştia să le fi smuls de la moşierii feudali, le-a smuls deja puterea criticii revoluţionare, devenită sterilă şi inutilă în mâinile lor, şi nu face decât să-i dispreţuiască, tocmai din acest motiv, cu atât mai mult.
Din punct de vedere istoric, învăţătura acestei perioade în care se face bilanţul unei revoluţii pe trei sferturi avortate (de la 1848 la 1870) şi în care nu se poate aduce încă în prim-plan acţiunea de clasă proletară este următoarea: Germania nu va ieşi din bezna feudală fără a străbate o perioadă de întreprinderi naţionale şi militare. Este o constatare obiectivă, nu miezul politicii proletariatului socialist în formare. Şi acest lucru este valabil şi pentru alte ţări: Italia, Ungaria, naţionalităţile slave şi aşa mai departe. Pe fundalul marelui tablou stă enigma colosului moscovit, de care s-a frânt iremediabil şocul atacului armatelor napoleoniene şi burgheze.
Este dezolant că, după ani şi ani, decenii şi decenii de propagandă şi de dezbatere marxistă, trebuie spuse încă anumite lucruri elementare: însă această construcţie dialectică şi deterministă a raportului dintre războaie şi revoluţie — în care organizarea pe baze naţionale a marilor unităţi statale burgheze este înfăţişată ca o condiţie, un punct de trecere, un mijloc istoric pe drumul revoluţiei sociale de clasă în întreaga lume — este asimilată cu exaltarea „de principiu“ şi „în general“ a libertăţii naţionale şi a independenţei patriei, care leagă laolaltă într-un singur snop, în sânul fiecărei naţionalităţi, clasa dominantă şi clasa exploatată, şi care nu vrea ca unităţile teritoriale dobândite să fie sfărâmate de războiul civil, ci integrate într-un plan mondial abstract şi pacifist de „respect“ reciproc între popoare. Trebuie să fii plat ca un colaborator intelectual de la l’Unità, din acea ceată de mic-burghezi veniţi la stalinism din oportunism personal şi din laşitate carieristă, şi care astăzi găsesc că însuşi stalinismul este prea fierbinte, iar din acelaşi oportunism (clocit şi crescut teoretic în acel mediu) o iau la fugă din el; trebuie să fii unul dintre aceştia, care abia au apucat să fie nişte parveniţi ai mişcării muncitoreşti, că au şi devenit dezertorii ei, pentru a pune la un loc ţelurile Primei Internaţionale a lui Marx cu Congresul pentru pace de la Geneva din 1867, cu cei de teapa lui Garibaldi, Hugo, Blanc şi tovarăşii lor.
Încă din acei ani, critica marxistă se abătea nemiloasă asupra viziunii istorice a acestor mic-burghezi patrioţi şi umanitarişti: în timp ce perspectiva marxistă nu ezita să accepte trecerea printr-o serie de războaie cumplite spre alinierea finală a muncitorilor în războaiele civile, democratismul pacifist se aşeza pe calea minciunilor bătătorită de mişcările — mască a celui mai sclavagist imperialism — ale Ligii wilsoniene şi ale trumanienei O.N.U. de astăzi.
Când Engels comentează, în 1874, lucrarea sa „Războiul ţărănesc în Germania“, scrisă în 1850, el spune că a redactat-o „sub impresia directă a contrarevoluţiei“. Această impresie (şi cu cât depăşesc impresiile revoluţionarilor calculele murdare ale carieristului politic care caută învingătorul pentru a întoarce cârma spre el!) era limpede aceea că în Germania lipsea tradiţia unei mari mişcări naţionale şi populare de luptă împotriva principatelor feudale şi, mai presus de toate, a unei mişcări unitare care să îngroape haznaua federalismului şi a celor o sută de curţi ale prinţişorilor. Engels vrea să arate că şi germanii, în 1525, avuseseră un război civil revoluţionar, deşi nu victorios ca acelea care au tăiat capetele regilor, şi a demonstrat legăturile acestuia cu mişcarea Reformei religioase, înveliş al adevăratei substanţe sociale.
De atunci înainte, pentru Engels, istoria poporului german este o istorie a ruşinii, pentru că nu a ştiut să depună acel efort naţional pe care, cu burghezia în frunte, masele engleze şi franceze ştiuseră să-l depună.
Victoria de la Waterloo asupra armatelor primului Napoleon nu ajunge să umple acest grav gol istoric, deşi Germania oficială se făleşte cu ea drept încununare a unui război glorios de apărare şi de independenţă: în această victorie nu o burghezie modernă a păşit pe scenă, ci alianţa puterilor feudale, care a lăsat urme de neşters de aservire faţă de ţar în guvernele de la Berlin şi Viena. Învingător sau învins, Napoleon fusese cel care lupta pentru înaintarea irevocabilă a modului social modern şi capitalist în întreaga Europă — el, stăpânul ofensivei!
Engels pune aşadar, mai presus de tradiţia lui Gebhard Blücher, tradiţia primilor revoluţionari, aripa de extremă stângă a războiului ţărănesc, şi îl compară pe Thomas Münzer cu Nivelatorii din revoluţia lui Cromwell şi cu Egalii lui François Babeuf, precursori în germene ai războiului muncitorilor.
Reexaminând în 1874, după Comună, paralelismul trasat între revoluţiile înfrânte din 1525 şi 1848, Engels reproduce propria sa frază sculpturală:
„Cine a profitat de pe urma revoluţiei din 1525? Principii. — Cine a profitat de pe urma revoluţiei din 1848? Marii principi, Austria şi Prusia. În spatele micilor principi din 1525 se aflau micii târgoveţi... în spatele marilor principi din 1850, în spatele Austriei şi Prusiei se găsesc marii burghezi moderni... Iar în spatele marilor burghezi se găsesc proletarii“.
Murdara escrocherie a oportunismului rezidă în întregime aici: pentru el, a se găsi în spate este unul şi acelaşi lucru cu a merge la braţ cu burghezii.
25 de ani mai târziu, Engels adaugă cu tărie: Îmi pare rău că prin această frază i-am făcut mult prea multă onoare burgheziei germane! Aceasta, îngrozită de acel tovarăş de luptă care o calcă pe călcâie — proletariatul —, încetineşte marşul istoriei şi se ploconeşte în faţa puterilor dinastice, birocratice şi militariste ale Austriei şi Prusiei, adaptându-se printre rămăşiţele feudale. Noi, conchide Engels, dacă lumea va rămâne foarte liniştită (adică dacă vreo insurecţie muncitorească nu va sări — şi, din păcate, din pricina orgiilor parlamentariste şi reformiste, nu a sărit — peste etapele istoriei)
„vom mai apuca, poate, să vedem în 1900 că guvernul prusian desfiinţează într-adevăr toate instituţiile feudale şi că Prusia ajunge în sfârşit la punctul în care se afla Franţa în 1792!“.
Regimul de la Berlin este reacţionar... marii burghezi sunt prea laşi pentru a-i lua puterea; cu toate acestea, el este singura forţă unitară, şi numai pe calea unităţii şi a centralismului se poate împlini organizarea istorică ce oferă, în ceea ce ne priveşte, optimul condiţiilor pentru revoluţia de clasă.
Regula marxistă este că între state, la fel ca între clase, regula decisivă este forţa, nu dreptul sau respectarea unor principii şi idealuri comune.
Dacă urmărim, prin urmare, aplicarea acestei reguli în cazul războaielor, putem, cu o anumită proprietate a termenilor, să vorbim despre războaie „justificate“, dar în niciun caz nu vom găsi aplicată regula neroadă: just este orice război de apărare, oricine ar fi agresorul.
Aceasta este regula pe care, în dispreţul oricărui rând scris de Marx, de Engels şi de Lenin, o predau şcolile de partid staliniste. Dacă o predau fără a crede în ea şi cred că fac prin asta o manevră abilă, aceasta nu face decât şi mai ridicolă situaţia ierarhiilor mişcării, atunci când se înfurie pentru că „marxiştii-marionetă“ astfel fabricaţi merg şi o repetă cu grosolănie în afara sălii de curs, şi se angajează pentru pământul patriei, oricine i-ar fi agresorul. Partizanul patriei face cât partizanul păcii.
Să distingem aşadar în spirit marxist între război şi război, adică între perioade şi perioade de războaie; să-i urmăm în aceasta pe Engels şi pe Lenin: în cea mai mare parte a cazurilor ne vom afla de partea agresorului şi împotriva pământului patriei. Şi de multe ori de partea belicosului, şi nu a pacifistului. Dar partidul muncitoresc, în manevra sa, va fi în egală măsură împotrivă, adică nu alături, ci în spatele forţelor de război şi de invazie care deznoadă, fără voia lor, nodurile inexorabile ale istoriei.
1848. Piemontul atacă marele imperiu austriac pentru a cuceri Lombardia. Război de eliberare, în sens burghez, dar tocmai de aceea, în mod incontestabil, de atac, de ofensivă şi de invazie. Nu se eliberează nimeni fără a porni la asaltul temnicerului său. Pentru marxişti, este o mare faţetă a marelui val revoluţionar care este acelaşi la Viena şi la Milano. Engels deplânge faptul că, prin înşelăciunea patriotică, înşişi rebelii din Viena se înrolează pentru a lupta în Lombardia. Această intervenţie împotriva revoluţiei italiene din partea germană este definită de Engels drept „un război fratricid“. Organizarea statului modern naţional îi preocupă pe marxişti în Germania în aceeaşi măsură ca în Italia. O repetă Engels în 1893, în prefaţa la ediţia italiană a Manifestului:
„În Italia, în Germania, în Austria, muncitorii n-au făcut în fond altceva decât să aducă la putere burghezia. Dar în nici o ţară dominaţia burgheziei nu e cu putinţă fără independenţa naţională. Revoluţia din 1848 trebuia deci să aducă cu sine unificarea şi independenţa unor naţiuni până atunci dependente şi neunificate: Italia, Germania, Ungaria. Acum este rândul Poloniei“.
1849. Războiul Prusiei şi al Austriei împotriva Danemarcei pentru cucerirea ducatelor Schleswig-Holstein. Război prin excelenţă de agresiune şi de invazie împotriva unui inamic cât se poate de slab. Şi totuşi, Austria, condamnată pentru războiul de apărare împotriva Piemontului, este lăudată pentru cel de ofensivă împotriva danezilor. Locuitorii acelei provincii sunt germani, de multă vreme luptă împotriva asupritorului danez. Spre deosebire de campaniile din Polonia, Italia, Boemia, Ungaria, care au fost reacţionare, acesta a fost „singurul război popular, singurul război, cel puţin în parte, revoluţionar“. Iată servit un exemplu de război revoluţionar acceptat de marxism. Îl poartă un stat feudal şi constituie o clasică agresiune militară. Totuşi, Engels, care scrie în 1852, nu aduce nicidecum laude Marelui Stat-Major; armata regulată germană a făcut totul pentru a trage pe sfoară şi a dispersa atât formaţiunile revoluţionare populare locale, cât şi pe cele de voluntari germani. De un secol încoace, vitejii partizani joacă rolul fraierului.
1859. Războiul lui Napoleon al III-lea, aliat cu Piemontul, împotriva Austriei. Alt caz de război de ofensivă şi, în acelaşi timp, de eliberare naţională pentru italieni. Analiza lui Engels, care era, pe deasupra, extrem de versat în istorie şi în arta militară, este cu adevărat profundă. Ea tinde să arate că germanii nu au niciun interes, nici măcar burghezii şi liberalii, să înăbuşe unificarea Italiei şi să intervină pe Mincio şi pe Pad, deşi consideră inevitabil ca aceştia să tindă spre înfrângerea lui Bonaparte pe Rin. Sunt luate în derâdere victoriile chinuite ale micului Napoleon la Magenta şi la Solferino, este luată în derâdere prezentarea sa drept eliberator al celor asupriţi şi este bine scoasă în evidenţă politica franceză potrivnică formării unei Italii unite, incluzând Neapole şi Roma. Dar se demonstrează ca fiind nulă teza potrivit căreia Prusia şi Germania ar trebui, din motive legate de apărarea lor militară pe Rin, să ţină sub stăpânirea lor Lombardia, fiind stigmatizaţi cu vehemenţă militarii şi şoviniştii germani. Într-o primă scriere, Engels susţine această teză înainte de izbucnirea războiului; într-o a doua, după pacea de la Villafranca impusă de Prusia neutră Franţei şi Austriei, condamnă anexarea franceză a Nisei şi a Savoiei, justificată la rândul ei de militariştii francezi prin motive de „securitate“ şi de graniţe naturale, adică strategic-militare. Exact acelaşi raţionament prin care astăzi Statele Unite îşi au graniţele pe Elba şi la Marea Galbenă...
Primul studiu, atunci când trece de la considerentele militare la cele politice, conţine o apărare cât se poate de fermă a tezei naţionale italiene, combătând vechea opinie că Italia ar trebui să depindă de germani sau de francezi. Condamnând categoric orice dominaţie germană asupra ţinutului Lombardo-Veneto, Engels le ripostează patrioţilor germani că şi pentru Germania fusese greu, până atunci, să scape „de «menirea» de a se afla fie sub stăpânirea franceză, fie sub stăpânirea rusă“. Atât de greu, încât chiar şi astăzi, în 1950, tot acolo suntem!
Al doilea studiu al lui Engels calculează nemijlocit, în 1860 şi înainte de expediţia lui Garibaldi, cifrele populaţiei noului stat italian, pe atunci de numai 11 milioane de locuitori, şi face o deschisă apologie a acestui rezultat istoric, al cărui merit îl contestă bonapartismului, pe bună dreptate, aşa cum îi reproşează, pe lângă extorcarea Savoiei şi a Nisei, stăpânirea Corsicii. La acest prim punct, el adaugă, drept concluzie, alte două care îi privesc pe germani: pretenţia Franţei bonapartiste de a-şi împinge la Rin graniţa militară „naturală“, şi ameninţarea rusă, convergentă istoric cu cea franceză, împotriva unităţii germane. Îndemnuri la un naţionalism german? Doar pentru nerozi. Sunt perspectivele necesare ale unificării Germaniei, singura bază a unei mari mişcări proletare încadrate în internaţionala revoluţionară.
Concluziile sunt însă de-a dreptul radicale şi ne folosesc acum pentru a îngropa formula neroadă a apărării. Ca cercetător al ştiinţei militare, Engels este pe bună dreptate un „ofensist“ şi nu un „defensist“, iar ca sociolog este pentru teoria forţei, şi nu pentru aceea a compreselor umanitare.
Frazele sunt nici mai mult, nici mai puţin decât acestea, şi urmează după amintirea tuturor ameninţărilor şi samavolniciilor ţariste:
„Multă vreme trebuie să mai îngăduim oare jocul acesta la care suntem supuşi?... Oare Provincia renană nu are altă menire decât să servească drept pradă de război pentru ca Rusia să obţină libertate de acţiune la Dunăre şi la Vistula? Aceasta-i întrebarea. Să sperăm că Germania va da curând răspunsul cu sabia în mână“.
După ce aminteşte că în Rusia mocneşte revoluţia ţărănească, Engels conchide astfel:
„După cum se pare, Germania are menirea să explice Rusiei acest lucru nu numai cu peniţa, ci şi cu spada. Dacă lucrurile vor ajunge până acolo, aceasta va însemna o reabilitare a Germaniei, care va compensa ruşinea politică îndurată secole de-a rândul“.
Halal partizan al păcii!
1866. Războiul dintre Austria şi Prusia: aceasta a înţeles lecţia alianţei şi nu a duşmăniei cu noua Italie. Şi acest război a fost de agresiune din partea italo-prusacă: Italia a înhăţat Veneţia în ciuda prostiilor militare de la Lissa şi Custoza, iar în ceea ce priveşte Prusia, Engels ia în derâdere victoria de la Sadova — o întrecere de inepţii tehnice a generalilor ambelor părţi —, dar îi trece bilanţul la activ. Laşul burghez german, care „mai ţine încă bine minte anul 1848“, se teme chiar şi de faptul că a învins la Sadova. Oricum, activul agresiunii germanilor împotriva germanilor este remarcabil: Prusia a dat un bun exemplu centralist şi revoluţionar înghiţind, ea însăşi legitimistă, trei coroane „deţinute prin graţia lui dumnezeu“ şi asigurându-şi controlul asupra întregii Germanii de Nord. Acest rezultat este binevenit dintr-un motiv care nu ar putea fi formulat mai clar şi mai dialectic:
„În Germania nu mai există decât un singur adversar serios al revoluţiei, guvernul prusian“.
1870. Războiul franco-prusac. Napoleon atacă şi sfârşeşte într-un dezastru.
„Adevărul constatat după Sadova şi împărţirea Germaniei se confirmă şi după Sedan şi întemeierea sfântului Imperiu german de naţiune prusiană“.
Şi iată câteva cuvinte cu adevărat măreţe:
„Atât de puţin pot schimba direcţia mişcării istorice acţiunile spectaculoase «care zguduie lumea» ale aşa-zisei politici mari“.
Voi, politicieni burghezi, priviţi uluiţi débâcle-ul militar, asediul Parisului, jurământul de la Versailles şi Imperiul; noi, marxiştii, vedem cum continuă neîncetat transformarea capitalistă a Europei, vedem forţele antagoniste revoluţionare măsurându-se şi sucombând în Comuna din Paris, vedem încă de pe atunci Comuna Europeană şi mondială de mâine ieşind nu din behăieli de pace, ci dintr-un război social alcătuit dintr-un lanţ secular de ciocniri, fără iertare şi fără cruţare.
Ce anume se confirma, aşadar, ca just?
Însăşi întinderea teritorială a Imperiului faţă de regatul Prusiei şi centralizarea statală sunt rezultate pozitive, şi înlocuiesc o monarhie feudală cu o monarhie „bonapartistă“, de tipul celei care în Franţa, datorită înfrângerii, a cedat locul republicii burgheze, masacratoare încă o dată a muncitorilor răsculaţi.
„Bonapartismul este în orice caz o formă de stat modernă, care presupune desfiinţarea feudalismului“.
Acest pasaj, evidenţiat cu altă ocazie în vederea teoriei statului şi a „reacţiunii“ statale şi poliţieneşti, arată impulsul înainte dat de război leneşei revoluţii burgheze germane.
Dacă acesta a părut să fi frânt Prima Internaţională proletară, în realitate el a creat premisele pentru marea luptă de clasă proletară din Germania, împiedicată pe plan social de fărâmiţarea economică, socială şi administrativă. Muncitorii germani au fost nevoiţi să depăşească „valul naţionalismului şovin“, deoarece dinastia şi armata au exploatat în rândul poporului caracterul provocator şi agresiv al gesturilor lui Bonaparte: în realitate, adevărata agresiune o pregătiseră, nu mai puţin hotărât, Bismarck şi Moltke — un fapt pe care Engels nu părea nici să-l ignore, nici să-l regrete. Apoi, Marx şi Internaţionala au lansat istorica adresă către comunarzi şi şi-au însuşit lupta Parisului împotriva versaillezilor şi a prusacilor. Dacă în Franţa bilanţul înregistrează o mare înfrângere... în Germania el se încheie cu o situaţie mai avansată. Engels o defineşte prin cuvintele finale ale prefeţei din 1874.
„Dacă muncitorii germani vor înainta în acest fel, poate că nu vor merge în fruntea mişcării — de altfel nici nu este în interesul acestei mişcări ca muncitorii unei singure naţiuni să meargă în fruntea ei (şi să le fie aceasta de învăţătură zbierătorilor care i-au găsit o patrie socialismului!) —, dar ei vor ocupa totuşi un loc de cinste în rândul luptătorilor; şi dacă încercări neaşteptat de grele sau evenimente deosebit de importante le vor cere curaj sporit, o hotărâre şi energie sporită, ei vor fi pe deplin pregătiţi“.
Încă o dată, ţinta luptei noastre istorice — chiar dacă pentru noi, ca fiinţe fizice, este îndepărtată — nu este pacea, nu este apărarea, nu este rezistenţa la provocări, ci este declarata, generala, internaţionala agresiune revoluţionară împotriva unei lumi de asupritori, căci ei da, numai ei vor avea ceva de apărat: proprietatea, privilegiul, puterea.
Ceea ce trebuie să urmeze acestei ample analize a viziunii marxiste asupra războaielor „determinate“ din perioada 1848—1871 este examinarea următorului tip istoric de războaie: războaiele imperialiste.
Aici trebuie să vină în ajutor Lenin: în primul rând pentru a arăta că el a asimilat şi a reafirmat toate conceptele amintite ale lui Marx şi Engels privind evaluarea războaielor, şi a explicat, alături de Karl Liebknecht, ce s-a vrut să se spună atunci când unele au fost „justificate“; apoi pentru a demonstra că nu se poate face nimic împotriva războaielor imperialiste dacă nu se dărâmă minciuna „apărării naţionale“, la fel ca toate minciunile pacifismului.
Lenin a stabilit că unele războaie din trecut au fost, iar unele din viitor ar putea fi, revoluţionare. Din cuvintele sale reiese că va fi vorba de războaie non-defensive. El a spulberat teza empirică: suntem împotriva războiului, facem excepţie pentru cel de apărare; el a teoretizat şi a pus în practică defetismul apărării patriei.
Aceleaşi teze şi aceleaşi fapte istorice au demolat celălalt pivot al poziţiei oportuniste: că pentru a evita repetarea războaielor, şi a unor războaie din ce în ce mai feroce, ar exista o altă cale în afara celei a răsturnării tuturor puterilor capitaliste.
Nu altfel îi falsifică pe Marx şi pe Lenin cei care se înrolează pentru apărarea solului naţional împotriva oricărui agresor, faţă de cei care luptă pentru cele două postulate ale egalităţii şi prieteniei naţiunilor, şi ale păcii dintre ele, în perioada istorică capitalistă.